Omilie la Psalmul 14 (partea I)

de Sfântul Vasile cel Mare

Una dintre faptele bărbatului desăvârşit şi cu frică de Dumnezeu este ca „n-a dat cu camătă argintul său”; În multe locuri din Scriptură este hulit păcatul acesta. Iezechiel pune între cele mai mari păcate «camăta şi adausul» (cap. 22,12), iar legea le interzice în termeni precişi: «Să nu iei camătă de la fratele tău şi de la aproapele tău» (Deuteronom 23, 20); şi iarăşi zice: «Viclenie peste viclenie şi camătă peste camătă» (Ieremia 9,6). Iar despre cetatea cea plină de păcate, ce spune Psalmistul? «N-a lipsit din pieţele ei camăta şi vicleşugul» (Ps. 54,11). Şi acum, în psalmul acesta, profetul a adăugat acelaşi lucru pentru a-l caracteriza pe omul desăvârşit, zicând:

«argintul său nu l-a dat cu camătă» (Ps. 14,5).

Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului. Domnul ne-a poruncit lămurit, zicând: «De la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa» (Matei 5,42).

            Iubitorul de argint, însă, văzând pe omul silit de nevoi că îi cade la picioare, rugându-l – că ce umilinţe nu face, ce nu grăieşte? – n-are milă de cel care se înjoseşte atâta, nu se gândeşte că şi el e om; nu-i înduplecat de rugăminţile lui, ci rămâne nemişcat şi aspru; nu se uită la rugăciunile lui, nu-l mişcă lacrimile lui; stăruie în refuzul său, se jură şi se blestemă că şi el n-are deloc bani; că şi el caută, de-ar găsi pe cineva care să-l împrumute; îşi întăreşte cu jurăminte minciuna şi adaugă neomeniei sale un nou păcat: jurământul fals. Dar când cel care cere împrumut îi aminteşte de camătă şi-i numeşte vreo ipotecă, atunci iubitorul de argint, coborându-şi sprâncenele, începe să zâmbească şi-şi aduce aminte de prietenia de părinte; îl numeşte cunoscut şi prieten şi-i spune: «Am să caut să văd dacă n-am ceva bani puşi deoparte. Da, am o sumă de bani dată mie de un prieten spre păstrare pentru a-i aduce venit; acela, însă, a hotărât dobânzi mari; eu voi micşora negreşit ceva din dobânzi şi-ţi voi împrumuta banii cu dobândă mai mică». Cămătarul ia o înfăţisare ca aceasta; îl mângâie pe nenorocit cu astfel de cuvinte şi-l ademeneşte; îl leagă cu poliţe şi nenorocitul pleacă; si, pe lângă sărăcia care-l doboară, îi mai ia şi libertatea. Că cel care-şi ia sarcina să plătească dobânzi, pe care nu le poate plăti, se supune de bunăvoie unei robii pe viaţă.

            Spune-i! Ceri bani şi câştig la aceşti bani de la cel sărac? Dacă ţi-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi căutat la uşa ta? A venit să-l ajuţi şi a dat de un duşman! A căutat leacuri şi a găsit otravă! Ar fi trebuit să uşurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauţi ca pustia să rodească. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia şi bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot aşa şi tu, faci din suferinţele nenorociţilor prilej de îmbogăţire. Şi după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulţească seminţele, tot aşa şi tu ceri ca oamenii să fie săraci şi lipsiţi, ca banii să-ţi producă bani. Nu-ţi dai seama că născocind din camătă creşterea bogăţiei tale, îţi faci mai mare adaosul de păcate? Cel care–ţi cere bani de împrumut simţindu-se ameninţat nu ştie ce să facă; când se uită la sărăcia lui este deznădăjduit, că nu ştie de va putea achita împrumutul şi dobânzile; dar când se uită la nevoia ce o are îndrăzneşte să se împrumute. În urmă, unul, silit de nevoie, este învins; celălalt e vesel că l-a înlănţuit cu poliţe şi ipoteci.[1]

---

[1] Din PSB vol. 17, ed EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 214-217, Omilia II la Psalmul 14.

Cum (să) mai putem fi creştini în vreme de criză?!

 de Pr. Vasile Gafton

E greu, e criză, e stres şi suntem sătui de toate astea. Simţim că avem de purtat pe umerii noştri o povară care nu este a noastră. Asta înseamnă că n-o merităm. În consecinţă, altcineva ar trebui să poarte această povară, altcineva ar trebui s-o merite, altcineva ar trebui să fie în criză, să sufere, să fie stresat, în niciun caz noi. Şi atunci, pentru a scăpa de povara noastră o punem cu uşurinţă pe umerii altuia. Să dea socoteală acela, să răspundă el, să se jertfească el. Noi suntem sătui. Cum să mai putem iubi pe cineva altfel decât crucificându-l! Dar este, oare, aceasta, iubire?

Poate că şi acum 2000 de ani, pe vremea Mântuitorului, se gândea tot aşa. Dovadă, răstignirea. Unul a trebuit să dea socoteală pentru păcatele, pentru laşităţile, pentru ascunzişurile, răutăţile şi micimile tuturor. De ce? Doar pentru satisfacerea orgoliilor lor ieftine şi a mofturilor lor. Pentru că, mai târziu, cercetările în domeniul psihologiei mulţimilor au dat la iveală faptul că, în vreme de criză, pornirea de a persecuta se îndreaptă cu precădere asupra celui care manifestă o oarecare inocenţă, interpretată de către persecutori ca slăbiciune[1]. Chiar dacă acesta ne este prieten, nu va primi nici un fel de milă pentru că orice milă este primejdioasă[2]. Pentru cine?, aş întreba eu.

Chiar dacă spunem că suntem în criză, ne aflăm mai degrabă în plină confuzie. Nu ştim ce să credem, deşi spunem cu toţii că credem ceva sau în ceva. În realitate, nu ştim în ce sau ce credem. Ne agăţăm cu disperare de orice, numai să putem fi reperaţi de ceilalţi. Într-o lume în care toţi spun că îşi caută liniştea, toţi produc, dimpotrivă, zgomote. De aici este zarva insuportabilă din lume, noi o creăm, nu mai căutaţi în altă parte!

Şi totuşi, foarte mulţi dintre noi nutrim sentimentul că cineva trebuie să dea socoteală pentru tot ce se întâmplă. Însă, nu noi ci, altcineva. Astea sunt gânduri creştineşti, autentice. Cum putem să pretindem însă că, prin astfel de gânduri cultivăm iubirea? Oare chiar credem – oricât de profundă ar fi criza în care ne aflăm – că numai pentru că spunem  sau ni se pare că alţii trebuie să dea socoteală, noi nu trebuie să dăm pentru gândurile noastre? Iubirea, dacă am avea-o în noi sau dacă am fi în ea, ar trebui să fie jertfelnică. Hristos a fost Iubirea paternă a Tatălui, Care S-a jertfit pe Crucea Golgotei, luând asupra Sa păcatele noastre, răspunzând El, dând seamă El pentru păcate absolut străine de El. După modelul oferit de El ar trebui să se manifeste şi iubirea noastră, iubind deopotivă pe toată lumea, fiind solidari cu toţi, răspunzând, ca şi Hristos pentru toţi, pentru că toţi suntem oameni. Şi Hristos, de aceea a răspuns pentru toţi, pentru că şi-a asumat natura umană, făcându-Se om, ca noi toţi, afară de păcat.

Cu toate acestea, noi nu ne punem niciodată în locul celui care răspunde. Dacă noi întrebăm în continuu cu naturaleţe şi seninătate inocentă: de ce nu se face?, de ce nu se face cum vrem noi, de ce nu altfel decât s-a făcut, înseamnă că noi nu vrem să fim în locul celui care răspunde sau dă socoteală, ci, în locul Celui Care cere socoteală şi are dreptul să ceară socoteală, adică a Fiului lui Dumnezeu, despre care  Sfânta Scriptură spune că I s-a dat toată judecata. Ori, să ne întrebăm, suntem noi fiii lui Dumnezeu. Da, prin înfierea Botezului, dar, nu fii care judecă, ci din aceia care I se supun. Şi n-o să fim niciodată în locul Lui, dacă nu vom învăţa să ne jertfim, pentru că Fiului I s-a dat judecata pentru că s-a jertfit. La fel şi noi, dacă ne dorim să arătăm că suntem creştini, chiar şi în vremuri de criză (şi, în fond, creştinii adevăraţi trăiesc numai în vremuri de criză, criza fiind starea firească în care fiinţa noastră se jertfeşte, jertfa sfinţind firea umană), trebuie să fim conştienţi că nu putem să ne învârtim în jurul ideii că numai noi avem dreptate, pentru că nu suntem noi propriul nostru centru, ci Dumnezeu[3]. Credem aceste lucruri? Poate, dar cu mari rezerve. Altfel, comportamentul nostru ar trebui să fie altul, şi vorbele şi, gândurile şi, sentimentele şi mentalităţile noastre ar trebui să fie altele. Căci preocuparea noastră nu ar trebui să fie legată de felul cum ar trebui să fiu pentru ca lumea să mă accepte, să mă aplaude, iar noi, fiind acceptaţi şi aplaudaţi de lume să ne iluzionăm cu gândul că ne aflăm pe calea cea dreaptă[4].

Dar, câţi nu se iluzionează azi cu acest gând, când sunt atâtea «adevăruri» câte persoane există şi, toţi ţin la «adevărul» pe care îl propovăduiesc şi care este numai şi numai al lor, şi pentru care ar fi gata să-l suprime pe cel care ar îndrăzni să li-l conteste, deoarece, acela care le reproşează oamenilor dorinţa lor (sau valabilitatea adevărului lor, n.n.) reprezintă pentru ei un scandal viu[5] şi, probabil, o viitoare victimă.

De fapt, noi ne aflăm într-o luptă permanentă cu noi înşine şi, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că nici măcar nu este lupta noastră, ci a altora sau chiar a altuia, acelui străin, a diavolului. Ne luptăm pentru lucruri care nouă nu ne folosesc la nimic, dar, pentru că alţii ştiu foarte bine să ne manipuleze,  ne luptăm pentru lucruri care le folosesc lor. Punându-ni-le dinainte, oferindu-ni-le cu nonşalanţă în aşa fel încât să ne alimenteze sau să ne mângâie orgoliile, falsele şi vanele idealuri,  născute din cine ştie ce frustrări, ratări sau neîmpliniri personale ei vor, de fapt, un singur lucru: să ne controleze, să ne stăpânească. Nu se pot stăpâni sau controla pe ei înşişi, dar, controlând şi / sau manipulând pe alţii au sentimentul că nu mai trebuie să se controleze pe sine.

Astfel, fără a face nimic, din laşitate, din indiferenţă sau pur şi simplu din comoditate, îi pun, subtil, pe alţii să facă în locul lor, ba chiar îi constrâng şi îi îndatorează, fără ca aceia să îşi poată da seama că ceea ce spun, nu spun de la ei, ceea ce fac, nu fac pentru ei, iar rezultatele lucrurilor pe care le spun sau le fac inconştient pentru alţii nu le aduc nici o satisfacţie personală. De ce? Pentru că ei cred că ceea ce fac sau spun le aparţine, fără să fie aşa şi în realitate. Aşa se ajunge la manifestări creştineşti dintre cele mai dubioase, aşa se produc adevărate tragedii din dorinţa sinceră a unor creştini de a face lucruri bune, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, cu dedicare totală, însă fără niciun discernământ. Există astfel de situaţii descrise în Sfânta Scriptură, unde se spune că, va da frate pe frate la moarte şi ...va veni vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu (In. 16, 2). Asta da atitudine creştinească şi frăţească! Cauza? Societatea pe cale de desacralizare în care trăim, caracterizată drept mutaţia cea mai radicală pe care a suferit-o omenirea vreodată, societate marcată de următoarea dilemă: e necesar ca oamenii să se reconcilieze definitiv [...] sau să se resemneze cu viitoarea dispariție a omenirii[6].

Și atunci, după toate cele spuse, care nu sunt nici pe departe epuizate, se cuvine să mai punem o dată întrebarea: Cum să mai putem fi creștini în vreme de criză? Răspunsul ar trebui să-l avem toți, pentru că toți ar trebui să ne preocupăm de el întreaga noastră viață, fie criză sau nu. Dar... suntem?

---

[1] Cf. René Girard, Ţapul ispăşitor, trad. şi note de Theodor Rogin, Ed. Nemira, 2000, p. 12

[2] Ibidem., p. 20

[3] La Marko Ivan Rupnik, Discernământul,trad. De Anton Onişor, Andrei Mărcuş, Ed. Galaxia Gutenberg, 2003, p. 37

[4] Ibidem., p. 70

[5] René Girard, op. cit., p. 189

[6] René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. de Miruna Runcan, Ed. Nemira, București, 1999, p. 153; 162; 164

Leoaică tânără, iubirea

de Nichitaa Stănescu

Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus tâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.
Mi-am dus mâna la sprînceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un desert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Să cântăm împreună 1

Bucură-te Sfântă Cruce

Priceasna audio

Astăzi voiesc a-ţi aduce Laudă Ţie Sfântă Cruce Cântând cu cântare dulce: Bucură-te Sfântă Cruce! Bucură-te semn ceresc Cruce, steag împărătesc Bucură-te armă sfântă Bucură-te lumea-ţi cântă Când te am eu păzitoare Şi casei ocrotitoare Atunci răul cel vrăjmaş N-are la mine sălaş Tu pe cer te-ai arătat Lui Constantin împărat Şi-aveai împrejur scrisoare Cum că eşti biruitoare Tu cruce ai fost purtată Pe umere ridicată De Domnul nostru Iisus Când suia Golgota-n sus

Pentru Iisus dă-mi şi mie Dă-mi scârbă şi bucurie Scârbă că sunt păcătos Şi nevrednic de Hristos Bucurie, mângâiere, O, cruce, a mea putere Dă-mi Tu ca să biruiesc Tot sfatul cel diavolesc Da-mi o inimă curată Da-mi o minte deşteptată Că aşa prin darul Tău Să mă-nvrednicesc şi eu Vrednic a te lăuda Vrednic a te săruta Şi să-ţi cânt cântare dulce Laudă Ţie Sfântă Cruce Sfântă Cruce armă dulce Fii cu noi unde ne-om duce Lui Dumnezeu ne-om ruga Acum şi-n veci pururea

Permisul auto

 de Dan Puric

Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc. Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină. Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez. Pentru mine, lucrul ăsta a venit prea târziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul. Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă. Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut. Locul mortului. Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face. Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: «Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!» Când mi-a zis, fără să se uite la mine: «Bă, asta e cheia!», am îngheţat. «Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în
prima maşină.» Absolut genial! Apoi îmi spune scurt: «Treci în locul meu!» Eu, speriat: «Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva». El: «Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?» Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român: «Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?» Era o adevarată resuscitare, domnule! Şi îmi tot repeta: «Hai, hai, învaţă să conduci!» Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic. Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui. «Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!» Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare. În a treia zi s-a liniştit de tot. Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi. Dormea, domnule! «Înseamnă că am început să conduc bine», mi-am zis. Crucea Sfântului Andrei . Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti. Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii: «Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!» Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală. «În cimitir?» «Pai da! Nu e singură, e cu soţul!» «Cum a ajuns acolo?» «Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei , aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te
închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!» Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte. Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti. Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea !"

TEXTE LITURGICE

„Fecioară fără prihană, podoaba îngerilor, ajutătoarea oamenilor, tu îmi ajută mie celui ce mă primejduiesc în marea vieţii şi pururea cad în viforul păcatului.”(Minei, 6 sept., Canonul Utreniei peasna 1, pp. 89).

„Prea minunată Maica lui Dumnezeu, străluceşte-mi mie raza pocăinţei, risipeşte-mi întunericul răutăţilor mele celor fără măsură, Fecioară, goneşte cugetele inimii mele cele viclene.” (Utrenie, septembrie)

„Având în inima Ta pe Hristos adevărată avuţie necheltuită, aurul care ţi l-a dat ţie împăratul ca un lut l-ai socotit” (18 Septembrie, Utrenie, peasna 6-a, Irmos, pp. 247)

„Fecioară Marie, cădelniţa cea de aur, goneşte întinăciunea patimilor mele şi mă întăreşte pe mine, carele mă clătesc de năvălirile vicleanului vrăjmaş” (18 Septembrie, Utrenie, peasna 3 a Născătoarei, pp. 246)

„Îndură-te Doamne către mine robul Tău, şi-mi iartă acum toate datoriile, şi-mi dăruieşte mila milostivirii Tale, ca cu laude să te slăvesc pe tine neîncetat.” (18 Septembrie, Utrenie, Icos, pp. 248)

despre î n f r â n a r e

“Nu-ţi linguşi, omule, trupul cu somn, cu băi, cu aşternuturi moi! Spune totdeauna cuvântul acesta: Ce folos de sângele meu, dacă mă cobor în stricăciune? Pentru ce îngrijeşti atâta un lucru care, puţin mai târziu, se va strica? Pentru ce te îngraşi şi pui carne pe tine? Nu ştii, oare, că, cu cât iţi e mai grasă carnea, cu  atât iţi faci mai grea închisoarea sufletului tău?”( Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, pp 100-101);