joi, 27 octombrie 2011

Tropar al Născătoarei

„Laudă de mulţumire, după datorie, ca văduva aceea, doi bănuţi aduc ţie, Stăpână, pentru toate darurile tale. Că tu te-ai arătat acoperământ, împreună şi ajutătoare, scoţându-mă totdeauna din ispite şi din necazuri. Pentru aceea, ca din mijlocul unui cuptor de flăcări izbăvindu-mă de cei ce mă necăjesc, din inimă strig ţie: Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi, rugând pe Fiul tău şi Dumnezeu ca să-mi dea iertare de greşeli, că pe tine te am nădejde, eu, robul tău”.[1]


[1] Octoihul mare, Utrenie, Sedealna gl. 8, marţi, pp 621.

marți, 18 octombrie 2011

Cugetare

Fraţilor! Care este scopul vieţii noastre pe pământ? Acela ca, după ce am fost supuşi la tot felul de necazuri şi răutăţi pe pământ şi după ce am sporit, puţin câte puţin, în virtute cu ajutorul harului pe care l-am primit prin Taine, să adormim, în ceasul morţii, în Domnul, găsind în El odihnă sufletului nostru. De aceea cântăm: "Odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău". Odihna pe care i-o dorim adormitului este o încununare a tuturor dorinţelor şi pentru aceasta ne rugăm lui Dumnezeu. Atunci nu este oare lipsit de raţiune să ne întristăm atât când moare cineva? "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi"(Matei 11, 28), zice Domnul. Răposaţii noştri, cei ce s-au săvârşit creştineşte, răspund chemării Domnului şi îşi găsesc odihna. Atunci de ce să ne întristăm?

(din "Viaţa mea în Hristos" de Sfântul Ioan de Kronstadt, editura Sofia, Bucureşti, 2005, pp 10).

miercuri, 12 octombrie 2011

SPOVEDANIE ŞI LIBERTATE

de Institutor Maria OPREAN


Această Sfântă Taină poate că ar mai putea fi numită şi Taina vindecării sau Taina împăcării. De ce? Hristos, în mila şi iubirea Sa, a ştiut că omul mult prea greu îl va iubi pe El, pe cel Bun, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea. A ştiut că omul pentru care a murit pe o Cruce nemeritată va continua să amestece în viaţa sa păcatul ce răneşte şi întunecă. A ştiut că omul va uita uneori mult prea repede că este o fiinţă chemată a se adăpa doar din izvorul demnităţii, al iubirii şi al luminii. A ştiut că omul va păstra pentru întreaga sa viaţă măcar o umbră de egoism şi că va săvârşi fapte ce vor continua să-l rănească, să-l îndepărteze de El, de mila şi imensa Lui iubire. A ştiut toate acestea şi încă multe altele. Exact ca o mamă ce-şi simte şi îşi cunoaşte copilul chiar înainte ca acesta să se nască. Dar îl iubeşte cu toată fiinţa şi face absolut orice ca acesta să fie tot mai mult al ei. Numai al ei...
            La fel a făcut şi Hristos. Din iubire şi din respect pentru fiinţa care a murit, nu i-a anulat libertatea. Nu a făcut din el o marionetă, un robot supus, dar lipsit de liber arbitru. Iubirea poate îndura orice, mai puţin robia, lipsirea de libertate. Hristos vrea să fie iubit de o fiinţă liberă şi nu de un rob străin de simţul responsabilităţii şi al demnităţii. Dumnezeu poate absolut orice, dar nu vrea să ne iubească în mod forţat. Aceasta este imensa voinţă a Celui Atotputernic: nu vrea să fie iubit automat, dincolo de imensa libertate, a Lui şi a noastră! Şi nici nu vrea să ne ierte în mod obligatoriu. Nu ne obligă cu această iertare pe care unii dintre oameni nici nu vor să o ceară. Poate nici nu doresc această iertare...Nu că Dumnezeu nu ar vrea să ne ierte! Să nu fie! Căci El e Mila, Iubirea şi Bunătatea mai presus de orice înţelegere umană. Dar iertarea nu se impune, nu forţează şi nici nu anulează libertatea umană. Hristos este mult prea delicat, mult prea suav pentru a brusca, pentru a îmbrânci libertatea umană. Este mai firav decât lumina soarelui, care nu poate forţa intrarea într-o încăpere ale cărei uşi şi ferestre se închid mai mult decât ermetic. Hristos este cumva un gentleman al iertării, al răbdării şi al iubirii, care nu face decât să aştepte o minimă ocazie pentru a dărui, pentru a ierta şi pentru a iubi. Iar dacă această ocazie întârzie să apară, atunci El nu face decât să Se retragă în tăcere cu o suferinţă în plus. Totul e o miză a libertăţii şi a iubirii....
            Şi astfel, exact în acest punct, intervine Taina spovedaniei, Taina libertăţii şi a iubirii. Taina care ne face din nou liberi. Taina care ne arată iarăşi şi iarăşi că suntem iubiţi de Dumnezeu şi că putem iubi duhovniceşte din nou pe aproapele nostru şi pe Iisus Hristos.
            Este o Taină pentru cel ce simte că a greşit. Pentru cel a cărui conştiinţă încă mai doare şi mai suferă pentru greşeli sau păcate. Pentru cei ce au păstrat o fărâmă de copilărie în fiinţa lor şi încă mai pot plânge când văd o floare călcată în picioare, un porumbel zdrobit, un copil lovit pe nedrept sau o bătrână ce-şi duce ultimele ei zile hrănindu-se cu lacrimi şi cu suspine. Este o Taină pentru cei ce încă mai privesc la Cer şi simt că acolo este totuşi un loc în care dreptatea, adevărul, frumosul şi binele vor avea un singur loc. Este o Taină pentru cei al căror suflet suspină şi scânceşte ca un copil atunci când mai aruncăm peste el un gunoi numit ,,păcat”, când îl mânjim cu noroi prin atingerea cu întunericul şi cu mizeria din lume, când îl uităm în adâncurile fiinţei noastre şi ne ocupăm cu nimicuri, cu josnicii sau cu ,,simpla” ignoranţă.
            Cel ce ne iubeşte cu disperare nu ne cere decât să spunem: ,,Am greşit!”. Atât! Şi nu ne cere Să-I spunem Lui aceste cuvinte, căci prezenţa Lui nu doar că ne-ar anula acum libertatea, dar ne-ar pierde, ne-ar topi fiinţa întreagă, ne-ar zdrobi prin infinitul şi desăvârşirea Lui. Ci ne cere să spunem unui om ca şi noi ce şi cât am greşit. Să facem un pas înspre un om pentru a regăsi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Hristos vrea extrem de puţin...Vrea să ne oprim măcar din când în când pentru a ne aminti că am greşit: câteva clipe din viaţa noastră să recunoaştem acest lucru, chiar dacă apoi o vom lua de la capăt cu vechiul nostru mod de viaţă. Hristos ne va ierta orice şi oricât, căci este un Domn al iertării. Dar a pus şi El o condiţie: din când în când, câteva clipe, să regretăm sincer greşelile noastre şi să ne cerem iertare. Unui om pentru un om. Căci nu merităm pe Dumnezeu în acele clipe! Hristos este cu noi când greşim pentru a ne ierta atunci când cerem această iertare.
            Ar trebui ca măcar o clipă din viaţa noastră să simţim ce este iertarea şi mângâierea lui Hristos. Apoi totul, dar absolut totul se va schimba în viaţa noastră! Vom mai greşi, cu siguranţă, căci suntem înfiorător de slabi şi de neputincioşi. Dar vom şti să alergăm în braţele Celui ce prea ne iubeşte şi cu o incredibilă răbdare ne iartă şi ne primeşte. Vom suferi mai greu clipele care vor lovi inimile noastre, amintindu-ne că L-am rănit pe Cel ce nu ne-a greşit chiar cu nimic. Ne vor durea mai mult rănile ce le facem în sufletul Celui căruia I-am greşit. Vom căuta mai atent şi mai frumos acel loc şi acel timp în care vom primi linişte în suflet, iertare în inimă, credinţă, putere, răbdare, voinţă...Adică Taina Spovedaniei.

(după  Parintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie si libertate,   Editura Cartea Ortodoxa, Galati, 2008, pp.42-49)

luni, 10 octombrie 2011

Pastoraţia, ca demers eclesial-familial de creare a unei noi mentalităţi duhovniceşti-comunitare.

de Pr Protopop Vasile GAFTON
                                                     

Motto:  Omul este acel animal care este întotdeauna capabi  să recunoască omul.
 (Mikel Dufrenne – Pentru om)

Există anumite momente în viaţa omului în care se face simţită o nevoie stringentă de îndrumare, de lămurire a problemelor esenţiale ale vieţii, de reaşezare a existenţei pe făgaşul autentic al împlinirii ei duhovniceşti. În atare momente, cuvântul Scripturii (al Sfintei Evanghelii), cuvânt care Se celebrează în comuniunea liturgică poate fi dătător de sens şi deschizător de drum spre o înţelegere mai adâncă a menirii eclesial-comunitare a umanului şi a deschiderii către Cer, pe care o mijloceşte comunitatea de credinţă.
 
Din acest motiv, se face simţită necesitatea creării unei legături solide şi sincere atât între cel care realizează îndrumarea sau păstorirea şi Scriptură, cât şi între cel care are nevoie şi solicită îndrumarea şi Sfânta Scriptură. Din păcate este destul de dificil să se realizeze vreun contact între omul de azi şi Sfânta Scriptură dacă nu va fi îndrumat spre ea şi dacă ea, Scriptura, nu îi va fi mijlocită de către preot prin predica din cadrul cultului duminical. Mai mult, datorită confuziei şi incertitudinii în care ni se desfăşoară zi de zi vieţile, chiar şi această posibilă îndrumare este înlocuită cu o alta, perfidă, către nişte programe impersonale de televiziune, cu o pseudo-comuniune ocazionată doar de reţelele de socializare - tot atât de impersonale - de pe internet, iar, absenţa dimensiunii duhovniceşti din tot ceea ce facem nu poate avea alt efect decât o răcire a sentimentelor faţă de semeni şi o închidere totală faţă de Cer. Am ajuns să trăim, aşa cum spunea cineva, într-o lume în care simţirea şi voinţa umane nu sunt – nici ele – mai reale decât o peliculă de film, ceea ce determină cunoaşterea umană să fie orientată exclusiv către mascarea realităţii interioare[1].
Totalizând efectele negative ale modului în care vieţuim, avem imaginea unei fiinţe „umane” care – datorită abandonării unei mentalităţi duhovniceşti eclesial-comunitare al cărei rezultat era deschiderea prin ceilalţi spre Dumnezeu -, nu numai că este incapabilă să recunoască omul în cadrul general al existenţei, dar, chiar mai mult decât atât, nu mai este capabilă să recunoască nici măcar omul din sine însăşi. Pe acest fond, relaţiile sociale, chiar dacă nu par, sunt total compromise. Şi aceasta, datorită faptului că ele nu mai conduc la comuniune personală autentică, reală, nici măcar în cadrul familiei, definită drept comunitatea de bază a societăţii şi unitatea ce îşi transcende membrii luaţi în parte[2].
Încă mai este agreată şi creditată – chiar dacă într-un cadru din ce în ce mai restrâns – ideea că, influenţa familiei în ce priveşte persoanele care o alcătuiesc este decisivă şi, de asemenea, că o conştiinţă colectivă nu se dobândeşte altundeva decât tot în cadrul familiei, baza şi punctul de plecare în întâlnirea aproapelui[3].
Totuşi, în pofida celor afirmate, putem face constatarea tristă că există, din păcate, în prezent o mulţime de situaţii în care părinţii mărturisesc neputincioşi că nu îşi mai (re-)cunosc copiii, că nu mai reuşesc să găsească punţi de comunicare cu ei şi vice-versa. Fiecare iniţiativă de restabilire a comunicării şi, implicit, a comuniunii, dacă nu se loveşte de un refuz categoric, atunci, cu siguranţă contribuie la adâncirea prăpastiei între cei care constituie socialul.
Dar, cel mai grav defect al acestei stări de lucruri este că, toate acestea generează o mare de tristeţe, de durere şi de nefericire. De ce? Pentru că răzbate de dincolo de ele o lipsă profundă de cunoaştere a omului autentic în Iisus Hristos[4].
Suntem perfect conştienţi, desigur, că  soluţia la aceste probleme grave nu constă în simpla lor enunţare, însă, enunţarea problemelor poate fi primul pas spre aflarea soluţiei. Principiul este simplu: Omul care nu poate face nimic cum trebuie poate cel puţin să se căiască de nereuşitele sale[5]. Căinţa poate deveni astfel un punct de plecare spre redobândirea identităţii personale. Acesta este în fond paradoxul ce caracterizează lumea personală şi anume, că, atunci când realizăm că suntem vulnerabili, ne descoperim puterea[6] interioară, putere care trebuie orientată spre recunoaşterea omului de către om, începând din familie şi continuând cu societatea care va reuşi să devină o mare familie a cărei normă internă va fi comuniunea. Într-o atare societate devenită familie duhovnicească, adică ecclesia, îndrumarea sau păstorirea va putea fi din nou acceptată şi îşi va avea locul său.
Luată în serios, pastoraţia ar presupune astfel o dedicare totală a propriei fiinţe în scopul mântuirii personale, văzută în raport de intercondiţionare cu mântuirea semenilor. Aşadar,  mântuirea personală nu face excepţie de la scopul şi sensul pastoraţiei, aşa încât, păstorul, îşi desfăşoară misiunea într-o permanentă tensiune a exigenţelor generate de necesitatea propriei mântuiri, precum şi a celor legate de mântuirea celor în slujba cărora s-a pus prin asumarea preoţiei sacramentale. Din acest motiv, fiecare decizie pe care o are de luat este o decizie de angajament existenţial care devine cu atât mai dificilă cu cât lumea în care trăim promovează cu precădere, aşa cum arătam, detaşarea totală de comunitate, lipsa angajamentului personal-afectiv în relaţiile cu ceilalţi, evitarea responsabilităţilor de orice fel şi, în definitiv, lipsa voinţei şi a dorinţei de a săvârşi binele.
Însă, chiar dacă posibilităţile de a te adresa şi/sau de a îndruma, de a păstori o persoană a cărei realitate este adânc ascunsă în străfundurile fiinţei sale şi a cărei nevoie certă de îndrumare şi de comuniune sunt atât de bine mascate încât nici sie însăşi nu şi le poate recunoaşte, trebuie ştiut faptul că fiecare om ar vrea să fie ajutat să trăiască o viaţă mai bună, fără a fi nevoit să treacă prin calvarul capcanelor şi fundăturilor de care a avut parte în trecut[7].
De asemenea, problematizarea cu privire la problemele cu adevărat importante ale existenţei, cu privire la propria persoană şi la cei din imediata apropiere (familie, cunoscuţi, păstoriţi), cărora trebuie să te deschizi şi pe care trebuie să-i ajuţi să se deschidă unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, trebuie să devină o constantă a unei mentalităţi duhovniceşti-comunitare înnoitoare, generată în urma conştientizării faptului că, persistenţa într-o falsă implicare, într-o încercare de a juca rolul unui îndrumător care eşuează tocmai în propria sa îndrumare duce, în definitiv, la o generalizare a tristeţii şi a durerii.


[1] Howard V. Knox, Introducere la William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri filosofice,trad. de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 18-19
[2] Cf. Georgios Mantzaridis, Morala Creştină II, trad. de Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 300
[3] Ibidem., p. 301-302
[4] La Alfonse Goettmann, Bucuria, Faţa lui Dumnezeu în om, trad. de Viorica Juncan, Ed. Herald, Bucureşti, 2010, p. 47
[5] William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri filosofice,trad. De Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 134
[6] Emy van Deurzen & Martin Adams, Psihoterapie & Consiliere existenţială, trad. de Brânduşa Popa, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 211
[7] Ibidem., p. 187                                         

vineri, 7 octombrie 2011

DESPRE MAICA DOMNULUI XVI

de Pr. Prof. Ion CIUNGU


19.  Spre ce obligă calităţile Maicii Domnului pe cei care o respectă, conform textului de la Luca, cap. 1, 45-55 ?


1.      Spre fericirea care izvorăşte din credinţa în cuvintele lui Dumnezeu. (Elisabeta i-a zis : „ Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”)
2.     Spre a ne îndemna sufletul să-L mărească (slăvească, laude, glorifice ) pe Dumnezeu ( Maria a zis: „ Măreşte suflete al meu pe Domnul…”).
3.      Spre a ne bucura de Dumnezeu care ne mântuieşte ( Ea a zis: „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”).
4.     Spre a cultiva virtutea smereniei (umilinţei, modestiei, blândeţii, răbdării), care izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.(Maria a zis că Dumnezeu  a privit  spre smerenia ei ).
5.      Spre a o numi fericită pe ea însăşi, căci Cel Puternic şi Sfânt i-a făcut mărire ( „ …iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, Că mi-a făcut mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui ” ).
6.     Spre a ne teme de Dumnezeu, căci deşi e Puternic şi Sfânt, El este şi milostiv cu cei ce se tem de El. El e puternic să risipească gândurile celor mândri, să coboare pe cei puternici de pe scaune, să înalţe pe cei smeriţi, să umple de bunătăţi pe flămânzi şi să alunge pe cei bogaţi, lăsându-i cu mâinile goale. ( „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.  Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.   Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.”)
7.      Să pomenim mila Lui ( căci noi suntem Israelul cel Nou, după cum explică Sf. Pavel în Epistola către Romani, cap. 9). Sf. Fecioară a zis că Dumnezeu  a luat pe Israel, slujitorul Său, ca să pomenească mila. („ A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.”)[1] 

20.        Pe lângă numele de Fecioara Maria, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, Cea plină de Har, Împărăteasa Cerului şi a Pământului, Mama noastră spirituală, Rug aprins care nu se mistuie (după cartea Ieşirea cap. 3, 2 ), Poarta închisă prin care nici un om nu trece, ci numai  Domnul Dumnezeul lui Israel ( după Iezechiel, cap. 44, 2 )     ce alte nume mai găsim pentru ea în cugetarea creştină, mijloace de stil insuficiente,  dar care încearcă totuşi să ne ridice mintea la înălţimea virtuţilor ei ?

       - Apărătoarea Evei, avocata Evei ( “ rodul neascultării Evei a fost dezlegat prin ascultarea Mariei. Căci starea de înlănţuire la care ne-a adus Eva, prin necredinţă, a fost schimbată în libertate, prin credinţă, de către Maria.” “Şi dacă cea de demult nu L-a ascultat pe Dumnezeu, cea din urmă a avut încredere şi a fost ascultătoare faţă de Dumnezeu, Fecioara Maria putând fi apărătoarea fecioarei Eva…”.  Comparaţia, antiteza, paralela acesta aparţine Sfântului Irineu de Lyon ( sec. II). Chiar şi mai înainte de el, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful face o paralelă între Eva şi Maria.)[2] Sf. Pavel făcuse paralela între Adam şi Hristos. (Romai, cap. 5 şi 1 Corinteni cap. 15).

       - Regina iubirii ( Aşa a numit-o Sf. Francisc de Sales ( sec XVI-XVII ). Iar Sf. Alberto Magno (sec. ), reflectând asupra poruncii Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta…, spune: “Dacă nu există cineva în stare să împlinească această poruncă, nu există. Dacă a fost cineva aceasta a fost Fericita Fecioară.” Sf. Anselm spune: „Cu cât o inimă este mai pură şi goală de sine însăşi, cu atât mai mult va fi plină de dragoste faţă de Dumnezeu.” Înţelegem astfel că smerenia şi iubirea sunt legate strâns.)[3]

       - Crin între spini (expresia este luată din Vechiul Testament, din cartea Cântarea Cântărilor, 2, 2 . Sf. Dionisio Cartusiano explică astfel:  „Toate celelalte fecioare au fost spini pentru sine sau pentru alţii; dar fericita Fecioară nu fu spin nici pentru Sine, nici pentru alţii. ” ) [4]


       O altă lume [ un alt cosmos] .  Expresia o găsim la Sf. Nicodim Aghioritul ( sec. XVIII-XIX) astfel: “ Fiindcă e opinia unor teologi că, dacă prin ipoteză toate cele nouă cete ale îngerilor s-ar prăbuşi din ceruri şi ar ajunge demoni, dacă toţi oamenii din veac ar deveni răi şi ar ajunge în iad fără să scape nici unii, dacă toate creaturile : cer, luminători, stele, stihii, plante,  animale, s-ar depărta de Dumnezeu ca să iasă din ordinea lor şi să se ducă în nefiinţă, toate acestea şi toate aceste răutăţi comparate cu deplinătatea sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu, n-ar putea să-l întristeze pe Dumnezeu. Pentru că singură Doamna Născătoare de Dumnezeu ar fi suficientă să-L mulţumească în toate şi să nu-L lase atât să se întristeze pentru căderea şi pieirea atâtor şi atâtor creaturi ale Lui, cât şi să-L facă să se bucure covârşitor numai pentru Ea. Pentru că ea singură L-a iubit incomparabil mai presus decât toate, pentru că Ea singură a ascultat de voia Lui mai presus de toate, pentru că ea singură a fost un receptacul încăpător şi primitor al tuturor harismelor naturale , voluntare şi supranaturale, pe care Dumnezeu le-a împărţit întregii creaţii; pe scurt, pentru că ea a devenit o altă lume un alt cosmos , incomparabil mai bun frumos decât toată lumea inteligibilă şi sensibilă, singură de ajuns să-L slăvească veşnic pe Dumnezeu din frumuseţea şi diversitatea harismelor ei mai mult decât toată creaţia universului.[5]


[1] Biblia, Noul Testament,  Evanghelia după Luca, http://www.bibliaortodoxa.ro/noul-testament/48/Luca
[2] Pr. Dr. Marius Ţepelea, op. cit., p. 174-175.
[3] Sf. Alfons Maria de Luguori, GLORIILE MARIEI, Editura SERAFICA, Roman, 2005, p. 53.
[4] Ibidem, p. 70.
[5] DIAC. IOAN I. ICĂ JR,  op. cit., p. 577-578.