duminică, 21 august 2011

A fi în realitate presupune să ai credinţă, nicidecum să fugi de ea

de Pr. Protopop Vasile GAFTON



Continuăm să fim preocupaţi până la epuizare de nenumărate lucruri cărora vrem să le dăm realitate, pentru ca, mai apoi, să încercăm să ne dăm nouă înşine realitate prin acele lucruri, uitând că ele şi-au primit propria realitate de la noi. Ba, mai mult chiar, noi reuşim să îi epuizăm şi pe alţii cu preocupările noastre de a ne da realitate prin lucrurile cărora le-am conferit noi în prealabil realitate. Şi totuşi, epuizând totul nu facem decât să ne întreţinem vie durerea generată de imposibilitatea sau incapacitatea de a fi reali, de incapacitatea de a crede în mod real că vom putea deveni cândva reali.
Paul Tillich reuşeşte să surprindă în scrierile sale diferite aspecte ale realităţii şi ale raporturilor sau relaţiilor omului cu realitatea. Din acestea reiese că realitatea capătă caracterul definit de preocupare ultimă a omului[1]. Astfel, fundamentul realităţii devine credinţa, ca preocupare ultimă, ca mod de a lua contact cu realitatea. De aici provine însă şi dilema şi incapacitatea omului de a lua contact cu Realitatea Absolută pentru că nu există nici un mijloc finit de a atinge infinitul[2].
Este deosebit de important de văzut că, omul, datorită imposibilităţii lui existenţiale – ca fiinţă înstrăinată de realitatea esenţială -, de a se situa în imediata apropiere sau chiar  în miezul realităţii nu face altceva decât să creeze realitatea prin proiectarea lui în toate obiectele cu care vine în contact, ceea ce, în definitiv nu este altceva decât un proces de fragmentare a realităţii, de spargerea unităţii realităţii într-o pluralitate de alte realităţi. Aceasta constituie un element de pregnantă ambiguitate în legătură cu realitatea aceasta căreia omul încearcă în permanenţă să-i reconstituie unitatea pentru a-i da un sens, dacă se poate fără a implica credinţa în acest proces.
Un faptul pozitiv ar exista, totuşi, în acest caz şi acesta ar fi că omul îşi exercită capacitatea creativă în raport cu creaţia, iar, în al doilea rând, că fiecare parte a lumii cu care vine în contact ar trebui să fie subiectivizată datorită contactului autoproiectiv al omului cu lumea. Aceste două aspecte implică, însă, aşa cum vom vedea, unele probleme.
Omul, în momentul în care se autoproiectează în lume nu găseşte lumea goală de realitate deoarece lumea este susţinută dinăuntru de realitatea esenţială care se manifestă prin elementele lumii. Astfel, omul deposedează lumea de realitatea ei funciară care o susţine şi proiectează în lume o realitate fabricată de el, falsă, în raport cu realitatea absolută ca preocupare ultimă, şi care imprimă lumii o înstrăinare de la scopul ei şi o întoarce în cele din urmă împotriva omului. Prin aceasta el este aproape de autodistrugere, pentru că nu se mai împărtăşeşte din realitatea simplă, absolută, ci din acea realitate ambiguă creată de el însuşi prin autoproiecţia sa în lume şi obiectivarea lumii.
Riscul este, aşadar, în acest demers, acela ca omul să se piardă pe sine în propria proiecţie asupra realităţii, ceea ce duce la o atenţie sporită asupra a ceea ce este ultim în sine, respectiv realitatea absolută, şi ceea ce este crezut a fi ultim[3], adică realitatea proiectată, relativă, idolatră. În lipsa atenţiei asupra acestui aspect, întreaga personalitate a omului va fi orientată spre această preocupare ultimă pentru o realitate care nu este ultimă, preocupare pe care Berdiaev o numeşte dependenţă[4].
Omul, se cuvine să ia act de faptul că există mai multe niveluri ale realităţii[5] care nu pot să fie în egală măsură realităţi absolute, ci, pot doar să simbolizeze realitatea absolută, aceasta marcând foarte clar relaţia lor logică de subordonare faţă de realitatea absolută. De asemenea, în momentul în care observă acest lucru, omul trebuie să se hotărască asupra cărui nivel anume al realităţii s-a orientat pentru a-l investi cu caracterul de realitate ultimă, atâta vreme cât preocuparea ultimă este ceea ce noi suntem în esenţă şi ceea ce ar trebui să fim.
Omul vrea şi are tendinţa de a-şi actualiza toate potenţialităţile şi de a participa la toate nivelurile de realitate ale universului. Aşa arată realitatea pentru om şi din acest motiv el simbolizează prin existenţa sa universul pentru că nu poate fi efectiv „totul”.
Însă, fiecare nivel al realităţii este o reflecatare simbolică a realităţii absolute. În funcţie de atracţia sau de preocuparea omului pentru acel aspect sau simbol pe care l-a investit cu caracterul ultim, acela capătă caracter ultim pentru om. Nu înseamnă că celelalte nivele de realitate încetează să existe (ca în henoteism, unde apar diferite specializări ale unor zei în raport cu alţii). Foarte posibil însă, ca, odată ridicate de credinţă la caracteul de realităţi ultime, nivelele de realitate să intre în conflict unele cu celelalte. Rezolvarea conflictului va rezida atunci în faptul că fiecare simbol devine adecvat doar în momentul în care exprimă ceea ce este ultim, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asumarea lipsei caracterului ultim în ceea ce-l priveşte[6].
Raportând cele de mai sus la încercarea de definire a religiei omului de azi ca încercare a acestuia de a-şi valida propria realitate şi realitatea lumii, putem observa că pentru a fi în realitate, pentru a putea să se bucure de împărtăşirea din ceea ce constituie fundamentul existenţei în ansamblu -  existenţă pe fondul căreia este proiectată şi existenţa umană -  omul are nevoie de credinţă.
Fără credinţă nu există realitate şi orice realitate se întemeiază pe o credinţă, astfel încât, oricât de mult am ocoli-o, în definitiv tot la credinţă ajungem.




[1] Paul Tillich, Dinamica credinţei, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 19
[2] Ibidem., p. 35
[3] Ibidem., p 38-40
[4] Temă prezentă frecvent în lucrarea lui Nikolai Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului, trad. de Maria Ivănescu, Ed. Antaios, Oradea, 2000
[5] Paul Tillich, Dinamica credinţei, p. 69-70
[6] Ibidem., p. 135

marți, 16 august 2011

Suferinţa

de Lucian OLARU



Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.(Iacob 5, 10-11)
“Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin şi pe cunoscuţii mei de la suferinţă” (Psalmi 87, 18).
Vorbind despre bolile şi slăbiciunile trupului nostru, un teolog francez scrie aşa: „Sănătatea constituie chiar un rău dacă contribuie să-l facă pe om indiferent faţă de mântuirea sa, dacă-l ţine departe de Dumnezeu, dându-i impresia iluzorie că-şi este suficient lui însuşi, şi îl situează într-o falsă simţire de bunăstare, conferindu-i acea putere după trup care slăbeşte, în locul slăbiciunii în care Dumnezeu se descopere (II Corinteni 12, 9) şi care constituie adevărata putere (II Corinteni 12, 10)”.[1] În acest sens, sfântul Grigorie de Nazianz ne cere „să ştim să dispreţuim o sănătate stupidă care duce la păcat”.[2]
Suferinţa este provocată de boli, afecte sau de orice altceva; ea poate fi bună (pozitivă, ziditoare de suflet, întărind credinţa, maturizând şi sensibilizând sufletul) sau poate fi rea (negativă, distrugătoare de suflet, mergând până la nebunie, trăgând sufletul spre deznădejde prin lucrarea diavolului); iată ce spune părintele Jean-Claude Larchet despre boală: „ea este în sine un rău în măsura în care apare ca o urmare a păcatului lui Adam şi ca un efect al lucrării demonice, în lumea căzută, o negare a ordinii voite de Dumnezeu atunci când a creat lumea şi pe om; ... boala este un rău numai în planul naturii fizice a trupului. Dacă omul nu se lasă cu totul pradă ei, ea nu poate să-i atingă sufletul, deci nici să afecteze fiinţa sa esenţială, natura sa spirituală”.[3] Sfântul Ioan Hrisostom spune că „există un rău care nu este un rău deşi poartă acest nume: cum este boala ... şi celelalte lucruri de acest fel. Dacă ele ar fi într-adevăr răul, n-ar fi putut deveni pentru noi începutul unei mulţimi de bunătăţi.”[4] Sfântul Grigorie de Nazianz ne încurajează „să nu admirăm orice fel de sănătate şi să nu detestăm orice boală.”[5]
Boala şi suferinţa „manifestă mizeria omenirii despărţite de Dumnezeu, ... distrug iluziile de plenitudine şi de autosuficienţă pe care omul le putea avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă. Ele îi arată sărăcia şi chiar goliciunea sa ontologice şi-l fac să-şi aducă aminte că este ţătână”.[6] Sfântul Ioan Scărarul notează că „boala are uneori scopul de a ne smeri duhul”;[7] trufia se tămăduieşte prin suferinţă: „pentru binele nostru suntem expuşi bolilor ... căci trufia zămislită în noi prin delăsare îşi află un leac în această slăbiciune şi în aceste suferinţe.”[8]
Vorbind despre scopul şi importanţa suferinţei, sfântul Ioan Casian zice că durerea care însoţeşte boala este ca şi aceea pe care o simţi când ţi se aplică unele leacuri: ea nu este un rău decât din punct de vedere subiectiv; obiectiv, ea contribuie la binele celui pe care-l afectează[9]; Sfântul Ioan Hrisostom observă că „durerea ne este impusă din pricina păcatului şi tot durerea ne slobozeşte de păcat ... Păcatul dă naştere durerii şi durerea omoară păcatul”.[10]
În concluzie vom spune că bolile cu suferinţele ei, împreună cu celelalte necazuri, apar ca o condiţie a dobândirii virtuţilor şi a vieţii virtuoase”[11], iar răbdarea lor cu pace şi fără cârtire dovedeşte o inimă care iubeşte pe Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare întoarcerea la viaţa fericită în ceruri. Cuviosul Isaac Sirul ne învaţă că bolile „le aduce Dumnezeu pentru sănătatea sufletului”[12].
O descompunere spirituală este o goană nefirească după plăcere şi, în acelaşi timp, o fugă „nestăpânită” de durere, de tot ceea ce goneşte o plăcere (durerea, foamea, setea, boala, toate gonesc dorinţa de plăceri); trebuie să răbdăm necazurile (durerile) fără cârtire; trebuinţele trupului când sunt satisfăcute pricinuiesc plăcere, iar când nu sunt satisfăcute pricinuiesc durere;[13] căutarea plăcerii în ea însăşi, satisfacerea trebuinţelor trupeşti mai mult decât este necesar este începutul multor păcate care vin unele după altele; ... când plăcerea devine ţinta şi scop final al existenţei pământeşti atunci uşor ajungem la decepţii puternice şi multă suferinţă, întrucât ne îndepărtăm de Dumnezeu şi nici nu găsim plăcerea mult aşteptată: „Satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare”.[14] Deasemenea, pe măsură ce omul iubeşte mai mult satisfacerea plăcerii, doreşte să fugă de orice durere, chiar cu riscul de a trece cu vederea viitorul durabil, veşnic, de dragul clipei prezente (a plăcerii).


[1] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[2] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări, XIV, 34, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[3] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[4] Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii despre Pocăinţă, VII, 6, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 57.
[5] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[6] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 59.
[7] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 59.
[8] Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii despre Ana, I, 2, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 59.
[9] Sfântul Ioan Casian apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 62.
[10] Sfântul Ioan Hrisostom, Predici despre pocăinţă, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 65.
[11] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 67.
[12] Cuviosul Isaac Sirul, apud Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 489.
[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, p 48.
[14] Idem.

marți, 9 august 2011

DESPRE MAICA DOMNULUI XIV

 de pr. prof. Ion CIUNGU




16.       Ce puncte de vedere găsim în religiile necreştine de azi despre
Maica Domnului ?












Nr.
crt.
Religia
Punctul de vedere
1.
Iudaismul, religia evreilor
(se presupune că sunt 14 milioane de evrei în lume)[1]
Iisus nu este Mesia, nu este Dumnezeu şi  nu a fost răstignit, ci spânzurat.  Fecioara Maria, soţia lui Iosif, a fost violată de vecinul său Yohann, în lipsa soţului de acasă, în timp ce era în perioada ciclului menstrual. Astfel, Iisus este fiul Mariei cea adulteră şi impură... După cartea lor sfântă Talmud, Toledoth Yeshuh, editată in 1984 de Editura Berg Int., sub titlul ,,L ‘Evangile du ghetto’’.[2]

2.
Islamismul, cu 1,5 miliarde de adepţi[3]
Iisus, numit Isa în arabă, este unul dintre cei mai iubiţi şi mai importanţi profeţi şi Mesia. Totuşi Iisus nu e divin.
 Coranul, cartea lor sfântă,  “spune că Iisus a fost rezultatul unei naşteri virgine. Cea mai detaliată relatare despre vestirea şi naşterea lui Iisus este oferită de Sura 3 şi 19 din Coran, unde e scris că Dumnezeu a trimis un înger să-I vestească Mariei că ea ar putea în scurt timp să se aştepte să nască un fiu, în ciuda faptului că e virgină.”  Maria, mama lui Iisus, este menţionată în Coran mai mult decât în întreg Noul Testament. Ea se bucură de o poziţie deosebit de distinsă şi de onorată între femeile din Coran. Un capitol din Coran este intitulat Maryam ( Maria ), care este singurul capitol din Coran numit după o femeie... [4]




       Din Toledoth Yeshuh , probabil,  ideile de blasfemie au fost preluate de unii derbedei şi atei. De ex., de activiştii care făceau reeducarea în închisorile comuniste:

         “Fecioara Maria de asemenea era tratată drept o femeie de moravuri uşoare care ar fi meritat nu să fie sanctificată ci trimisă la închisoare pentru adulter[5]


Altă mărturie:



“ Iată şi ritualul blasfemiator la adresa Naşterii Domnului, organizat de Ţurcanu:
       « -  Azi e Crăciunul. Bine…Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!... Hei tu, acela, dezbrăcarea! A ordonat el unui tânăr.
         Acela, tremurând, s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.
         -  Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşază-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!
        Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…)
          -  Iar tu ( şi arătă spre altul ) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia. Deci, fă Marie pune fundul la bătaie!... Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:
           -  Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic!... Apoi să treceţi pe rând să vă cuminecaţi.  …dacă nu ajunge, avem tineta plină! Atenţie, dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi osanale. Executarea! A ordonat Ţurcanu. Şi a început un ritual dement.»”[6]


[ În ziua de Paşti, 04. aprilie 2010, într-un scurt interviu la Radio România Actualităţi, luat de reporterul Alexandru Rusu actriţei Maia Morgenstern, de origine iudaică, care a jucat rolul Fecioarei Maria în filmul Patimile lui Hristos, întrebată dacă rolul i-a schimbat cumva viaţa, actriţa a răspuns că unii au felicitat-o, iar alţii au insultat-o, ameninţat-o şi boicotat-o.  „În interviuri ea a apărat şi apără filmul Patimile împotriva alegaţiilor de antisemitism, spunând că marele preot Caiafa este zugrăvit nu ca reprezentant al poporului evreu, ci ca lider al instituţiei, adăugând că « Autorităţile de-a lungul istoriei au persecutat şi persecută indivizi cu idei revoluţionare » “[7]    „…ea îşi foloseşte moştenirea pentru a răspândi mesaj de pace în « Patimile »”[8] ]

      17.    Ce ştim despre unele rugăciuni către Maica Domnului ?

Nr.crt

Numele rugăciunii
       
                Date dspre ea



1.

Acatistul


„(Greacă akathistosa  privativ, kathizo “a şedea”; adică neşezând; stând în picioare)”. Acest imn este parţial citit, parţial cântat, stând în picioare, neşezând.)”

Imnul propriu zis cuprinde douăzeci şi patru de strofe
( icoase)…
„Aceste strofe sunt alternativ mai lungi şi mai scurte, iar literele lor iniţiale formează alfabetul grec.”
Autorul ?  Nu se poate stabili precis. Imnul a fost atribuit atât lui Sergiu, patriarh al Constantinopolui, cât şi lui Georgios Pisides, diacon, arhivar şi sacristan la catedrala Sfânta Sofia.

„Potrivit informaţiei din cartea de cult numită Triod, în anul 626 pe timpul împăratului Heraclius, Constantinopolul a fost atacat de perşi şi sciţi, dar a fost salvat prin intervenţia Maicii Domnului. Un uragan pornit brusc a dispersat flota inamicului, aruncând vasele pe ţărmul de lângă biserica mare a Născătoarei de Dumnezeu de la Vlaherne. Oamenii au petrecut toată noaptea aceea mulţumindu-i pentru eliberarea neaşteptată. Atunci a fost compus acest imn, sau cel puţin condacul, care face aluzie la „Împărăteasa nebiruită”.
 „Ţie, Mama lui Dumnezeu, Împărăteasă nebiruită, într-adevăr Eu, Cetatea ta, eliberată de rele, îţi ofer mulţumiri pentru biruinţele obţinute; dar într-adevăr tu , prin puterea ta nebiruită, eliberează-mă de orice fel de pericol; ca să strig ţie,  Bucură-te, Mireasă fecioară!” [9]


2.

Cuvine-se cu adevărat

    (Axion estin)


“Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea  fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii. Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut. Pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.”
       A doua parte a imnului, care începe cu cuvintele, „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…”  este partea mai veche a acestui imn…şi este atribuită Sfântului Cosma Imnograful
( + 773 )..
       Introducerea, „Cuvine-se cu adevărat…” a fost , potrivit tradiţiei, revelată de Arhanghelul Gavriil unui călugăr din Muntele Athos.[10]

3.

Paraclisul


Paraclis= invocare, implorare

Paraclisul Mic cântat în timpul celei mai mari părţi a anului, a fost compus de Theosterictus Călugărul,  în secolul IX.
Paraclisul Mare a fost compus de împăratul Theodor I Ducas  Lascaris în sec. XIII. [11]

4.

     Ave Maria

(Născătoare de Dumnezeu)


“De fapt, există prea puţine semne sau niciunul despre Ave Maria ca formulă devoţională acceptată înainte de aproximativ anul 1050.”[12]

 Áve María, grátia pléna, Dóminus técum. Benedícta tu in muliéribus, et benedíctus frúctus véntris túi, Iésus.
Sáncta María, Máter Déi, óra pro nóbis peccatóribus, nunc et in hóra mórtis nóstrae. Ámen. “[13]

“Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut nouă pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ora morţii noastre! Amin.”



5.


Angelus


Prima documentaţie scrisă despre această slujbă este de la călugărul franciscan italian Sinigardi di Arezzo (mort în 1282 )
Începe cu cuvintele: “Angelus Domini nuntiavit Mariæ … ”, adică, Îngerul Domnului a vestit Mariei..”[14]
6.
Salve Regina
 Compusă cel mai probabil de Hermann de Reichenau, sec. XI.
Salut, Regină, Mamă a milostivirii, viaţa noastră, mângâierea noastră, speranţa noastră, salut!
Copiii Evei exilaţi (pe pământ ) strigăm către tine…”[15]

7.

      Rozariul
.

Rosariu=  coroană de trandafiri

„…când erezia albigenzilor devasta regiunea Toulouse, Sf. Dominic cu stăruinţă a implorat ajutorul Stăpânei noastre şi a fost instruit de ea, spune tradiţia, să predice Rosariul printre oameni ca antidot faţă de erezie şi de păcat.”[16]

Acest buchet de rugăciuni “este alcătuit din secvenţe repetate de Tatăl nostru, urmate de zece rugăciuni Născătoare de Dumnezeu… meditaţii asupra unuia din Misterele  Rozarului, care sunt evenimente din vieţile lui Iisus Hristos şi a Mamei Sale, Binecuvântata Fecioară Maria…[17]
“Potrivit tradiţiei, rozariul a fost dat Sfântului Dominic într-o apariţie a Binecuvântatei Fecioare Maria în anul 1214 în biserica din Prouille.”[18]
8.
Psaltirea Maicii Domnului
Autor Sf. Dimitrie al Rostovului ( sec. XVII ).
Psalm 1 : „ Fericit bărbatul care iubeşte numele tău Marie…”[19]



[1] Major Religions of the World Ranked by Number of Adherents, http://www.adherents.com/Religions_By_Adherents.html
[2] Radu Negrescu Şuţu, DIALOGUL TEOLOGILOR   II,   revista LUMEA, anul XIII, nr. 11, 2006, p. 30-31. şi
Judaism's view of Jesus, From Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Judaism's_view_of_Jesus#Judaism.27s_worldview_and_Jesus
[3] Major Religions of the World Ranked by Number of Adherents,, ibidem.
[4]    Mary (mother of Jesus), From Wikipedia, the free encyclopedia,    , Virgin birth of Jesus in the Qur'an, şi   Mary in the Qur'an
[5]Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, p. 53, apud  teolog Vasilică MILITARU, Biserica din temniţă, mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, România 1948-1964, Bacău: Vicovia, 2008, p. 111.
[6] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 270, apud idem, ibidem, p. 114.
[7]Maia Morgenstern, From Wikipedia, the free encyclopedia
[11]    Paraklesis,   From Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Paraklesis
[13]   Hail Mary, The prayer in Western (Latin) tradition ,  From Wikipedia, the free encyclopedia,
[14] Angelus, From Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Angelus
[15] Salve Regina, From Wikipedia, the free encyclopedia
[17]   RosaryFrom Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Rosary
[18] ibidem,  History.
[19] Sf\ntul Dimitrie al Rostovului, Psaltirea, Paraclisul şi Prohodul Maicii Domnului, Carte tipărită cu binecuvântarea  Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Egumeniţa, f. a.., Psalm 1.

vineri, 5 august 2011

Religia omului contemporan: permanenta căutare a propriei realităţi şi a realităţii lumii

de Pr. Vasile GAFTON


Omul este acea fiinţă care este preocupată
în mod esenţial de propria sa fiinţă
(Paul Tillich – Dinamica credinţei)


Problema care l-a bântuit pe omul tuturor timpurilor, mărturisită sau camuflată în spatele altor preocupări, a fost aceea a găsirii realităţii consistente, adevărate. Lumea, lucrurile din lume, omul şi existenţa sa, ba chiar şi Dumnezeu şi lumea spirituală au făcut obiectul raportării critice la realitate. Realitatea a fost numită în diferite moduri, iar istoria omului în general şi istoria religiilor în special sunt suprasaturate de relatări legate de intrări şi manifestări extrem de variate ale realităţii în lume, prin intermediul omului sau al fiinţelor şi lucrurilor ce alcătuiesc lumea.
Toate tatonările omului de-a lungul timpului au avut, aşadar, ca fond intim preocuparea pentru ceea ce este ultim, pentru ceea ce este cu adevărat real. Tocmai din acest motiv, pornind în demersul nostru de a descrie omul din perspectivă creştină, vom proceda la abordarea lui din prisma realităţii, a modurilor în care a fost definită sau văzută realitatea, precum şi a diferitelor raporturi şi moduri de relaţionare ale omului cu realitatea.
Paradoxal, omul are realitate şi este în realitate, însă, în acelaşi timp, el îşi simte existenţa atât de fragilă încât caută şi îşi doreşte mereu să acceadă la o realitate mai consistentă decât lumea, aflându-se, astfel, într-o dinamică permanentă ce pare fără obiect şi fără sens.
Trăim într-o lume a cărei realitate este constituită în mod dinamic. În consecinţă, norma de bază a existenţei acestei lumi este mişcarea permanentă, transformarea, transgresarea de la un nivel al existenţei la altul, ceea ce a dus la încercarea gânditorilor din toate timpurile de a găsi, în tot acest dinamism fiinţa reală a lumii şi a omului, adică, un punct fix, absolut, în funcţie de care să se configureze întreaga cunoaştere şi, care punct să asigure, adică să conţină, implicit, realitatea.
Omul modern, orientat în special după cunoştinţele empirice care-i conferă ca unică zestre aparenţa[1], constată la rândul său că pretenţia de a găsi un punct fix, real, adevărat în tot ce există în jurul lui este o utopie. Totul se mişcă, totul este dinamic, şi lumea, şi omul, şi universul şi, chiar şi Dumnezeu. De aici rezultă o adevărată angoasă existenţială legată de trecere, de perisabilitate, de ireversibilitate, de imposibilitatea opririi clipei în loc.
Astfel, preocuparea angoasantă pentru realitate a ajuns să devină însăşi fiinţa omului şi, în consecinţă, a căpătat pentru om un caracter sacru, fapt pentru care a fost văzută de Paul Tillich ca şi credinţă a omului, credinţă dată de preocuparea pentru lucrurile ultime[2].
Dorinţa omului de a se situa în planul realităţii este o dorinţă oarecum limitată de o altă dorinţă şi anume, aceea de a nu-şi pierde propria realitate, realitate ce îşi găseşte expresie în credinţa şi libertatea sa. Este, de fapt, dorinţa omului de a-şi alege singur realitatea, de a opta pentru realitatea pe care o consideră potrivită sau facilă pentru atribuirea caracterului ultim. Ba, mai mult, este vorba despre dorinţa omului de de a construi singur realitatea sau, măcar a-şi da, pur şi simplu, lui însuşi realitate ultimă, de a fi real în sine şi prin sine, aşa cum Dumnezeu este aseic.
Dar, preocuparea pentru realitatea ultimă, pentru a nu deveni idolatrie – aşa cum, din păcate, se întâmplă tot mai des pentru omul contemporan – va însemna întotdeauna pentru om depăşire, fie în sensul de transcendere de sine spre acea realitate ultimă pe care o caută, fie de creare a unei realităţi proprii marcată de dorinţele şi posibilităţile sale în această direcţie. După Tillich, singura modalitate de a pune laolaltă într-un discurs realitatea şi existenţa se dovedeşte a fi utilizarea limbajului simbolurilor, deoarece, altfel, realitatea ar rămâne inexprimabilă în planul existenţei, din moment ce nu există nici un mijloc condiţionat de a atinge necondiţionatul; nu există nici un mijloc finit de a atinge infinitul[3].
Printre soluţiile oferite problemei în speţă, soluţia gândirii carteziene, a îndoielii, pare una facilă: reuşeşti să te îndoieşti, ceea ce este echivalent cu a reuşi să exişti. Şi aceasta, atâta timp cât, aşa cum reamrca acelaşi Paul Tillich, chiar şi cel mai ortodox teolog nu poate nega dreptul îndoielii metodologice în problemele ce ţin de cercetarea empirică sau de deducţia logică[4]. Rămâne, cu toate acestea, interogaţia referitoare la modalitatea de a exista: cum? Fiinţarea, existenţa noastră ca oameni este reală? Realitate, înseamnă esenţa sau modul de existenţă concret al esenţei? Există ceva cu adevărat real?
O altă soluţie propusă a fost cea a umanismului, cu aşezarea omului în postura de măsură a propriei vieţi spirituale, aşa încât putem crede că, omul, a adus şi aduce în permanenţă dovezi nu ale existenţei realităţii, ci, doar – aşa cum arătam şi mai sus – dovezi ale propriei sale realităţi. El încearcă să-şi demonstreze sie însuşi că este real, că fiinţarea lui în lume şi nu altundeva este adevărată, consistentă, încât nu mai dă dreptul de a exista niciunei alte realităţi.
Toate întrebările ce s-au ivit în legătură cu existenţa în ansamblu şi cu existenţa umană în special s-au dovedit astfel a avea caracter simbolic, deoarece lumea în care trăim nu pare aptă de a conţine realitatea ci, doar, cel mult, de a-i da realităţii posibilitatea să se reveleze, să se descopere în lume. Cui? Nici lumii, nici îngerilor, nici omului, ci, pur şi simplu. Sie însăşi.
Prin demersul pe care îl iniţiem vom încerca să arătăm, prin intermediul simbolizării – căci simbolizarea este, după Berdiaev, singura posibilitate de a cunoaşte ceva[5] – că, omul, are o relaţie dinamică cu realitatea prin intermediul modului său de existenţă. Aceasta implică mai departe relaţia sa cu lumea sensurilor, fapt pentru care el devine creator în cadrul lumii al lumii sale şi a lui însuşi, în funcţie de sensurile şi de valorile pe care le cultivă[6].
Dinamismul relaţiilor pe care le stabileşte omul cu lumea provine tocmai din încercarea lui legitimă de a-şi conferi realitate sau de a găsi sursa realităţii sale, de a nu eşua în aspectul exterior al simbolismului lumii, ci de a-l transcende creator. Astfel, vom încerca să contribuim la susţinerea ideii că, omul nu reprezintă un vid în cadrul existenţei, ci, dimpotrivă, este un plus faţă de lumea creată, ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu[7]. Ceea ce ar rămâne de demonstrat, pentru şi, de către fiecare în parte, este modul particular în care se realizează acest lucru în decursul vieţii personale.



[1] Cf. Howard V. Knox, Filosofia lui William James, o introducere, publicată ca Introducere la, William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri, trad. de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p.16
[2] În Dinamica credinţei, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 33
[3] Ibidem., p. 35
[4] Ibidem., p. 41
[5] Ideea apare de mai multe ori la autorul citat, în special în Încercare de metafizică eshatologică – Act creator şi obiectivare, trad. de Stelian Lăcătuş, ed.  Paideia, Bucureşti, 1999,dar şi în Spirit şi libertate. Încercare de filosofie creştină şi în Dialectica existenţială a divinului şi umanului
[6] Paul Tillich, Curajul de a fi, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 64
[7] Existenţa creată, supusă naşterii şi schimbării va fi dependentă întotdeauna de Dumnezeu, în conformitate cu gândirea Sf. Vasile cel Mare, cf. Nikolaos Matsoukas, Istoria Filosofiei Bizantine, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Nicuşor Deciu, Ed. Bizantină, Bucureşti, p. 164