luni, 26 noiembrie 2012

TIMPUL ŞI IUBIREA, DORUL ŞI NOSTALGIA ORIGINILOR LA SFÂNTUL AUGUSTIN

de Prof. MARIA CECILIA ŞOŞU
C.N. „UNIREA” - Braşov
 


Motto:
 “Ne îndreptăm către Dumnezeu, nu mergând, ci
iubind (non ambulando, sed amando); nu paşii, ci trăsătura morală ne apropie de El.
                           Trăsătura morală nu se măsoară prin ce ştie omul, ci prin ce iubeşte.”
                                     ( Epistulae 155 ,13 )






Dorinţa de a fi veşnic este sădită în fiecare persoană. De la cel care scrijeleşte pe trunchiul copacului numele său până la cel care caută comuniunea cu Dumnezeu, cu toţii alergăm spre aceeaşi veşnicie. Ceea ce îl face pe om nemuritor este iubirea.
 Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu dobândeşte în mod tainic nemurirea.
 Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care  Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa:
Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria, lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în Tine. ( Confesiuni I, cap. I, 1)
După Labriolle1, acest pasaj introductiv rezumă întregul spirit al Confesiunilor: adevărata odihnă intelectuală se află doar în Dumnezeu, căci doar El dizolvă rătăcirile intelectului şi sfâşâierile inimii.
 Fiinţele umane nu erau înzestrate cu eternitatea, căci aceasta ar fi însemnat să fie eterne prin firea lor, dar între calitatea de “creaturi” şi atributul “eternitate prin fire” este o contradicţie. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutate de harul dumnezeiesc. De aici rezultă necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. După Augustin timpul este bun : “Pe cine a vătămat răsăritul soarelui sau pe cine a vătămat apusul soarelui?  Deci timpul nu vatămă pe nimeni. Cei ce sunt răniţi sunt oamenii şi sunt răniţi de oameni.”2
 Mişcarea în timp este valorificată astfel de către eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Sugestivă este în acest sens analogia pe care o face Părintele Profesor Dumitru Stăniloae3  cu exerciţiul de întărire a  mişcării copilului, aşezat la distanţă de mamă şi atras de dorul ei.


 Toată viaţa Augustin a fost stăpânit de dorul (aspiraţia) spre pace, spre Dumnezeu şi implicit spre eternitate. Relevante sunt  în acest sens următoarele fragmente din Confesiuni:
§     Pe Tine te doresc,  dreptate veşnică şi nevinovăţie frumoasă, împodobită
cu străluciri neprihănite şi cu încântări de care nu te saturi niciodată. La Tine găsim o linişte adâncă şi o viaţă  tihnită. Cine intră întru Tine intră întru bucuria Domnului său, nu va mai avea de ce să se teamă şi se va simţi foarte bine, întru bunătatea Celui Preabun. (Confesiuni II,  cap. X, 18 )
§   În  adâncul sufletului meu aveam nevoie ca de o hrană lăuntrică  de  Tine
Însuţi, Dumnezeul meu, dar nu de o asemenea foame eram eu flămând şi eram lipsit de dorinţa pentru această hrană nestricăcioasă. ( Confesiuni III, cap, I, 1)  
§  Cum mai ardeam, Dumnezeul meu, cât de mult ardeam de dorinţa de a mă
ridica în zbor de la cele pământeşti către Tine. – Quomodo ardebam, Deus meus, quomodo ardebam revolare terrenis ad te. ( Confesiuni III, cap. IV, 8)
§  Suspin după Tine zi şi noapteSuspiro tibi die et nocte. (Confesiuni VII,
cap. X, 16)
La prima vedere structura Confesiunilor este derutantă. După nouă cărţi autobiografice, culminând cu o descriere profund tulburătoare a morţii şi a recviemului mamei, lucrarea îl deconcertează pe cititorul neiniţiat, căci Augustin vorbeşte în continuare despre memorie, timp şi creaţie.
De fapt în ultimele patru cărţi se află cheia întregului text. Episcopul de Hippona şi-a interpretat povestea ca microcosmos al scenariului creaţiei: căderea în abisul haosului şi al “lipsei de formă”, “convertirea” ordinii creaturale a universului la iubirea pentru Dumnezeu, pe măsură ce creatura simte durerile chinuitoare ale nostalgiei originilor.
Explorarea propriei experienţe de fiu rătăcitor din primele nouă cărţi capătă dimensiune cosmică în ultimele. Secţiunile autobiografice sunt exemplificări accidentale ale pribegiei sufletului omului în “tărâmul disimilitudinilor”(expresia lui Platon pentru domeniul material aflat la mare depărtare de cel divin).
Pribeagul este asemenea călătorului însetat din deşert sau asemenea  îndrăgostitului care duce dorul fiinţei  iubite la care nu poate ajunge (Ps. 37.14):
“nu am păstrat cu mine decât o amintire plină de adâncă iubire, de care îmi era dor, ca şi cum aş fi simţit mireasma unei mâncări cu care nu eram încă în stare să mă hrănesc”.
            Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ar fi un interval  între El şi creatură, dar şi mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea, conform schemei:
                                 
Suspiro tibi die et nocte
ETERNITATEA  ← ←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←   TIMPUL
LUI DUMNEZEU                                                                                               OMULUI
[ aspiraţia « mediu de creştere » a omului spre      
participare la eternitate]
                                                                                                                                                                                      Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţă bună, la existenţa fericită, eternă în Dumnezeu, este o mişcare prin voinţă, şi primeşte prin aceasta numele de lucrare. Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai aleasă este iubirea şi, astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensul acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. Este un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere. La sfârşitul acestui drum le apare Dumnezeu sau intră în comuniune iubitoare cu El.
       Motivul  drumului (via), pe care îl abordează Augustin în Confesiuni, nu este lipsit de importanţă pentru problema creaţiei.  Marie-Anne Vannier1, observă cu acuitate faptul că Augustin găseşte astfel o modalitate de a arăta că platonicienii l-au făcut să cunoască natura spirituală, necreată, infinită a lui Dumnezeu, dar că nu au mers până la recunoaşterea Dumnezeului Creator. Prin urmare, patria pe care o evocă ei nu poate fi atinsă urmând o cale. Dimpotrivă, creştinismul propune o cale care nu este alta decât Hristos şi care cheamă la smerenie, la recunoaşterea relaţiei dintre Creator şi fiinţa creată. Lui Augustin i se dezvăluie o nouă viziune asupra fiinţei, care îl conduce spre o nouă ontologie, o ontologie teologală. În cadrul unei astfel de ontologii, Creatorul apare ca Atotputernic (omnipotentissimus), Neschimbător (immutabilis), în timp ce fiinţele create sunt schimbătoare, create şi recreate de Creatorul lor, iar Hristos le permite să  înainteze spre El Însuşi.
       Iată câteva pasaje sugestive  pentru acest motiv literar:
Am rătăcit, înfumurat ce eram, ca să mă duc departe de Tine, iubind căile mele şi nu pe ale Tale, iubind o libertate de sclav fugar. ( Confesiuni III, cap. III, 5)
Pluteam în voia valurilor, dar Tu mă cârmuiai, mergeam pe calea largă a lumii, dar Tu nu mă părăseai.( Confesiuni, VI, cap V, 8)
Pălăvrăgeam despre aceste chestiuni ca un om priceput şi, dacă nu aş fi căutat în Hristos, Mântuitorul nostru, calea Ta, aş fi devenit în curând nu un om priceput, ci un om pierdut. ( Confesiuni VII, cap. XX, 26)
       La eternitatea lui Dumnezeu participă deplin cel ce a devenit întreg al lui Dumnezeu, căci în acest caz şi Dumnezeu a devenit întreg al lui. Dar aceasta înseamnă o iubire totală între om şi Dumnezeu. La această stare se ajunge prin efort şi în timp.
       Însă iubirea  porneşte de la Dumnezeu ca ofertă şi acestă ofertă o face El continuu. 
El este Cel Care nu va părăsi niciodată iubirea pentru tine, dacă tu nu vei părăsi iubirea pentru EL.” (Confesiuni IV, cap. XI, 16)
Să se întoarcă deci către Tine şi să Te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, Tu nu ţi-ai părăsit creatura. (Confesiuni  V, cap. III, 2)
       Iubirea omului este numai un răspuns la această ofertă. Şi ea n-ar putea avea loc dacă n-ar fi această ofertă, care este totodată şi o putere dată omului de a-I răspunde.
Aceasta înseamnă că eternitatea lui Dumnezeu ţine legat de sine timpul creaturii sau timpul acesteia este legat continuu de eternitatea lui Dumnezeu. Mai mult, eternitatea lui Dumnezeu este prezentă în timpul omului prin oferta iubirii Sale, care provoacă şi ajută pe om la răspuns.
       Contemplarea lui Dumnezeu este -  în viziunea lui Augustin – calea de abolire a trecerii timpului. Sugestiv în acest sens este întreg capitolul XXX din Cartea a XI-a a Confesiunilor, din care reţinem doar fragmentul: “aţintindu-mi privirile neîncetat către cele ce sunt mereu prezente, printr-o încordare desprinsă de orice risipire a spiritului urmez palma chemării cereşti, acolo unde voi auzi glasul slavei şi unde voi contempla frumuseţea Ta, care nici nu vine, nici nu trece.”
       IUBIREA este cea care aşează sufletul la locul care i se cuvine:
În voinţa cea bună ne aflăm pacea. Prin greutatea sa, fiecare corp tinde spre locul ce i se cuvine (…)  Fiecare este împins de propria greutate şi îşi caută locul care îi este propriu. Cât timp nu se află la locul care li se cuvine, lucrurile sunt în mişcare; când îşi găsesc locul, îşi află şi repaosul. Greutatea mea este iubirea (Pondus meus amor est.). Prin DARUL Tău suntem înflăcăraţi şi purtaţi spre înălţimi; ardem şi astfel ne înălţăm; urcăm pe scara inimii şi cântăm cântarea treptelor. Suntem arşi în focul Tău cel binefăcător şi ne înălţăm, ne ridicăm în sus, către pacea Ierusalimului, deoarece m-am bucurat că aud cuvintele acestea: vom merge în casa Domnului. Acolo ne va găsi locuinţă voinţa cea bună şi nu vom mai voi nimic decât să rămânem acolo pentru veşnicie. (Confesiuni, XIII, cap.IX,10)


1         citat  de Eugen Munteanu, în note şi comentarii la Confesiuni,  pg.541
2.       Augustin,  De natura boni, CXXXVII, CSEL, vol. XXV, s VI, p II,  p.873
3.       În Teologie Dogmatică Ortodoxă,  vol. I, ediţia a II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996
1 Marrie-Ane Vanier, Sfinţii părinţi pe înţelesul tuturor, vol 1, Creaţia, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003,  pg. 64-89

miercuri, 14 noiembrie 2012

Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (16 Noiembrie)

de MONICA GUJAN, responsabil CDI,  
Liceul Tehnologic „J. Lebel” Tălmaciu





Aşadar, voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău
(Matei 6, 9) 

          Decembrie este cea mai preţioasă dintre luni, căci ea ne face un cadou unic: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Această lună ne inundă sufletul de lumină, căci stă sub semnul Stelei Sfinte. LUMINA, mult cântată în troparul Crăciunului: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei , reprezintă iubirea, bunătatea, iertarea, care se revarsă peste noi toţi prin Mântuitorul nostru. Pentru a avea inimile deschise şi pregătite să primim Lumina, trebuie să ne primenim sufletul pe perioada postului care precede sfânta sărbătoare.
          La începutul postului Crăciunului este sărbătorit Sfântul Apostol si Evanghelist Matei, unul dintre cei doisprezece Apostoli aleşi de Domnul nostru Iisus Hristos. Înainte de a ajunge Apostol, a fost vameş şi se numea Levi, fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob. Era de neam evreu, originar din Capernaum, Galileea. Vameşul era urât şi dispreţuit de popor pentru că sarcina sa era să strângă biruri, amintind mereu de supunerea faţă de romani. La chemarea Mântuitorului : „Vino după Mine!”, el a lăsat totul şi a urmat lui Iisus cu mare credinţă, schimbându-i-se numele în Matei, care înseamnă „Dar de la Dumnezeu”. Simbolul său este un înger.
          Este autorul primei Evanghelii din Noul Testament, Matei scriind-o în două limbi: întâi în evreieşte, dialectul aramaic, pe care îl vorbea tot poporul şi în care propovăduise şi Mântuitorul, iar apoi, prin anii 62-63, în greceşte, adică în limba care se vorbea pe atunci în toată împărăţia romanilor, cu scopul de a le fi vestită cât mai multor oameni.
          Aşa cum apreciază în Biblia sa, ÎPS Bartolomeu Anania, Matei nu-şi propune, în Evanghelia sa, să prezinte viaţa, activitatea şi învăţătura lui Iisus în succesiunea lor cronologică, ci-şi organizează materialul în funcţie de două scopuri principale:
·        să demonstreze că Iisus Hristos reprezintă plinirea profeţiilor mesianice din Vechiul Testament, de unde şi caracterul profund dramatic al vieţii Sale: respins de propriul Său popor (pentru care Se întrupase în primul rând), El Se va deschide neamurilor păgâne, chemându-le la mântuire întru împărăţia cerurilor;
·        să înfăţişeze viaţa şi activitatea lui Iisus în compartimente compacte: episoade biografice semnificative, cuvântări, minuni, parabole etc. Din acest punct de vedere, el s-a impus drept Evanghelistul marilor cuvântări.”
          Este interesant de analizat scrierea lui Matei din perspectivă literară, iar acest lucru este realizat cu multă fineţe de ÎPS Bartolomeu Anania, care precizează: „Matei este scriitorul echilibrului şi armoniei, al înţelepciunii bine aşezate, al construcţiei solide şi al stilului sobru. Predica de pe Munte, Marea Cuvântare Eshatologică, Rechizitoriul lui Iisus asupra fariseilor sunt modele de compoziţie elaborată, din a cărei structură nu lipsesc anumite jocuri controlate din simbolica numerelor, cum ar fi, de pildă, cifra şapte: şapte cereri în Rugăciunea Domnească, şapte parabole, şapte mustrări asupra fariseilor, trei grupe a câte de două ori şapte (14) în genealogia lui Iisus. Gândire ordonată, expresie fluidă, suflu epic şi plasticitate descriptivă, iată calităţile care-i conferă Evangheliei după Matei un anume primat în preferinţele cititorilor.”
          Numai în Evanghelia după Matei găsim precizări şi relatări despre: Vizita magilor (cap. 2, v. 1-12), Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor de către Irod (2, 13-23), Adulter şi poftă (5, 27-28), Milostenie şi rugăciune (6, 1-8), Doi orbi vindecaţi (9, 27-31), Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (11, 28-30), Taxa pentru templu (17, 24-27), Parabola celor doi fii (21, 28-32), Parabola despre lucrătorii cei răi din vie (20, 1-10), Parabola servitorului nemilostiv (18, 23-35), Moartea lui Iuda Iscarioteanul (27, 3-10), Garda la mormântul Mântuitorului (27, 62-66), Mituirea soldaţilor romani (28, 11-15).
          Despre cariera ulterioară a lui Matei avem numai date inexacte sau legendare. Sf. Irineu ne spune că Matei a predicat Evanghelia printre evrei, Sf. Clement din Alexandria pretinzând că el a făcut aceasta timp de 15 ani, iar Eusebiu ne spune că, înainte să meargă în alte ţări, le-a dat-o în limba maternă. Scriitorii mai vechi nu sunt în consens cu privire la ţările evanghelizate de către Matei, dar, aproape toţi menţionează Etiopia la sudul Mării Caspice (nu Etiopia din Africa) şi unii Persia şi regatul parţilor, Macedonia şi Siria ( vezi Catholic encyclopedia, St. Matthew).
          Sf. Ap. Matei a suferit moarte de martir prin foc în cetatea Mirmenia (unde trăiau canibali), din ordinul conducătorului cetăţii, Fulvian, care s-a creştinat apoi, datorită unei minuni săvârşite de sfintele moaşte ale Apostolului şi a luat numele de Matei, în amintirea acestuia  (vezi Viaţa şi pătimirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, în Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Vânători-Neamţ: Editura Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag. 325-329).
          Moaştele Sfântului Apostol se găsesc astăzi în cripta catedralei din Salerno (Italia), care îi poartă numele cu mare cinste.
          Actualitatea primei Evanghelii
„Creştinul este invitat să ia atitudinea discipolilor din timpul lui Iisus. El poate să-L recunoască pe Domnul său şi să audă reproşându-i-se puţina sa credinţă, dar, de asemenea, să audă fără încetare Cuvântul şi să primească misiunea de    a-L anunţa până la capătul lumii.” (vezi Traduction oecuménique de la Bible, Alliance Biblique Universelle – Le CERF, 1988, pag. 1432).
          Referitor la rugăciunea Tatăl nostru (Mt 6, 9-13), Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând, subliniază că Mântuitorul nu ne-a învăţat să spunem „Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmănia, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri.”

Surse:
Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Vânători-Neamţ: Editura Mănăstirea Sihăstria, 2006
Traduction oecumenique de la Bible, Paris: Alliance Biblique Universelle -Le CERF, 1988
Catholic  encyclopedia, St Matthew, http://www.newadvent.org/cathen/10056b.htm
http://www.ioanguradeaur.ro/354/talcuire-la-tatal-nostru