duminică, 25 decembrie 2011

De Crăciun, bucuria de a trăi se numeşte... colind

de Pr Protopop Vasile GAFTON



Crăciunul! Din nou şi, iarăşi, bucurie de a trăi şi suflete pline de căldură şi de lumină de sus. Oricât de mult am fi preocupaţi să demonstrăm cât de departe suntem de autenticul sărbătorii, cât de rupţi de sfinţenie şi de bucurie, totuşi..., colindăm.
Undeva, într-un colţ al odăii, Bradul îşi aprinde sfios luminiţele care sunt de la an la an tot mai colorate, mai speciale şi, mai ales, multe, cât de multe. Crengile îi atârnă sub greutatea globurilor şi a bomboanelor. Ce povară! Să nu poţi vorbi, să n-ai cuvinte prin care să îţi poţi exprima of-ul sau bucuria. Asta-i viaţă? Până şi strălucirea tăioasă a podoabelor şi a bunătăţilor care îi atârnă de crengi au devenit o povară mult prea greu de purtat, la care, dac-ar putea, ar renunţa bucuros. Totuşi, Noaptea, şi Maica Sfântă şi Pruncul şi, cântecele îngereşti... Merită!
Bine măcar că-i poate bucura pe ceilalţi. Dar, oare se mai poate bucura cineva!? Greu de spus. Parcă şi copiii, aceste minuni gălăgioase, nu se mai bucură de brăduţul plin de luminiţe decât pentru faptul că, sub crengile lui pot găsi cadouri ambalate pompos. Bradul oftează: Of!  Măcar de-ar putea colinda şi el!
Colinde, colinde, e vremea colindelor! Care colinde?
Colindele noastre de demult, colindele noastre de suflet. Colindele bucuroase ale bunilor şi străbunilor noştri. Acele colinde care, oamenilor ce trăiau odinioară pe meleagurile acestea acoperite de nămeţii până-n streaşinile caselor, le bucurau şi le umpleau vieţile de sens. Şi vieţile lor, ale celor ce colindau, începeau parcă să se deruleze cu o intensitate şi concentrare uimitoare, făcând o întreagă viaţă dintr-o singură Noapte: Noaptea de Crăciun. Toţi se bucurau în Acea Noapte că trăiau şi, bucuria lor se înălţa spre cer împletindu-se cu a îngerilor. O minune de nepătruns cu mintea şi imposibil de cuprins întru totul cu sufletul. O Noapte ce concentra în Ea viaţa lumii întregi, întocmai cum peştera din Betleem reuşea să adune în ea tot pământul. Viaţa întreagă şi lumea întreagă – a celor cereşti şi a celor pământeşti - concentrate în bucuria Naşterii Vieţii tuturor.
Colindele noastre... de azi. Colinde în derivă, ale unei vieţi grăbite, febrile. Colinde încruntate, cu plasele doldora de alimente sau de cadouri ce nu par să fie niciodată îndestulătoare pentru a putea să umple golul pe care oamenii îl au în suflete. Colinde stresate. Colinde tăcute, minuţios calculate, mormăite printre dinţii strânşi, scrâşnind duşmănos şi sălbatic. Colinde grevate de teama de a nu ajunge să împlinim până la capăt absolut toate ritualurile seculare care ne dau afară din singura iesle gata să-L primească pe Domnul: ieslea sufletelor noastre.
Şi... Bradul?! Bradul suntem noi. Împovăraţii cu cele zilnice, până la epuizare. Osteniţii de propria noastră viaţă, până la lehamite. Noi, cei atât de dornici de o clipă de odihnă, încât până şi bucuria ne oboseşte, uitând în cele din urmă până şi faptul încărcat de evidenţă, că, de Crăciun, bucuria de a trăi se numeşte... colind. 


sâmbătă, 17 decembrie 2011

Un Dumnezeu Care Se întrupează este un Dumnezeu Care crede în om

de Pr. Protopop Vasile GAFTON





Dar, Fiul Omului când va veni,
va găsi oare credinţă pe pământ?
(Luca 18,8)


Pentru un observator atent al lumii în care trăim, răspunsul la întrebarea din motto-ul acestui articol este, aşa cum se poate bănui, negativ. Cu toate acestea, nu pot să înţeleg cum poate afirma cineva cu certitudine că Dumnezeu nu există, chiar dacă argumentează că nu-L poate vedea. Andrei Pleşu spunea despre acest argument al necredinţei că este tot atât de neinteligent ca şi acela că plantele nu există, pentru că nu răspund la „bună ziua”.
Deşi în ultima vreme oamenii se comportă ca şi când, în afară de nevoile lor – din ce în ce mai multe şi mai sofisticate –, nevoi ce se cer satisfăcute la modul imperativ, n-ar mai exista nimic altceva în care să creadă, totuşi, satisfacerea acestor nevoi importante nu diminuează suferinţa umană, fapt care ne duce cu gândul la poetul german Heinrich Heine, care spunea că suferinţa umană este prea mare pentru ca oamenii să poată trăi fără credinţă.
Ce-i drept, marea majoritate a nevoilor cu care se confruntă omul sunt generate de trup. Astfel, deşi omul este alcătuit din două elemente, din suflet – pe care nu-l putem vedea – şi din trup – partea văzută - , influenţat fiind de partea care contează cel mai mult pentru el, simte în mod permanent că singura chemare pe care o are în lume nu este de a-şi (în)suflet(i), ci, mai degrabă aceea de a-şi (în)trup(a) idealurile, visele, nevoile. Aşa încât, putem spune că omul este o fiinţă care se întrupează pe sine în nevoile sale, în visele şi în idealurile sale, deoarece crede în ele mai presus de orice.
Pentru că nu au avut posibilitatea să-L vadă pentru a crede, mânaţi de o dorinţă mistuitoare de a cunoaşte, mulţi s-au întrebat de-a lungul vremii dacă Dumnezeu este şi ce este El. Firi iscoditoare, au căutat sau au cerut mărturii palpabile în acest sens. Oameni... de ştiinţă!? Unul dintre acei iluştrii oameni de ştiinţă în ale cărui deducţii şi descoperiri legate de univers nu puţini şi-au pus încrederea, a fost Stephen Hawking. Acesta afirmase sceptic la un moment dat că nu se poate spune nici că Dumnezeu există, dar nici că nu există. Mai nou, el spune altceva şi anume, că nu crede că universul ar fi avut nevoie de Dumnezeu pentru a exista.
Foarte bine. ... Dar..., omul!?
Fiecare om are o credinţă, în ceva anume, definit sau nedefinit, însă, în mod interesant, certitudinea că Dumnezeu există sau că ar trebui să existe nu pare să facă parte din credinţa omului de azi. Dar, am întâlnit şi o altă categorie de oameni, tot atât de interesantă ca a celor frământaţi de incertitudine, dacă nu cumva chiar mai interesantă. Această categorie de oameni este alcătuită din aceia care cred doar în faptul că nu trebuie să creadă în nimic. Cu nici un preţ. Această găselniţă le dă posibilitatea să-şi împlinească toate nevoile în planul lumii, să-şi atingă fără remuşcări cele mai meschine scopuri şi, cu toate acestea, să rămână în permanenţă în legătură cu credinţa, deoarece punctul nevralgic al ateismului nu mai este Dumnezeu, ci credinţa.
Oamenii de azi spun: credem că nu trebuie să credem în nimic. De ce? Pentru că nu pot fi eficienţi în această lume prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa nu te poate lăsa să fii oricum şi să faci orice, pe când necredinţa - da. Nu trebuie să crezi, bunăoară, pentru a putea fi nepăsător faţă de ceilalţi şi a putea să-ţi pese doar de tine însuţi. Nu trebuie să crezi dacă vrei să fii eficient din punct de vedere social, economic, financiar, politic sau mai ştiu eu cum. Toate acestea care te fac aşa cum eşti nu îţi dau voie să te faci tu aşa cum trebuie să fii, nu cred în tine, nu te creează, ci te distrug, te instrumentalizează, îţi iau tocmai ceea ce te face să fii unic: libertatea. Dumnezeu îţi lasă atâta libertate câtă vrei tu, chiar şi dacă îţi manifeşti libertatea pentru a-L nega pe El.
Cu toate acestea, există credinţă în om – orice formă ar lua ea – ceea ce înseamnă că îţi este permis, ca om, să încerci să-L negi pe Dumnezeu cât vrei, că tot vei continua să crezi în ceva. Şi atunci, iată struţo-cămila: să crezi că trebuie să nu crezi în nimic sau să crezi că nu trebuie să crezi. Dar, şi aceasta este o credinţă: credinţa în propria credinţă. Credinţa cere credinţă, nu se poate altfel. Lipsa reciprocităţii naşte suferinţă.
Am observat în multe rânduri că oamenilor le place să creadă că de ei depinde absolut totul. Că, dacă ei spun bunăoară că există sau nu există ceva, acel ceva trebuie să existe sau să nu existe, pentru simplul motiv că aşa spun ei. Lumea este aşa sau altfel pentru că ei vor să o vadă aşa sau pentru că ei au nevoie să o vadă aşa. Şi cerul, de asemenea. Nu se mai întreabă nici dacă Dumnezeu este şi cum este, ci, pur şi simplu, ei ştiu cu certitudine că nu trebuie să creadă, chiar dacă El Este.
Cu alte cuvinte, a crede sau a nu crede, depinde numai şi numai de om.
Oare, aşa să fie?!
Primul dintre atributele aşa-numite naturale ale Divinităţii, cunoscut sub denumirea de aseitate, afirmă că Dumnezeu există de la Sine şi prin Sine, fără a avea nevoie ca cineva să creadă în El sau să-I afirme existenţa. Altfel spus, existenţa lui Dumnezeu nu depinde de faptul că oamenii ştiu sau nu ştiu că există[1], în schimb, omul, pentru a exista, are nevoie ca cineva să creadă în el. Omul este, de altfel, singura fiinţă din univers care, fără să o recunoască, există grefată pe această nevoie ca cineva să creadă în el.
Dar, după cum se poate observa, nimic din ceea ce există în lume, niciuna din existenţele create nu crede în om, nici măcar omul însuşi. Şi totuşi, omul continuă să existe. De ce? Pentru că, în pofida faptului că în lumea în care i se desfăşoară existenţa nu-şi poate găsi repere-suport pentru încrederea în sine, undeva, dincolo de lume, Este Cineva care crede în el. Altfel, omul ar fi dispărut de mult.
Dacă Dumnezeu nu ar fi crezut în om, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut Om. Din acest motiv, aşa cum afirmă Olivier Clément, omul nu e respins de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i se alătură chiar în respingerea sa voită[2].
Sunt tot mai mulţi cei care, într-un fel sau altul, cred în ştiinţă. O ştiinţă care sondează atât nivelul microcelular al vieţii, cât şi marginile universului, deoarece, chiar şi ştiinţa – deşi neagă cu înverşunare acest fapt – se bazează pe sau implică o credinţă şi anume, aceea în posibilitatea de a ajunge la structura de bază a universului inteligibil[3]. Ce păcat pentru ştiinţă că nu există (încă!) o tehnologie suficient de sofisticată pentru a sonda şi nimicul, care, în esenţa gândirii contemporane este identificat cu fiinţa, consecinţa ultimă a acestei identificări fiind dispariţia totală a oricărui fundament al existenţei în ansamblul ei[4], pentru simplul fapt că, de-construind lucrurile în acest mod, într-un final chiar acolo se va ajunge.
Ştiinţa e creată de omul care nu crede în nimic, dar care a ajuns să creadă în ştiinţă. Însă nu trebuie ignorat faptul că ştiinţa este un simplu instrument şi nu este înzestrată cu putinţa de a crede la rândul ei în om. În pofida acestui fapt, omul reuşeşte să se autoiluzioneze că ştiinţa şi universul – pe care are pretenţia să-l stăpânească prin intermediul ştiinţei – cred în el, deoarece universul întreg este văzut de către om după imaginea propriei căderi în păcat, adică după chipul său, iar nu al Creatorului său[5].
Dar, să nu ne mai prelungim calvarul: omul se cuvine să creadă în Dumnezeu, deoarece singur Dumnezeu crede în om. De ce? Pentru simplul fapt că nicio existenţă din lume nu se întrupează, nu se înomeneşte încercând să salveze omul, să-i dea posibilitatea de a se desăvârşi. Mai mult, printr-o relaţie nemijlocită cu lumea, omul se alterează, se denaturează, devine animalic, rece, mecanic, inert.
Singur Dumnezeu acceptă să dea importanţă aceluiaşi lucru care este şi pentru om şi, în consecinţă, Se (în)trup(ează). Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte de Crăciun, pentru ca omul, prin credinţa în El, să se îndumnezeiască. Din acest motiv, umanitatea capătă o semnificaţie cu totul unică datorită întrupării[6].
Îl vom cita pe Mitropolitul Antonie al Surojului, care spunea: Omul Iisus a crezut în noi toţi atât de mult, încât a acceptat să devină ceea ce suntem noi, aşa lipsiţi de Dumnezeu cum suntem noi şi supuşi morţii. El a crezut în noi şi a fost dispus să reabiliteze măreţia umană, arătându-ne în persoana Lui că omul poate fi atât de grandios, încât, atunci când Dumnezeu Se uneşte cu el, va rămâne pe deplin ceea ce este – numai că, în loc să fie mediocru, va deveni ceea ce a voit Dumnezeu dintru începuturile creaţiei[7]. Întrebarea care vine firesc, care se impune de la sine ar fi următoarea: „Din ce cauză, dintre toate posibilităţile pe care le are, omul nu o alege pe aceea a reciprocităţii, a credinţei într-Un Dumnezeu Care, crezând în om Se întrupează ca să-l facă dumnezeu!?”
Se pare că, la acest aspect, omul de azi nu se mai gândeşte. Omul de azi simte doar atât: că nu se poate bucura de reciprocitate, de încredere din partea celorlalţi oameni şi, de aceea, nici el nu crede că este dator să le ofere semenilor săi ceva. Oferă doar ceea ce primeşte de la ceilalţi, într-o reciprocitate mecanică a suferinţei care naşte suferinţă.
Singurul lucru care mai rămâne din acest biet om este credinţa autoindusă, acea credinţă că nu trebuie să creadă în nimic. Însă undeva, la uşa inimii lui, este continuu un Dumnezeu Care crede în el şi aşteaptă să I Se deschidă... pentru a Se întrupa.



[1]               Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 25
[2]               În, Hristos, Pământul celor vii, trad. de Olimpia Coroamă, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 41
[3]               John Polkinghorne, Teologia în contextul ştiinţei, trad. de Smaranda Scriitoru, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 112
[4]               La Carlo Maria Martini, Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?, trad. de Dragoş Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, p. 102
[5]               Olivier Clément, Hristos, Pământul celor vii, op. cit., p. 111
[6]               John Polkinghorne, op. cit., p. 87
[7]               În op. cit., p. 124-125


luni, 5 decembrie 2011

RECUNOȘTINȚA GESTIONATĂ CREȘTINEȘTE



Prof. Ela Milea COŢOBAN
(Grupul Sc. Ec. J. Lebel din Talmaciu)


Ne aflăm în Postul Crăciunului, numit și Postul Bucuriei. Ne pregătim cu bucurie să întâmpinăm Nașterea Domnului, dar alături de acest sentiment trăim și sentimentul de recunoștință pentru Darul Divin, pentru Fiul pe care Tatăl L-a trimis în lume, pentru a noastră mântuire”. De aceea am ales recunoștința ca subiect al acestui articol, iar pentru titlu m-am inspirat dintr-o expresie care m-a tulburat (“durere gestionată creștinește”), expresie pe care am auzit-o la Dan Puric (actorul, scriitorul, extraordinarul OM Dan Puric). Salvator ar fi ca întreaga noastră viață să fie gestionată creștinește. Nu am însă competența de a vorbi atât de complex, deci mă opresc la un subiect familiar.
Cred că fiecare dintre noi a trăit atât experiența celui care oferă cât și a celui care primește. În orice postură ne-am găsi inițial, primele reacții sunt ”de bine”. Impulsul de bucurie și împlinire al celui care oferă și impulsul de bucurie și recunoștință al celui care primește sunt reacții firești, spontane, pornite din noblețea sufletului. Dar partea întunecată a firii umane probabil că nu suportă atâta lumină și are grijă să degenereze reacțiile noastre. Trist este când impactul nerecunoștinței devine frână în practicarea faptelor bune. Cunosc oameni care afirmă că nu se mai implică în ajutorarea celorlalti pentru că de câte ori au făcut-o, au primit nerecunoștință și supărare. Aspectul nerecunoștinței este atât de binecunoscut încât nici nu mai e cazul să îl punctez.
Încercând să înțeleg acest fenomen am ajuns la concluzia că intervin trei faze: generozitate, recunoștință și bucurie (faza1), obișnuință și transformare (faza2), frustrare și întunecare (faza3). Prima fază este faza luminoasă, cea de generozitate, recunoștință și bucurie. Dacă gestul celui care dăruiește sau face ceva pentru altcineva reprezintă o situație izolată, atunci există șansa de a rămâne la acest stadiu luminos. Dacă gestul se repetă sau dacă persoanele se întâlnesc foarte des (intervine repetiția amintirii), se trece la faza de obișnuință. Faza a doua poate fi considerată incubatorul transformărilor, aici cel care a primit se obișnuiește cu ideea de a primi și transformă calitatea DARULUI în DREPT, iar cel care a dăruit transformă RECUNOȘTINȚA celuilalt în OBLIGAȚIE. Nu mai suntem în zona luminoasă dar nici în cea întunecată nu am ajuns încă. Întunericul începe abia în momentul când ceva sau cineva rupe echilibrul obișnuinței: cel care ajuta nu mai poate, nu mai vrea să ajute, sau cel care își exprima recunoștința decide, conștient sau inconștient, să nu o mai facă. În acest stadiu intervine frustrarea și oamenii acționează din ”întuneric”: se rănesc, se ceartă, se plâng, se împietresc, se răzbună.
Această idee greșită a dreptului nostru de a primi (ajutor sau recunoștință) distorsionează toate faptele bune. Ne lipsește doar curajul de a atinge acest punct fragil și vulnerabil, de a recunoaște ”fisura” sistemului nostru de gândire, neancorarea stabilă în gândirea creștină. Să nu protejăm din comoditate sau prejudecată nici un sistem care blochează lumina sufletului nostru, noblețea creștinească dobândită odată cu Taina Sfântului Botez.
Ne aflăm în perioada cea mai potrivită de introspecție și evaluare personală, acum când ne pregătim să întâmpinăm Nașterea Domnului. Avem șansa de a ne fi născut creștini, mai rămâne doar să onorăm aceasta și să ne străduim să trăim creștinește. Dacă nu am știut să fim recunoscători, poate e momentul să învățăm. Iar dacă suntem răniți de nerecunoștința celor din jur, poate e momentul să renunțăm la așteptările noastre. În ”Jurnalul fericirii”, N. Steinhardt atinge și subiectul recunoștinței, amintind că este un păcat să fii nerecunoscător, dar a aștepta recunoștință este un păcat și mai mare. Greu de ”digerat” uneori, dar fundament al creștinătății. Să nu uităm că există și mai mari ”pietre de încercare” cum ar fi, de exemplu, ”să ne iubim dușmanii”. Așa că privit prin această prismă, putem fi mai îngăduitori cu cei ”nerecunoscători”. Subliniez că nu am decât calitatea de creștin, nu am studii teologice și vorbesc în urma experiențelor personale, în urma multor încercări și din convingerea proprie că Sprijinul Divin și îndrumarea creștină sunt singurele soluții reale pentru viața noastră aici pe pământ și dincolo, la cele veșnice. Ca dascăl întâlnesc des, prea des chiar, părinți care afirmă dezarmați: ”nu știm ce să mai facem cu copiii noștri”, dar puțini, prea puțini, se îndreaptă spre Cel care are toate soluțiile, spre Cel a cărui Naștere ne pregătim să o sărbătorim, spre Domnul nostru, Iisus Cristos. 
Să eliminăm judecăți și atașamente care ne înstrăinează unii de alții și de Dumnezeu, să ne focalizăm starea de conștiință și percepție asupra identității proprii și să ne repoziționăm în relațiile cu ceilalți doar pe iubire, înțelegere și compasiune. Chiar dacă uneori pare greu, să nu uităm de Ajutorul Divin, care face totul posibil.
Nașterea Domnului să ne aducă bucurii și împăcare! 


duminică, 4 decembrie 2011

Sfânta Biserică, Familia familiilor noastre

de Pr. Protopop Vasile GAFTON



Eul liturgic, temei al constituirii oricărui discurs autentic despre Familie şi Biserică[1]


M-am gândit să abordez tema aceasta amplă a Bisericii ca familie şi a familiei ca Biserică, din perspectiva unei întrebări: Ce înseamnă „familie”? Răspunsurile la aceste întrebări ne trimit către soluţia generală a problemei, care este omul. El, omul, în calitate de persoană trebuie să dea sau să îşi dea răspunsul la aceste întrebări. Dar, în general omul este confuz cu privire la realităţile în care trăieşte, neputând să le definească sau să şi le definească. Asta înseamnă că,atunci când vreau să scap întrebări, în mod obligatoriu, atunci când spun familie sau Biserică sau altceva, ader doar la o noţiune pe care o găsesc într-o definiţie şi am rezolvat problema? Nu.
O definiţie de dicţionar nu ştiu dacă îmi spune ceva sau dacă îmi spune destul în privinţa familiei. O astfel de definiţie îmi spune că, familia este: 1. Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora; sau 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; sau 3. Grup larg de oameni, de popoare, etc. Cu interese şi idealuri comune[2].
 Accept că dicţionarul mă informează la modul general cu privire la o noţiune, la un concept, la o realitate, dar, asta nu înseamnă că este realitatea pe care eu o validez prin adeziunea mea subiectivă totală. Însă, mai putem să încercăm să spunem ce înseamnă familie din punct de vedere personal, pentru fiecare dintre noi. De ce? Pentru a vedea ce înseamnă cu adevărat familie.
Lucrul acesta este vizibil, dacă dorim, aruncând un ochi înspre societatea în care trăim, aşa cum ne este ea sau cum ne este prezentată de către mass-media şi observând ce a ajuns familia. Ni se pare că seamănă cu ceea ce s-a definit? Nu prea. Oricum, ce se poate spune este că, din punctul de vedere al societăţii contemporane, omul este o realitate colectivă, obligată, îndrumată sau convinsă să devină o parte integrantă şi armonioasă a societăţii[3].
Însă, Familia sunt eu. Şi, de asemenea, familia este soţia mea şi copilul sau copiii mei, fiecare în parte. Fiecare membru al familiei este familia. De ce? Pentru că eu îi am în inima mea, în iubirea din inima mea pe toţi şi, de asemenea, toţi mă au pe mine în inimile şi în iubirea lor.
Pot exprima aşa ceva? Nu pot. Sau pot. Am învăţat că pot. Ştiţi unde? În Biserică. Acolo, eul meu, ceea ce sunt eu şi ceea ce mă exprimă pe mine şi exprimă dorinţele, gândurile, temerile mele,  devine dintr-odată mai mult decât este, devine un eu comunitar, un eu liturgic. Modelul acestui „eu” este Sfânta Treime, Suprema Comuniune a Iubirii sau Structura Supremei Iubiri, cum o numea părintele Stăniloae. Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină, leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar, familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu îşi găseşte împlinirea.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, aşa cum arăta părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, atunci când, în cadrul cultului, eu spun eu, înţeleg prin acest eu pe toţi semenii mei care sunt împreună cu mine rugători pentru lumea întreagă. În Biserică înveţi că eşti mai mult decât ai crezut că eşti, dar nu singur, ci împreună cu ceilalţi şi înţelegi că atunci când spui „eu”, înţelegi „noi”.
Acesta gândesc eu că este punctul din care trebuie pornit atunci când vrem să vorbim despre familie: de la eul care are deschidere spre toată umanitatea pe care îşi doreşte s-o cuprindă în sine şi s-o exprime dinaintea lui Dumnezeu, s-o înfăţişeze lui Dumnezeu spre a fi mântuită. Este „gândul lui Hristos”.

Familia şi Biserica, din perspectiva timpului şi a veşniciei

Cred că, dacă ne punem problema ce este şi ce ar trebui să fie Familia şi Biserica din perspectivă temporală, vom observa că va trebui să avem de-a face cu o abordare polară a familiei. Ce este familia acum, în acest moment? şi: Ce ar putea să fie sau ce trebuie să fie familia? Iată ce mă interesează din perspectiva timpului în legătură cu subiectul nostru.
Problema este deosebit de complexă. Desigur, putem merge iarăşi la dicţionar şi la diversele domenii – social, psihologic – domenii care au în sfera preocupărilor familia şi să vedem ce spun ele despre familie, însă, nu ştiu dacă aşa problema noastră va fi rezolvată.
Biserica se extinde în timp şi spaţiu prin familia creştină. Încă de la începutul ei Biserica creştină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creştin a fost cultul în familie (F.Ap.10). De ce? Pentru că,  încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, îm­preună cu toată casa lor, „deveneau creştini” (Fap 18,8). Atunci când se converteau, ei doreau ca toată casa lor să fie mântuită (cf. Fap 16,31)
Apoi, familia creştină este mediul cel mai propice pentru transmiterea credinţei şi a vieţii creştine. Educaţia şi instrucţia creştine în cadrul familiei sunt decisive pentru copii şi tineri. Această educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru Cuminecătură, împărtăşirea împreună, prin participarea la marile evenimente familiale, dar mai ales prin relaţiile personale dintre părinţi şi copii, nu numai acasă ci şi în afară.
De asemenea, trebuie spus că, îndrumarea duhovnicească şi exemplul direct al părinţilor sunt de o importanţă crucială. S-ar putea spune că parinţii creştini sunt cei mai de seamă mijlocitori dintre Biserică şi lume. Căci prin ei se face îmbisericirea copiilor şi tinerilor şi, tot prin ei, aceştia sunt trimişi în lume ca ucenici ai lui Hristos. Familia, ca Biserică domestică, este chemată să dea măr­turie despre iubirea lui Dumnezeu, atât în interiorul ei, cât şi în afara ei[4]. Este, cumva, o prelungire a Bisericii în lume, desigur, prin familie şi, o aducere – într-un sens pozitiv – a Lumii în Biserică[5], bineînţeles, tot prin familie.
Însă, aceasta înseamnă că familia poate şi trebuie să găsească încurajare şi susţinere în marea familie a Bisericii. „Biserica familială” dă un sens sacramental cuvântului „familie”, sens prin intermediul căruia familia este deschisă spre veşnicie şi în contact permanent cu veşnicia. Astfel, familia trebuie să manifeste caracteristicile ce aparţin Bisericii. A fi Biserică domestică nu înseamnă doar a construi Împărăţia lui Dum­nezeu între pereţii unei case, casă văzută ca un loc deosebit de plăcut şi odih­nitor în care se refugiază membrii familiei. Nu. Familia nu este nici o „bisericuţă” particulară sau o zonă unde accesul este inter­zis şi nimeni nu poate pătrunde şi nu poate vedea nimic. Dimpotrivă, Familia creştină trebuie să iasă din izolare (cu tot cu deschiderea ei spre veşnicie, deschidere dobândită di contactul permanent şi nemijlocit cu Biserica) şi să propună acest mod de existenţă „îmbisericit” şi „înveşnicit”, întregii lumi[6].
Din punctul de vedere al veşniciei, al zilei a VIII-a, a Împărăţiei lui Dumnezeu, familia creştină are misiunea, în primul rând, de a deveni ceea ce este adică o comunitate profundă de viaţă şi iubire într-o tensiune care-şi va găsi împlinire definitivă, că întreaga realitate creată şi mântuită, în Împărăţia lui Dumnezeu familia creştină a primit misiunea de a păstra, de a revela şi de a comunica credinţa sa şi iubirea ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi la iubirea lui Hristos Domnul pentru Biserica Sa. Toate îndatoriile familiei creştine şi ale membrilor acesteia sunt o realizare concretă şi în detaliu a acestei misiuni fundamentale[7].

Locul şi rolul Familiei şi al Bisericii în existenţa umană

Desigur, sub constrângerea timpului, nu putem să realizăm decât o trecere foarte grăbită peste problemele pe care le implică o astfel de temă. Totuşi, nu putem lăsa deoparte unele din aspectele vitale, credem noi, referitoare la existenţa umană ce se desfăşoară între coordonatele celor două realităţi pe care le evocăm, respectiv Familia şi Biserica.
În primul rând, vom spune că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume luând trup omenesc, pentru a ne da nouă, oamenilor, posibilitatea de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să putem să gustăm sau să experimentăm prin cele ale noastre, omeneşti, pe cele dumnezeieşti. Din acest motiv, Biserica este Trupul lui Hristos pe care Îl constituim noi, toţi credincioşii, atunci când ne regăsim în acea Taină a Adunării, cum spunea părintele Alexander Schmemann.
Constituind Trupul lui Hristos-Biserica, noi avem posibilitatea de a participa la viaţa lui Hristos, cu Care suntem uniţi prin Duhul Sfânt într-o singură viaţă şi o singură realitate, atât fizică, cât şi spirituală, şi devenim, prin participare la viaţa Dumnezeului Celui Viu, prin înfiere, fiii Tatălui ceresc[8]. Astfel, noi avem viaţă şi familiile noastre au viaţă din viaţa lui Dumnezeu, căci, aşa cum se spune în cartea Faptelor Apostolilor, în El avem viaţă şi ne mişcăm şi suntem (F. Ap. 17, 28).
Ce înseamnă aceasta? Pentru ce este important acest lucru? Ei bine, pentru faptul că, noi, oamenii, descoperim dintr-odată că avem posibilitatea de a realiza o legătură cu Dumnezeu în Hristos, însă, o legătură specială, organică, devenind familia lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Ori, Dumnezeul Acesta, a Cărui familie suntem se află în centrul istoriei şi, de bună seamă că dacă El Se află acolo, şi familia Lui, adică noi, oamenii, ne aflăm tot acolo[9].
Din acest motiv, dacă în societatea în care trăim observăm cumva o criză sau o pierdere a familiei, aceasta se datorează faptului că tot mai mulţi oameni L-au pierdut pe Dumnezeu. Pierzându-L pe Dumnezeu au devenit singuri, fără o aşezare în lumea aceasta, care devine străină pentru el, deoarece Dumnezeu este Cel Care ne uneşte şi Cel Care ne aşează în această lume ca moduri personale unice de comuniune cu El şi cu ceilalţi oameni.
În ce priveşte rolul pe care îl are familia şi, mai apoi Biserica pentru fiecare persoană umană în parte, aş dori să fac referire la ceea ce spunea un medic, Lux Holger, în cadrul simpozionului intitulat „Pastoraţia pre-maritală şi a familiei tinere. Actualităţi şi perspective”, simpozion desfăşurat la Sibiu, în data de 28 noiembrie a anului în curs.
Vorbind despre dezvoltarea umană în cadrul familiei, doctorul Holger a arătat, bazat pe rezultate de ultimă oră din domeniul neurologiei, că vârsta de 1-2 ani depinde foarte mult în dezvoltarea ulterioară a omului. Astfel, în primul an de viaţă, copilul are de învăţat în familie două lucruri şi anume: 1. Bucuria, un sentiment care se învaţă din contactul permanent cu mama (dar şi cu tatăl şi bunicii, deci cu toată familia), care îl face să se simtă dorit, iubit. Din punctul de vedere al temei noastre eu aş aminti doar cuvintele Sfântului Ciprian, nu poate avea pe Dumnezeu de tată cine nu are biserica de mamă. Cum trebuie să învăţăm noi să fim în Biserică, familia noastră? Bucuroşi. Şi asta, încă din primul an de viaţă.
2. Al doilea lucru pe care îl învaţă copilul în familie este modalitatea de a găsi liniştea împreună. Şi în Sfânta Biserică, liniştea se poate găsi în momentele în care, poate, în altă parte nu este de găsit.
Apoi, în cel de-al doilea an de viaţă, copilul trebuie să înveţe în familie trăirea emoţiilor negative: tristeţea, mânia, furia, ruşinea, dezgustul, dar, cu ajutorul părinţilor, printr-un ataşament sigur, el învaţă şi este ajutat să treacă de la emoţiile negative la cele pozitive şi, prin acestea, din la bucurie. Dacă noi identificăm în Biserică familia noastră a tuturor, familia familiilor noastre, acestea, adică familiile, vor reuşi să îşi dezvolte funcţiile acestea sub înrâurirea Duhului Dfânt, Care va lucra toate în toţi (I Cor. 12, 6), spre mântuirea noastră.
În final, cum se poate ajunge la această perspectivă asupra eului nostru liturgic, asupra familiei şi a Bisericii? Participând la Sfintele Slujbe în Sfânta Biserică. Aici este locul nostru şi locul familiilor noastre, pentru că în Biserică se constituie Familia, prin Sf. Taină a Cununiei, Familia şi Biserica fiind unite, şi dobândind prin participarea consecventă descoperirea cosmică asupra acestor realităţi[10].
De aceea, noţiunile de Familie şi de Biserică sunt corelative. Familia este biserica mică, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, iar, în consecinţă, Biserica este familia cea mare, o familie formată din mai multe familii, din toate familiile dintr-o parohie, din lume chiar.
În Biserică, la fel ca în familie, unul înseamnă toţi şi toţi înseamnă unul, întocmai ca în acea sugestivă poveste despre rai şi iad, în care se spun următoarele:
Se povesteşte că un om a vorbit cu Domnul despre rai şi iad. Domnul i-a spus omului: „Vino să-ţi arăt iadul!” Au intrat într-o încăpere unde un grup de oameni stăteau în jurul unui imens vas de mâncare. Toţi erau înfometaţi şi disperaţi. Fiecare avea câte o lingură care ajungea la vas, dar lingura avea un mâner cu mult mai lung decât propriul braţ, astfel încât nu putea fi folosită pentru a duce mâncarea la gură. Suferinţa era groaznică.
Domnul îi spuse iarăşi omului: „Vino! Acum o să-ţi arăt raiul!” Au intrat în altă încăpere, identică cu prima – vasul cu mâncare, grupul de oameni, aceleaşi linguri cu mâner lung. Dar acolo, toată lumea era fericită şi bine hrănită. „Nu înţeleg”, spuse omul. „De ce sunt fericiţi aici şi foarte nefericiţi în cealaltă încăpere, în timp ce totul este identic?” „Este simplu, spuse Domnul. Aici au învăţat să se hrănească unul pe altul!

Astfel, fiecare familie are chemarea de a contribui la viaţa şi misiunea Bisericii. În comuniune cu celelalte familii, în special prin Sfânta Euharistie, fiecare familie şi fiecare persoană în parte experimentează sentimentul sigur de apartenenţă, sau, altfel spus, fiecare poate experimenta bucuria că toţi suntem fiii unei mari Familii, aşa cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur.



[1] Temă sustinută în cadrul Serilor Duhovniceşti din Postul Crăciunului la Biserica cu hramul Sf. Ilie din Victoria,  în  04. 12. 2011
[2] Vezi, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 366, cuvântul FAMILIE
[3] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 109
[4] Alois Bişoc, Familia – Biserică domestică, sursa,  www.itrc.ro
[5] Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Familia şi Biserica, sursa, ortodoxie.3x.ro
[6] Alois Bişoc, Familia – Biserică domestică
[7] Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Familia şi Biserica
[8] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p.116
[9] În legătură cu aceasta, vezi Mitropolitul Antonie de Suroj, op. cit., p. 94-98
[10] Pentru descoperirea cosmică, referinţe la Mitropolitul Antonie de Suroj, op. cit., p. 125-130