de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Eul liturgic, temei al constituirii oricărui discurs autentic despre Familie şi Biserică[1]
M-am gândit să abordez tema aceasta amplă a Bisericii ca familie şi a familiei ca Biserică, din perspectiva unei întrebări: Ce înseamnă „familie”? Răspunsurile la aceste întrebări ne trimit către soluţia generală a problemei, care este omul. El, omul, în calitate de persoană trebuie să dea sau să îşi dea răspunsul la aceste întrebări. Dar, în general omul este confuz cu privire la realităţile în care trăieşte, neputând să le definească sau să şi le definească. Asta înseamnă că,atunci când vreau să scap întrebări, în mod obligatoriu, atunci când spun familie sau Biserică sau altceva, ader doar la o noţiune pe care o găsesc într-o definiţie şi am rezolvat problema? Nu.
O definiţie de dicţionar nu ştiu dacă îmi spune ceva sau dacă îmi spune destul în privinţa familiei. O astfel de definiţie îmi spune că, familia este: 1. Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora; sau 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; sau 3. Grup larg de oameni, de popoare, etc. Cu interese şi idealuri comune[2].
Accept că dicţionarul mă informează la modul general cu privire la o noţiune, la un concept, la o realitate, dar, asta nu înseamnă că este realitatea pe care eu o validez prin adeziunea mea subiectivă totală. Însă, mai putem să încercăm să spunem ce înseamnă familie din punct de vedere personal, pentru fiecare dintre noi. De ce? Pentru a vedea ce înseamnă cu adevărat familie.
Lucrul acesta este vizibil, dacă dorim, aruncând un ochi înspre societatea în care trăim, aşa cum ne este ea sau cum ne este prezentată de către mass-media şi observând ce a ajuns familia. Ni se pare că seamănă cu ceea ce s-a definit? Nu prea. Oricum, ce se poate spune este că, din punctul de vedere al societăţii contemporane, omul este o realitate colectivă, obligată, îndrumată sau convinsă să devină o parte integrantă şi armonioasă a societăţii[3].
Însă, Familia sunt eu. Şi, de asemenea, familia este soţia mea şi copilul sau copiii mei, fiecare în parte. Fiecare membru al familiei este familia. De ce? Pentru că eu îi am în inima mea, în iubirea din inima mea pe toţi şi, de asemenea, toţi mă au pe mine în inimile şi în iubirea lor.
Pot exprima aşa ceva? Nu pot. Sau pot. Am învăţat că pot. Ştiţi unde? În Biserică. Acolo, eul meu, ceea ce sunt eu şi ceea ce mă exprimă pe mine şi exprimă dorinţele, gândurile, temerile mele, devine dintr-odată mai mult decât este, devine un eu comunitar, un eu liturgic. Modelul acestui „eu” este Sfânta Treime, Suprema Comuniune a Iubirii sau Structura Supremei Iubiri, cum o numea părintele Stăniloae. Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină, leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar, familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu îşi găseşte împlinirea.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, aşa cum arăta părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, atunci când, în cadrul cultului, eu spun eu, înţeleg prin acest eu pe toţi semenii mei care sunt împreună cu mine rugători pentru lumea întreagă. În Biserică înveţi că eşti mai mult decât ai crezut că eşti, dar nu singur, ci împreună cu ceilalţi şi înţelegi că atunci când spui „eu”, înţelegi „noi”.
Acesta gândesc eu că este punctul din care trebuie pornit atunci când vrem să vorbim despre familie: de la eul care are deschidere spre toată umanitatea pe care îşi doreşte s-o cuprindă în sine şi s-o exprime dinaintea lui Dumnezeu, s-o înfăţişeze lui Dumnezeu spre a fi mântuită. Este „gândul lui Hristos”.
Familia şi Biserica, din perspectiva timpului şi a veşniciei
Cred că, dacă ne punem problema ce este şi ce ar trebui să fie Familia şi Biserica din perspectivă temporală, vom observa că va trebui să avem de-a face cu o abordare polară a familiei. Ce este familia acum, în acest moment? şi: Ce ar putea să fie sau ce trebuie să fie familia? Iată ce mă interesează din perspectiva timpului în legătură cu subiectul nostru.
Problema este deosebit de complexă. Desigur, putem merge iarăşi la dicţionar şi la diversele domenii – social, psihologic – domenii care au în sfera preocupărilor familia şi să vedem ce spun ele despre familie, însă, nu ştiu dacă aşa problema noastră va fi rezolvată.
Biserica se extinde în timp şi spaţiu prin familia creştină. Încă de la începutul ei Biserica creştină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creştin a fost cultul în familie (F.Ap.10). De ce? Pentru că, încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, împreună cu toată casa lor, „deveneau creştini” (Fap 18,8). Atunci când se converteau, ei doreau ca toată casa lor să fie mântuită (cf. Fap 16,31)
Apoi, familia creştină este mediul cel mai propice pentru transmiterea credinţei şi a vieţii creştine. Educaţia şi instrucţia creştine în cadrul familiei sunt decisive pentru copii şi tineri. Această educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru Cuminecătură, împărtăşirea împreună, prin participarea la marile evenimente familiale, dar mai ales prin relaţiile personale dintre părinţi şi copii, nu numai acasă ci şi în afară.
De asemenea, trebuie spus că, îndrumarea duhovnicească şi exemplul direct al părinţilor sunt de o importanţă crucială. S-ar putea spune că parinţii creştini sunt cei mai de seamă mijlocitori dintre Biserică şi lume. Căci prin ei se face îmbisericirea copiilor şi tinerilor şi, tot prin ei, aceştia sunt trimişi în lume ca ucenici ai lui Hristos. Familia, ca Biserică domestică, este chemată să dea mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, atât în interiorul ei, cât şi în afara ei[4]. Este, cumva, o prelungire a Bisericii în lume, desigur, prin familie şi, o aducere – într-un sens pozitiv – a Lumii în Biserică[5], bineînţeles, tot prin familie.
Însă, aceasta înseamnă că familia poate şi trebuie să găsească încurajare şi susţinere în marea familie a Bisericii. „Biserica familială” dă un sens sacramental cuvântului „familie”, sens prin intermediul căruia familia este deschisă spre veşnicie şi în contact permanent cu veşnicia. Astfel, familia trebuie să manifeste caracteristicile ce aparţin Bisericii. A fi Biserică domestică nu înseamnă doar a construi Împărăţia lui Dumnezeu între pereţii unei case, casă văzută ca un loc deosebit de plăcut şi odihnitor în care se refugiază membrii familiei. Nu. Familia nu este nici o „bisericuţă” particulară sau o zonă unde accesul este interzis şi nimeni nu poate pătrunde şi nu poate vedea nimic. Dimpotrivă, Familia creştină trebuie să iasă din izolare (cu tot cu deschiderea ei spre veşnicie, deschidere dobândită di contactul permanent şi nemijlocit cu Biserica) şi să propună acest mod de existenţă „îmbisericit” şi „înveşnicit”, întregii lumi[6].
Din punctul de vedere al veşniciei, al zilei a VIII-a, a Împărăţiei lui Dumnezeu, familia creştină are misiunea, în primul rând, de a deveni ceea ce este adică o comunitate profundă de viaţă şi iubire într-o tensiune care-şi va găsi împlinire definitivă, că întreaga realitate creată şi mântuită, în Împărăţia lui Dumnezeu familia creştină a primit misiunea de a păstra, de a revela şi de a comunica credinţa sa şi iubirea ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi la iubirea lui Hristos Domnul pentru Biserica Sa. Toate îndatoriile familiei creştine şi ale membrilor acesteia sunt o realizare concretă şi în detaliu a acestei misiuni fundamentale[7].
Locul şi rolul Familiei şi al Bisericii în existenţa umană
Desigur, sub constrângerea timpului, nu putem să realizăm decât o trecere foarte grăbită peste problemele pe care le implică o astfel de temă. Totuşi, nu putem lăsa deoparte unele din aspectele vitale, credem noi, referitoare la existenţa umană ce se desfăşoară între coordonatele celor două realităţi pe care le evocăm, respectiv Familia şi Biserica.
În primul rând, vom spune că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume luând trup omenesc, pentru a ne da nouă, oamenilor, posibilitatea de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să putem să gustăm sau să experimentăm prin cele ale noastre, omeneşti, pe cele dumnezeieşti. Din acest motiv, Biserica este Trupul lui Hristos pe care Îl constituim noi, toţi credincioşii, atunci când ne regăsim în acea Taină a Adunării, cum spunea părintele Alexander Schmemann.
Constituind Trupul lui Hristos-Biserica, noi avem posibilitatea de a participa la viaţa lui Hristos, cu Care suntem uniţi prin Duhul Sfânt într-o singură viaţă şi o singură realitate, atât fizică, cât şi spirituală, şi devenim, prin participare la viaţa Dumnezeului Celui Viu, prin înfiere, fiii Tatălui ceresc[8]. Astfel, noi avem viaţă şi familiile noastre au viaţă din viaţa lui Dumnezeu, căci, aşa cum se spune în cartea Faptelor Apostolilor, în El avem viaţă şi ne mişcăm şi suntem (F. Ap. 17, 28).
Ce înseamnă aceasta? Pentru ce este important acest lucru? Ei bine, pentru faptul că, noi, oamenii, descoperim dintr-odată că avem posibilitatea de a realiza o legătură cu Dumnezeu în Hristos, însă, o legătură specială, organică, devenind familia lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Ori, Dumnezeul Acesta, a Cărui familie suntem se află în centrul istoriei şi, de bună seamă că dacă El Se află acolo, şi familia Lui, adică noi, oamenii, ne aflăm tot acolo[9].
Din acest motiv, dacă în societatea în care trăim observăm cumva o criză sau o pierdere a familiei, aceasta se datorează faptului că tot mai mulţi oameni L-au pierdut pe Dumnezeu. Pierzându-L pe Dumnezeu au devenit singuri, fără o aşezare în lumea aceasta, care devine străină pentru el, deoarece Dumnezeu este Cel Care ne uneşte şi Cel Care ne aşează în această lume ca moduri personale unice de comuniune cu El şi cu ceilalţi oameni.
În ce priveşte rolul pe care îl are familia şi, mai apoi Biserica pentru fiecare persoană umană în parte, aş dori să fac referire la ceea ce spunea un medic, Lux Holger, în cadrul simpozionului intitulat „Pastoraţia pre-maritală şi a familiei tinere. Actualităţi şi perspective”, simpozion desfăşurat la Sibiu, în data de 28 noiembrie a anului în curs.
Vorbind despre dezvoltarea umană în cadrul familiei, doctorul Holger a arătat, bazat pe rezultate de ultimă oră din domeniul neurologiei, că vârsta de 1-2 ani depinde foarte mult în dezvoltarea ulterioară a omului. Astfel, în primul an de viaţă, copilul are de învăţat în familie două lucruri şi anume: 1. Bucuria, un sentiment care se învaţă din contactul permanent cu mama (dar şi cu tatăl şi bunicii, deci cu toată familia), care îl face să se simtă dorit, iubit. Din punctul de vedere al temei noastre eu aş aminti doar cuvintele Sfântului Ciprian, nu poate avea pe Dumnezeu de tată cine nu are biserica de mamă. Cum trebuie să învăţăm noi să fim în Biserică, familia noastră? Bucuroşi. Şi asta, încă din primul an de viaţă.
2. Al doilea lucru pe care îl învaţă copilul în familie este modalitatea de a găsi liniştea împreună. Şi în Sfânta Biserică, liniştea se poate găsi în momentele în care, poate, în altă parte nu este de găsit.
Apoi, în cel de-al doilea an de viaţă, copilul trebuie să înveţe în familie trăirea emoţiilor negative: tristeţea, mânia, furia, ruşinea, dezgustul, dar, cu ajutorul părinţilor, printr-un ataşament sigur, el învaţă şi este ajutat să treacă de la emoţiile negative la cele pozitive şi, prin acestea, din la bucurie. Dacă noi identificăm în Biserică familia noastră a tuturor, familia familiilor noastre, acestea, adică familiile, vor reuşi să îşi dezvolte funcţiile acestea sub înrâurirea Duhului Dfânt, Care va lucra toate în toţi (I Cor. 12, 6), spre mântuirea noastră.
În final, cum se poate ajunge la această perspectivă asupra eului nostru liturgic, asupra familiei şi a Bisericii? Participând la Sfintele Slujbe în Sfânta Biserică. Aici este locul nostru şi locul familiilor noastre, pentru că în Biserică se constituie Familia, prin Sf. Taină a Cununiei, Familia şi Biserica fiind unite, şi dobândind prin participarea consecventă descoperirea cosmică asupra acestor realităţi[10].
De aceea, noţiunile de Familie şi de Biserică sunt corelative. Familia este biserica mică, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, iar, în consecinţă, Biserica este familia cea mare, o familie formată din mai multe familii, din toate familiile dintr-o parohie, din lume chiar.
În Biserică, la fel ca în familie, unul înseamnă toţi şi toţi înseamnă unul, întocmai ca în acea sugestivă poveste despre rai şi iad, în care se spun următoarele:
Se povesteşte că un om a vorbit cu Domnul despre rai şi iad. Domnul i-a spus omului: „Vino să-ţi arăt iadul!” Au intrat într-o încăpere unde un grup de oameni stăteau în jurul unui imens vas de mâncare. Toţi erau înfometaţi şi disperaţi. Fiecare avea câte o lingură care ajungea la vas, dar lingura avea un mâner cu mult mai lung decât propriul braţ, astfel încât nu putea fi folosită pentru a duce mâncarea la gură. Suferinţa era groaznică.
Domnul îi spuse iarăşi omului: „Vino! Acum o să-ţi arăt raiul!” Au intrat în altă încăpere, identică cu prima – vasul cu mâncare, grupul de oameni, aceleaşi linguri cu mâner lung. Dar acolo, toată lumea era fericită şi bine hrănită. „Nu înţeleg”, spuse omul. „De ce sunt fericiţi aici şi foarte nefericiţi în cealaltă încăpere, în timp ce totul este identic?” „Este simplu, spuse Domnul. Aici au învăţat să se hrănească unul pe altul!
Astfel, fiecare familie are chemarea de a contribui la viaţa şi misiunea Bisericii. În comuniune cu celelalte familii, în special prin Sfânta Euharistie, fiecare familie şi fiecare persoană în parte experimentează sentimentul sigur de apartenenţă, sau, altfel spus, fiecare poate experimenta bucuria că toţi suntem fiii unei mari Familii, aşa cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
[1] Temă sustinută în cadrul Serilor Duhovniceşti din Postul Crăciunului la Biserica cu hramul Sf. Ilie din Victoria, în 04. 12. 2011
[2] Vezi, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 366, cuvântul FAMILIE
[3] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 109
[4] Alois Bişoc, Familia – Biserică domestică, sursa, www.itrc.ro
[5] Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Familia şi Biserica, sursa, ortodoxie.3x.ro
[6] Alois Bişoc, Familia – Biserică domestică
[7] Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Familia şi Biserica
[8] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p.116
[9] În legătură cu aceasta, vezi Mitropolitul Antonie de Suroj, op. cit., p. 94-98
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu