miercuri, 16 februarie 2011

Vasile Chira, Orologiul, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2010

de Pr Vasile GAFTON

Motto:
Domnilor, suntem cu toţii
 gropari ce scriem epitafe
 pe monumentele funerare
ale zilelor.


Am citit zilele trecute romanul Orologiul scris de profesorul, filosoful, teologul, dramaturgul şi poetul Vasile Chira. Am ţinut să fac această enumerare a calităţilor pe care le deţine autorul pentru simplul fapt că se regăsesc toate în această compoziţie spectaculoasă a unui roman ce propune o perspectivă cu totul nouă asupra a două probleme, ambele, poate, în egală măsură interesante şi importante pentru fiecare om şi anume, problema temporalităţii şi cea soteriologică. Pe lângă acestea, aşa cum era şi firesc, apar în roman: problema existenţei, a divinităţii, a omului, a lumii, a universului sau a universurilor paralele.
Este o construcţie monumentală ca şi orologiul însuşi, o construcţie ce seamănă poate doar cu descrierile întâlnite în scrierile unui Umberto Eco, fără a ni se părea deloc forţată comparaţia.
Calitatea lecturii, construcţia romanului, abundenţa simbolurilor şi, de asemenea, a numelor de locuri şi personaje a căror traducere din limba germană în limba română îţi iscă întrebări care te bulversează este de aşa natură încât îţi lasă impresia că  Orologiul este o carte scrisă nu pentru a fi citită, ci pentru a te afunda în ea, pentru a o conţine şi a fi conţinut de ea, pentru a te pierde şi a te regăsi în ea, tot aşa cum şi timpul este conţinut de noi şi ne conţine deopotrivă. O carte construită ca o întreagă lume, o lume cu de toate dar lipsită de bucuria vieţii deoarece în această lume gravă timpul se măsoară în morţi şi răniţi.
Romanul Orologiul, pe care autorul ni-l supune atenţiei este o carte ce poate fi (şi este!) un veritabil semnal de alarmă cu privire la faptul că nu utilizăm la modul optim timpul care ne este dat, că îmbătrânim prea repede din cauza vieţii ciudate pe care o trăim sau chiar ne naştem prea bătrâni pentru a duce la bun sfârşit un lucru important pentru care am venit în lume pregătiţi. E plină lumea de ciudăţenii, zice unul din personajele romanului, una dintre aceste ciudăţenii fiind, fără îndoială şi cronopatia, o boală rară de care s-au îmbolnăvit toţi cetăţenii oraşului Leidenstadt (rom. Oraşul suferinţei).
O serie întreagă de probleme, un întreg ansamblu de stări sufleteşti între care predominante sunt teama şi tristeţea, o zbatere neobosită dar, în acelaşi timp, zadarnică a Forurilor politice, eclesiale, ştiinţifice aflate la conducerea oraşului lovit de această cumplită calamnitate, ei bine, această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului.
De fapt, orologiul este omul, iar turnul catedralei este cel mai înalt punct în ordinea creată a fiinţelor, punctul cel mai aproape de Dumnezeu, între Dumnezeu şi lume dar, de fapt chiar locuinţa lui Dumnezeu. Este locul menit omului, însă, omul nu mai este conştient care îi este rostul în lume pentru simplul fapt că a uitat. Astfel, axul valorilor lui chiar dacă nu este răsturnat este, totuşi, puţin înclinat, ceea ce dă în plan temporal efectele greu de imaginat cu care încearcă să ne familiarizeze (sau să ne avertizeze?!) autorul scrierii.
Lucrurile evoluează parcă ireversibil şi cu o forţă de neoprit. Devine clar: prin culpa adamică, s-a extins căderea transcendentală şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea.
Descrierile detaliate ale evenimentelor, dar, mai ales teoretizările şi expunerile docte pe care le fac rând pe rând personajele romanului cu refeire la timp şi efectele generate de alterarea lui te fac pur si simplu să te situezi cumva într-o dimensiune atemporală. Tot şi toate se învârt în jurul timpului. Odată ce orologiul se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte şi lumea pentru că se ghidează după un mod eronat de calcul/măsurare a clipelor, a duratelor. „Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”
Totuşi, mai există o speranţă. Această speranţă este legată de singurul care ar putea să remedieze toate anomaliile provocate de înclinaţia axei orologiului este Ceasornicarul, ofiintă ce are acces la toate formele/treptele de manifestare ale timpului, de la clipe până la eoni. Abraham Gottfried (rom. Dumnezeul păcii?)este cel care poate remedia problema curgerii galopante a clipelor pentru că este singurul care, în virtutea îndeletnicirii sale, poate să stea pe loc. Astfel, urcând în turnul catedralei, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul            univers. Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.
Ceasornicarul este astfel un maestru nu atât al mecanismului, cât al timpului însuşi.
Lucrurile însă nu se opresc aici.În oraşul suferinţei îşi face apariţia fiul ceasornicarului în persoana lui Emanuel Gottfried. Acesta încearcă să convingă pe toată lumea că,da, ceva e defect, ceva nu funcţionează, în acest caz timpul, însă, problema este în noi, spunea tânărul. Oricum, din spusele lui reiese clar că omul este axis mundi.
Avem toate motivele să afirmăm că ne aflăm în faţa unui roman cu miză teologică cu un profund caracter mesianic. Un roman care conţine toată istoria universului, a creaţiei şi a mantuirii prin rememorarea originilor. Ei bine, această rememorare este tot una cu îndreptarea axului orologiului, axul fiind, aşa cumam spus deja, omul, care este strâmb prin păcatul săvârşit.
Discursul fiului  ceasornicarului vizează îndreptarea de sine a locuitorilor oraşului cu orologiul bolnav, pe care îi încredinţează că în scurt timp ceasul va fi reparat, spunându-le, însă, că pentru acest lucru e nevoie şi de concursul lor. De asemenea, el nu ezitase să le spună că el este fiul ceasornicarului Abraham Gottfried, constructorul orologiului care a urcat cu ceva timp în urmă în turnul catedralei. Cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Această formulă ne duce cu gândul la Descartes care afirmase că nu poate gândi nicicumceasornicul fără ceasornicar.
Dar, Ceasornicarul este întotdeauna în turn, indiferent de percepţia pe care o au oamenii, dovada în acest sens fiind aceea că prezenţa Lui poate fi simţită de cei care vor să creadă, asemenea parohului din roman, care a simţit venirea lui Abraham Gottfried ca un fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei.
Romanul se încheie, cum altfel, decât cu izbăvirea locuitorilor oraşului Leidenstadt de boala timpului. Preţul, ca şi în cazul Domnului Iisus Hritos, este sacrificiul suprem. Emanuel Gottfried împreună cu tatăl său îndreaptă axul orologiului, fapt care duce la reaşezarea timpului şi, implicit a oraşului cu locuitorii şi instituţiile lui în matca firească a lucrurilor.
Cu siguranţă această prezentare este mult prea puţin extinsă pentru a putea surprinde şi alte aspecte ce apar pe parcursul romanului, însă, nu ne îndoim că interesul cititorilor care vor avea curiozitatea să-l parcurgă îi va duce la identificarea lor, sustrăgându-i măcar pentru o vreme de la cotidianul acesta fluid care începem să credem că se resimte de pe urma prea profundei lui impregnări cu un timp... bolnav.

Pr. Vasile Gafton

Şi la Avrig arde din februarie „Lumină lină”


 de Pr Vasile GAFTON

La 15 februarie, cu suflete senine şi încălzite de Lumina lină a Cenaclului care şi-a început din nou turneul prin ţară, s-au întâlnit preoţii din Protopopiatul Avrig, elevi, părinţi şi cadre didactice ale Liceului Teoretic „Gheorghe Lazăr” din localitate.
Sala de sport a liceului, pusă la dispoziţie cu generozitate de către directorul instituţiei se învăţământ, Marius Novac s-a dovedit un spaţiu generos şi primitor atât pentru cei care şi-au reamintit sentimente de demult, din tinereţe, atunci când Cenaclul Flacăra aduna toată suflarea tânără sub aripile sale, cât şi pentru cei mici, care au avut ocazia unică de a fi parte, pentru întâia dată, la ceea ce poate oferi ca experienţă afectivă un cenaclu artistic-religios, cum este astăzi Cenaclul „Lumină lină”. Din acest motiv, unii dintre elevi s-au şi implicat efectiv în program prin poeziile şi cântecele pregătite cu seriozitate sub îndrumarea învăţătoarelor Lucia Budac şi Ramona Barbu-Nicolae, precum şi a profesoarei Laura Radu. Au recitat poezii elevii: Nicolae Barbu Anca, Ciocan Denisa şi Stoia Andreea (cls. a II-a B), Iagăru Ciprian, Munteanu Paula (cls. a III-a C), Radu Ştefan-chitară, Cârstea Eugenia (cls. a V-a B), Nuţoiu Maria Denisa (cls. a VI-a A), alături de care au evoluat şi un grup de patru elevi de la Şcoala generală din Sebeşul de Sus.
Prin programul oferit de Părintele Cătălin Dumitrean şi de membrii cenaclului, oameni plini de sensibilitate şi de trăire autentică, s-au putut regăsi toţi cei prezenţi în sufletul cenaclului, participanţi la Lumina lină ce s-a simţit revărsându-se din plin de la suflet către suflet.
A fost un prilej cât se putea de potrivit ca Pr. Vasile Gafton să facă prezentarea volumului de versuri „Fărâme... de suflet” al cărui autor este, arătând că, într-o atmosferă de suflet este cât se poate de potrivit ca fărâmele de suflet care ne-au mai rămas datorită vitregiilor istoriei să se facă iarăşi suflete întregi cum au fost odată.
Totodată, părintele Gafton a mai spus celor prezenţi că în sufletele noastre cuvintele se nasc ca poezie. Instrumentalizarea limbajului şi transformarea comunicării interumane într-un proces mecanic nu fac altceva decât să dezbrace cuvintele de haina lor de poezie şi mister şi să sărăcească sufletele de aura pe care această poezie care se naşte în ele şi se aşteaptă rostită le îmbracă.
Să notăm aşadar un moment deosebit, o zi deosebită, pe care deja cei prezenţi şi-ar dori s-o retrăiască.

În deschiderea programului literar-artistic, Pr. Prot. Vasile Gafton a adresat un

Cuvânt de bun venit la Avrig
Cenaclului „Lumină lină

Vă spunem Bine aţi venit la noi
Din Burgul celor şapte scaune de altădată,
În satul cărturarului cel mai de soi,
Care-a-nvăţat românii-n româneşte prima dată.

Aţi răsărit din beznă şi din noapte,
Ca veghetori cu sfletele-n palmă
Ce-n versuri dulci ca nişte şoapte
Cercaţi să faceţi din furtună mare calmă.

Şi chiar de gările par triste-n iarnă,
Iar spiritul s-a rătăcit pe drum
Voi faceţi amintirile să cearnă
Un alt Cenaclu, renăscut din scrum.

Nu-i „Flacăra”, acu-i „Lumină lină
Şi oamenii-s c-un Păunescu mai puţin
Dar nu vă temeţi, nu-i a voastră vină,
Bine că mai avem pocalul suferinţei plin!

Şi pânla urmă-i vina nimănui
Că sufletul ni s-a răcit sau a-ngheţat,
Părinte Cătălin, te rog să-mi spui:
Chiar n-ar mai fi nimica de salvat?

De ce-am avea acum, aici „Lumină lină
De ce-ai pleca să îi ajuţi pe cei învinşi,
Când tot ce-avem mai bun acum e-n tină
De ce să reaprinzi cărbunii stinşi?

Ştiu! Pentru că viaţa-i punct de la capăt
Iar lumea asta tristă-i miere şi venin,
Credinţa-i cheia la al existenţei lacăt,
Fie că ceru-i plin de nori sau e senin.

Primiţi deci azi recunoştinţa noastră,
Că-n miezul sufletelor noastre aţi venit
Cu cântul, poezia şi credinţa voastră
Cu suflet cald, curat şi primenit.


duminică, 13 februarie 2011

TEXTE LITURGICE VIII


„Cel cu nume mare numit Mucenic al lui Hristos, cel iubit de Dumnezeu şi de îngeri, minunatul şi măritul Teodor, toate sfintele biserici cele de sub soare, astăzi întru Duhul Sfânt le veseleşte şi a prăznui întru bucurie pomenirea lui, pe toţi îi îndeamnă” (Utrenie, 8 februarie, Sedealna 1, Minei, pp 89).


„Să nu nerugăm ca Fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul prin postire strigând: Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi păcătoşii” (Duminica Vameşului şi a Fariseului, vecernie, Triodul, pp 3).


„Fariseul de slava deşarte biruindu-se, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, a venit la tine însuţi, Stăpâne. Ci acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni” (Duminica Vameşului şi a Fariseului, vecernie, Triodul, pp 3-4).


„Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor razele nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas slavă lui Hristos Dumnezeu” (24 februarie, vecernie, troparul, Ceaslov pp 452).


„Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al harului, aflând capul tău ca un trandafir preasfinţit, din pământ tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi, ca şi mai înainte, în lume propovăduieşti pocăinţa” (24 februarie, vecernie, condacul, Ceaslov pp 452).

marți, 8 februarie 2011

Existenţa umană intra şi extra muros!


Schiţă pentru o abordare psiho-pastorală a Parabolei Fiului risipitor
(Lc. 15,11-32)
 de Vasile GAFTON

Fiecare om crede în ceva, chiar şi cel care spune că nu cred în nimic. Unii cred în ei înşişi. Se iubesc pe ei înşişi pătimaş, propunându-se ca singure centre absolute ale universului lor sărac în iubire şi înţelegere înghiţindu-i pe ceilalţi cu tot cu credinţele şi aspiraţiile lor,. Alţii se iubesc ce-i drept nepătimaş, însă cu zgârcenie şi doar atât cât să-şi conserve fiinţa, să şi-o protejeze de atacurile şi insinuările diavolului, fără să-i lezeze, totuşi, pe ceilalţi, pe semenii ce-şi dau concursul în a le anula opţiunile vitale. Cei mai mulţi dintre oameni spun că cred în Dumnezeu sau cred că cred în Dumnezeu.
Toate credinţele oamenilor pică însă testul sincerităţi sau al veridicităţii deoarece problema stringentă care se pune în legătură cu credinţa sau credinţele omului este tocmai aceea a sincerităţii, a veridicităţii credinţelor sale. Care este motivul? Faptul că puţini oameni fac vreo asociere între credinţa/credinţele lor şi mântuire şi, tot aşa, puţini fac vreo asociere între dorinţa lor de a se proteja, de a trăi, de a se mântui şi dorinţele identice în aceste privinţe ale celorlalţi, dorinţe pe care le calcă pur şi simplu în picioare.
Puţini ştiu sau vor să ştie că nu trebuie să ne oprim doar la credinţă, ci trebuie să ne ostenim la lucrarea mântuirii personale care se realizează ca sinergie, ca împreună-lucrare între voinţa umană şi harul dumnezeiesc. Puţini, de asemenea fac sau vor să facă vreo legătură între credinţă, mântuire şi viaţa de zi cu zi punând, dimpotrivă, limite stricte şi clare între aceste aspecte care, paradoxal, pot să nu ajungă niciodată să fie puse împreună în pofida faptului că toate ţin de fiinţa noastră care nu este scindată decât de păcat. Păcatul este realitatea care ne modifică optica, credinţele, mentalităţile, percepţiile cu privire la ceilalţi oameni, într-un cuvânt se interpune între ceea ce suntem şi ceea ce facem noi, între ceea voim şi ceea ce gândim, între ceea ce simţim şi modul în care ne manifestăm. Între noi şi Dumnezeu, între noi şi lume, între noi şi ceilalţi. Astfel, uităm de faptul că trebuie să relaţionăm, că trebuie să ne mântuim împreună. Colaborăm unii cu alţii doar la distrugerea atât a unora cât şi a altora, ne ajutăm unii pe alţii doar să ne pierdem, doar să facem rău.
Parabola Fiului risipitor  ne aşează în faţa unor realităţi pe care le implică viaţa umană aşa cum este ea astăzi, într-o înlănţuire a (ne)firescului păcatului ce guvernează toate opţiunile omului din a cărui existenţă face o succesiune haotică de momente impersonale amprentate de distrugere şi moarte.
În acelaşi timp, parabola la care facem referire evidenţiază cât se poate de clar resorturile pastorale ale relaţiilor interumane care se stabilesc în funcţie de fiecare situaţie în parte. Aici găsim, credem noi, o posibilă tipologie pastorală care afirmă necesitatea conlucrării celor două preoţii din cadrul Bisericii, preoţia laică şi preoţia sacramentală.
Situaţia evocată în parabolă, a doi fii care primesc de la tatăl lor – sau putem spune Tatăl nostru, Dumnezeu – o avere considerabilă reprezintă de fapt două situaţii diferite în care se manifestă două dinamici fundamentale: una, a împrăştierii, a risipirii continue din care rezultă în cele din urmă moartea sufletească, iar alta a adunării în sine, a întoarcerii spre sine şi prin sine spre Dumnezeu.
Dacă timpurile în care trăim sunt unele în care se manifestă cu precădere împrăştierea sau risipirea fiinţei umane în goana după dulcile dar dureros de falsele roşcove ale tentaţiilor voluptoase ale înstrăinării de sine, atunci toate gândurile omului – iscate de mintea lui, dar autonomizate şi rupte de ea – sunt cele care generează faptele noastre exterioare. Omul nu mai este în sine, este în afară de sine. Raporturile sale cu lumea exterioară nu mai sunt creative, cu sensul de a influenţa/schimba lumea în bine ci mecanice, guvernate de cauzalitatea fadă şi neproductivă a lumii care îl guvernează ea pe el, iscându-i trebuinţe în funcţie de ceea ce îi oferă şi determinându-l să reacţioneze inconştient  şi decontextualizat la orice provocare.
Înstrăinarea de Dumnezeu asemenea fiului celui mic din parabolă (Lc. 15,13) presupune aşadar golirea de sine – Adam, după căderea în păcat s-a văzut gol (Fac. 3,10) – situarea prin păcat dincolo de graniţe, extra muros, de cealaltă parte a limitelor raiului, într-o ţară îndepărtată de Tatăl-Dumnezeu şi de locul „acasă” al comuniunii cu El, aşa cum a făcut Adam prin voinţa proprie[1].
Foarte interesant în ce priveşte parabola analizată este faptul că iniţial fiul cel mic, revendicator al părţii din averea Tatălui a adunat toate, tot aşa cum şi nouă ni se pare că adunăm şi ne adunăm însă, schimbând contextul în care a adunat precum şi dinamica şi priorităţile vieţii lui, pleacă cu tot ce adunase în ţara îndepărtată a păcatului şi începe să (se) risipească. Extra muros începe astfel disoluţia în primul rând a valorilor noastre religios-morale iar apoi a fiinţei noastre.
Mântuitorul Hristos a propovăduit astfel şi a murit astfel: în afara zidurilor. De ce? Pentru că omul, această fiinţă de-centrată de păcat, încă din momentul căderii lui Adam tot astfel  a trăit, în afara limitelor propriei fiinţe, înstrăinat de sine, neliniştit, neaşezat, nemângâiat, nemântuit: extra muros.
Cum se poate ajunge la mântuire în această situaţie?
Problema noastră cea mare este ca şi în cazul lui Adam, faptul că nu ne întoarcem, că nu adunăm iarăşi laolaltă puterile fiinţei noastre, că nu ne mai unificăm niciodată aspiraţiile ci ne adâncim în această fragmentare ce ne îndepărtează de toţi şi de toate şi în cele din urmă chiar şi de Dumnezeu, lăsându-ne singuri, decontextualizaţi, doar în compania porcilor. Este nivelul cel mai de jos, al omului biruit de patimi însă, în acelaşi timp este momentul cel mai propice pentru a conştientiza că atunci când eşti dispreţuit de toţi, lovit de toţi, atunci, având sufletul plin de durere poţi folosi durerea aceasta greu de suportat ca energie a întoarcerii la Dumnezeu[2].
Deşi omul de azi este caracterizat de o încăpăţânare uimitoare, care-l determină să îşi asume atât de mult cele ale lumii încât să îşi dorească să dobândească prin ele calitatea de fiu al lui Dumnezeu sau să se piardă/autodistrugă, fără să-şi pună nici o clipă problema dacă este sau nu justificat în această privinţă sau dacă mijloacele pe care le foloseşte sunt legitime, soluţia ar fi, totuşi alta. Nu mai ai loc în lume, nu mai ai unde să te împrăştii pentru că nu mai poţi birui lumea? Începe să te retragi, te faci tot mai mic în faţa lumii căreia nu i te mai poţi impune şi atunci vei scăpa către Dumnezeu. Este partea deloc uşoară ce ţine de preoţia universală la care participă fiecare credincios. Fiecare om este preotul propriei persoane, fiecare om trebuie să lucreze mântuirea personală, altfel totul este zadarnic.
Astfel, în pofida aspectelor negative pe care le etalează mentalitatea şi comportamentul uman în lumea de azi, aspecte ce ne constrâng să acordăm o notă de credibilitate afirmaţiilor anterioare, cu şi mai multă certitudine afirmăm că, dacă omul nu mai crede el însuşi sincer în calitatea lui de om, Dumnezeu în schimb crede încă în om şi în capacitatea lui de a se întoarce, de a-şi reveni, de a-şi veni în sine ca fiul risipitor şi de a fi re-primit în braţele părinteşti ale Tatălui.
Ce poate însemna pastoraţia din punctul de vedere al preoţiei sacramentale în acest context? De ce nu mai putem să înţelegem nimic atunci când este vorba de a da curs unui sfat duhovnicesc, unei poveţe sau chiar unei epitimii ce poate consta din anumite rugăciuni, ascultări sau lecturi duhovniceşti[3]? Omul de lângă noi, investit cu preoţia universală a lucrării propriei mântuiri e într-o ţară a păcatului străină înţelegerii, într-o ţară a păcatului care îi închide accesul la înţelegerea oricărui apel sau chemări spre viaţa duhovnicească. Este doar el şi porcii/patimile lui. În această ţară în care el nu dă voie nimănui să intre parcursul lui este de fapt acesta: păcat-înstrăinare-risipire-moarte. De altfel, putem observa cum Tatăl nici nu încearcă să-l convingă pe fiul cel mic cu argumente logice sau raţionale că nu-i este de folos să-i dea partea de avere, pentru că ştie că ar fi pierdere de vreme. Îi dă pur şi simplu partea, pe care oricum ar fi avut-o la un moment dat când va fi fost destul de matur ca să n-o risipească.
Poate exista totuşi un moment în care orice fiu, ca şi fiul cel risipitor are posibilitatea să se întoarcă. Acel moment este cel în care nu-l mai mulţumeşte nimic, nu-l mai încântă nimic şi, mai ales, nu-l mai hrăneşte nimic şi nimeni, iar păcatul cu atât mai puţin. Pentru cel ce păstoreşte, în virtutea preoţiei sacramentale cu care a fost investit, ar însemna că acesta este momentul în care se poate ridica problema mântuirii/metanoia. În momentul întoarcerii în sine a celor rătăciţi în ţara străină a păcatului se creează o deschidere între ceea ce este extra şi ceea ce este intra şi din adâncul fiinţei lui răzbate glasul conştiinţei care se întâlneşte cu propovăduirea Evangheliei. Ei pot fi, fizic vorbind, intra muros, în Biserică, mântuiţi virtual prin Jertfa lui Hristos şi apa Botezului însă din punct de vedere duhovnicesc în nelucrare, în împrăştiere, într-o accentuată disoluţie a propriei persoane care nu poate fi atinsă de Evanghelia care i se adresează permanent şi nici de vreo tentativă de îndrumare duhovnicească sau de altă natură. Reîntregirea sufletului este ceea ce se cere în acest caz. Momentul autoreflecţiei serioase, lămurirea, dumirirea pe de o parte cu privire la fondul ontologic propriu zidit după chipul lui Dumnezeu, fond care trebuie cultivat şi pe de altă parte cu privire la fundamentul metafizic relativ al lumii create, acestea preced întoarcerea.
Evanghelia se adresează nivelului adânc al fiinţei umane căci, adânc pe adânc cheamă (Ps. 41,9). Chipul lui Dumnezeu din om nu dispare niciodată. Păcatul nu-l poate distruge, împrăştia, anula, ci doar, cel mult întuneca, opaciza şi determina să rămână ascuns, retras, nelucrat, uitat, abandonat. Acolo însă, în nucleul fiinţei noastre, la porţile miezului fiinţei noastre bate Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Apoc.3, 20). La exterior, în pofida deselor referiri la urechile care trebuie să audă (Mt. 13,9), ajung de cele mai multe ori doar ecouri deoarece urechile sau mai bine zis auzul aude aceleecouri ale lumii patimilor, iar nu ale chemării autentice spre mântuire.
Chemarea Evangheliei şi a ecourilor ei sunt simţite aşadar în momentul venirii în sine ca venind din intra muros-ul fiinţei noastre şi de aceea atunci când simţim dorinţa de schimbare, de viaţă duhovnicească autentică aceasta este o dorinţă/chemare spre o şi mai adâncă interiorizare, spre întoarcere către împărăţia lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 20-25).
Acest demers aparţine aşa cum am mai arătat persoanei umane, creştinului, credinciosului care trebuie să ştie că rămânerea inerţială extra muros poate însemna în ultimă instanţă împrăştierea maximă, disoluţia, moartea. Trăirea vieţii doar la acest nivel psihologic nu duce nicăieri, decât eventual la depresiile rezultate de pe urma frustrărilor ce ni se impun, iar metodele psihoterapeutice ştiinţifice nu fac decât să încerce – pentru că nu întotdeauna reuşesc – să ne determine să ne acceptăm aşa cum suntem, dezvoltând o stimă de sine amputată după principiul: e bine şi aşa rău!
Venirea în sine, intra muros-ul fiinţei noastre înseamnă înviere, hristificare, înveşnicire. Înseamnă a învăţa să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti, adică preschimbând orice gând şi întorcându-l spre Dumnezeu, spre a vorbi cu El[4].
Altfel spus, se întâmplă cu omul exact ceea ce „recomanda” Sfântul Serafim de Sarov oricărui doritor de a pune început bun şi anume că nu învăţând pe alţii, nu propovăduind altora, ci nouă înşine putem dobândi aceasta. „Şezi, zicea Sfântul Serafim, linişteşte-te şi sute de popoare se vor mântui în jurul tău”. De ce? Pentru că începând să vieţuieşti intra muros laşi loc de mântuire tuturor. Nu mai eşti doar tu şi cele ale tale. Trăind în afara ta prin dorinţele, poftele, patimile care te guvernează umpli spaţiul existenţial al altora, care, la rândul lor ocupă spaţiile altora şi aşa mai departe, într-uncerc vicios perpetuu.
Reaşezarea, întoarcerea în sine oferă apoi un model no-ndirectiv şi non-agresiv celorlalţi, semenilor. Întoarcerea petrecându-se intra muros Eclesiae, unii, cei care sunt  consacraţi prin alegere şi hirotonie ca fii-slugi vor recepta pozitiv acest model de venire în sine şi, ascultători Tatălui vor contribui la reaşezarea celui întors în demnitatea de fiu administrând-ui Sfintele Taine, conform parabolei în care se spune că după întoarcere, fiul risipitor a primit de la Tatăl, prin slugi haina cea dintâi, inel, încâlţăminte şi tot slugile Tatălui aduc viţelul şi-l junghie pregătind veselia (Lc. 15, 22,23). Slugile însele nu sunt, iată numai nişte simple slugi, ci sunt slugi-fii, însă aceasta doar atâta vreme cât fac ascultare şi urmează poruncile Tatălui. Slugile sunt slujitorii Bisericii a căror funcţiune pastorală nu este alta decât ajutorarea celorlalţi să se aşeze în această ambianţă duhovnicesc-liturgică mântuitoare a Bisericii, să pună îmbrăcămintea harului şi inelul demnităţii de fiu acolo unde le este locul, după ce au reuşit să revină intra muros-ul fiinţei lor cea după chipul.
Va mai exista desigur şi câte un pseudo-fiu care nu poate să se bucure pentru cel care se întoarce, un pseudo-fiu care nu-şi consideră calitatea de fiu decât prin prisma binefacerilor/beneficiilor strict materiale care dau într-o oarecare măsură un vag sentiment de aşezare într-o relaţie filială, însă doar până la o vreme, deoarece şi unul ca acesta este extra muros. Este un om/fiu care nu mai este nici măcar slugă, un om făcut în totalitate din dorinţă de beneficii de pe urma calităţii de fiu fidel, dar atât de departe de ascultarea smerită a slugilor.
Spaţiul nu ne permite o extindere a consideraţiilor noastre pe această temă însă vom încerca să sintetizăm cele afirmate anterior şi anume că cele două dimensiuni, intra şi extra muros privesc fiinţa umană. Propovăduirea şi pastoraţia în general se referă întotdeauna la conştientizarea exteriorităţii acesteia expansive, păcătoase şi false a omului, care face victime. Prima victimă este omul însuşi, deoarece exteriorizându-se în lume pierde contactul cu propriul centru personal care este după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1,27) şi devine întru totul lume, gândind, simţind, trăind ca lumea, împrăştiindu-se, deci murind. Următoarele victime sunt ceilalţi, semenii care se vor lăsa înşelaţi luând exterioritatea aceasta atât de puternic înrădăcinată în lume drept interioritate a persoanei, drept esenţă a ei şi încercând să (se) construiască (pe) ei înşişi pe aceasta. Ori, nu acesta este omul, drept dovadă că, în parabolă, după ce fiul cel risipitor cheltuieşte totul – adică toată exterioritatea aceasta falsă prin care şi-a definit existenţa – s produce o foamete şi el rămâne singur. Nu mai era nimic de găsit la el, s-a risipit odată cu averea cheltuită (cf. Lc. 15, 14), singura salvare rămânându-i în sâmburele adânc şi neatins al calităţii de fiu care pâlpâia în fiinţa lui.
Din acest motiv, întoarcerea în sine, preocuparea nepătimaţă faţă de sine devine în egală măsură preocupare faţă de ceilalţi, într-o dimensiune universală a preoţiei universale. Observă-te pe tine însuţi al Sfântului Vasile cel Mare capătă astfel finalitate în cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, întrucât observându-te pe tine, te poţi aşeza şi linişti, pentru ca astfel să dai posibilitatea ca în jurul tău să se mântuiască şi alţii.



[1] Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte cu precădere despre păcat ca înstrăinare a omului de sine însuşi, de lume şi de Dumnezeu, în acest sens putându-se consulta lucrarea Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, în special cap. IV, p. 159-229
[2] Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Cor. 6,13), Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 263
[3] Părintele James Thornton, Din Apostol citire... Predici la Apostol în Duminicile de peste an, trad. de Radu Hagiu, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa,p., 259 
[4] Arhimandritul Zaharia, op. cit., p. 146

vineri, 4 februarie 2011

Întâmpinarea Domnului V - continuare -

de pr prof Ioan CIUNGU



9 Care sunt primele zece ţări din lume, ca număr de creştini, având parcă efectivele prezente să-L întâmpine cumva pe Domnul şi de care El se poate milostivi cum S-a milostivit de numărul mare de niniviteni? [1]

Aceste ţări par a fi următoarele:

Top 10 Largest National Christian Populations [2]

Rank
Nation
Number
Percent
1
USA
224,457,000
85%
2
Brazil
139,000,000
93%
3
Mexico
86,120,000
99%
4
Russia
80,000,000
60%
5
China
70,000,000
5.7%
6
Germany
67,000,000
83%
7
Philippines
63,470,000
93%
8
United Kingdom
51,060,000
88%
9
Italy
47,690,000
90%
10
France
44,150,000
98%
11
Nigeria
38,180,000
45%
          10 Care sunt primele douăzeci de ţări din lume, ca număr de necredincioşi, agnostici, atei, cu efective prezente parcă să-L evite, să-L refuze sau chiar să-L atace pe Domnul?

          Aceste ţări par a fi următoarele:

Top 20 Countries
With Largest Numbers of Atheists / Agnostics
(Zuckerman, 2005) [3]

Country
Total country
population (2004)
% Atheist/
Agnostic/
Nonbeliever in God
Number of Atheists/
Agnostics
Nonbelievers in God
(minimum - maximum)
China
1,298,848,000
8 - 14%*
103,907,840 - 181,838,720
Japan
127,333,000
64 - 65%
81,493,120 - 82,766,450
Russia
143,782,000
24 - 48%
34,507,680 - 69,015,360
Vietnam
82,690,000
81%
66,978,900
Germany
82,425,000
41 - 49%
33,794,250 - 40,388,250
France
60,424,000
43 - 54%
25,982,320 - 32,628,960
USA
293,028,000
3 - 9%
8,790,840 - 26,822,520
Britain
60,271,000
31 - 44%
18,684,010 - 26,519,240
South Korea
48,598,000
30 - 52%
14,579,400 - 25,270,960
Canada
32,508,000
19 - 30%
6,176,520 - 9,752,400
Spain
40,281,000
15 - 24%
6,042,150 - 9,667,440
Ukraine
47,732,000
20%
9,546,400
Italy
58,057,000
6 - 15%
3,483,420 - 8,708,550
Sweden
8,986,000
46 - 85%
4,133,560 - 7,638,100
Netherlands
16,318,000
39 - 44%
6,364,020 - 7,179,920
Czech Republic
10,246,100
54 - 61%
5,328,940 - 6,250,121
Taiwan
22,750,000
24%
5,460,000
Australia
19,913,000
24 - 25%
4,779,120 - 4,978,250
Hungary
10,032,000
32 - 46%
3,210,240 - 4,614,720
Belgium
10,348,000
42 - 43%
4,346,160 - 4,449,640


Dacă, cumva, mai este necesar de adăugat ceva referitor la hărnicia ateilor, iată că filosoful francez Michel Onfray s-a autodeclarat „ateul de serviciu” al lumii.  După ce a publicat vreo douăzeci de cărţi, `Arta de a se desfăta`, `Pentru un materialism hedonist`,  `Politica răzvrătitului`, `Tratat de rezistenţă şi de nesupunere`,  `Teoria trupului amorezat`,  `Pentru o erotică solară  `, în care argumentează pentru o `cotitură spre trupul libertin…materialismul senzualist…subiectivismul păgân` , el trage concluzia că izvorul tuturor relelor şi principalul vinovat pentru ele este creştinismul. Proclamând o reîntoarcere la o lume dominată de instincte, el acuză creştinismul că este antiştiinţific, că aţâţă la dispreţ şi la răutate.
Ca şi cum aceste afirmaţii nu i-ar fi de ajuns, el Îl califică pe Iisus că este doar o `ectoplasmă`  ( zonă periferică  a plasmei celulare ), deci o fiinţă quasi-ireală,  pe Sfântul Pavel că a fost `un voiajor comercial isteric`, revărsându-şi din belşug ura împotriva creştinismului.”[4]
Putem observa că Onfray se încadrează perfect în caracteristicile culturii postmoderne pe care le-am prezentat în cadrul răspunsului la una din întrebările anterioare.
Am mai putea răspunde lui Onfray şi altora că Mântuitorului Iisus Hristos uneori chiar I se potrivesc diferite nume. Unul dintre ele este şi acela de „Piatra din capul unghiului”. Referitor la importanţa acestei Pietre în edificiul Bisericii Creştine,  Însuşi Iisus a spus: „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi.”[5]
Faptul că sunt şi la români simpatizanţi ai ideilor lui Onfray, ai ateismului postmodern, este un lucru sigur, dovadă e şi traducerea şi publicarea în româneşte unor cărţi de ale lui. Imoralitatea ateismului postmodern poate încuraja cu succes imoralitatea ateismului ştiinţific ale cărui urme nu se pot şterge prea uşor.
Din punct de vedere educativ suntem convinşi cât de cât de dezastrul adus de ateism la români. Prin urmare, se cuvine să ne reîmprospătăm cugetările marelui geograf şi pedagog român Simion Mehedinţi care ne avertizează că  „nu poţi fi om deplin fără a fi creştin” şi că „un om ca şi un popor atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie”.[6]
Nu-i mai puţin adevărat că cei pe care îi considerăm a fi pe locul întâi la credinţă pot să ajungă pe cel din urmă, şi cei pe care îi considerăm a fi pe locul din urmă la credinţă pot să ajungă pe cel dintâi.[7] Căci, pe de o parte există pericolul ipocriziei la credincioşi, iar pe de altă parte există frământarea şi cercetarea sinceră care duc la convertirea necredincioşilor. În acest context este potrivit a-l aminti pe ateul Lee Strobel, fost reporter la rubrica judiciară din Chicago Tribune. El parcurgând etapele juridice ale cercetării sub diferite aspecte cu privire la Isus Cristos, ajunge la concluzia că pentru a se încrede în Iisus nu are nevoie de aşa multă credinţă, căci a adunat multe argumente despre existenţa Sa istorică şi despre divinitatea Sa. În schimb, pentru a rămâne ateu are nevoie de mult mai multă credinţă fără argumente.[8]
Putem constata astfel un alt mod de a-L întâmpina pe Domnul.



[1] Biblia, Vechiul Testament, cartea profetului Iona, 4, 11.
[4] Pr. Ioan-Vasile BOTIZA, Hristos răstignit a doua oară ?  în Deşteptarea Credinţei, Revistă lunară editată de ASOCIAŢIA BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ-DEJ, Anul XVI, Nr. 6 ( 195 ) Iunie 2006, p. 4. vezi şi
[5] Luca, 20, 18.
[6] Simion Meheinţi, Poţi fi om deplin fără a fi creştin? , Cartea Românească, Bucureşti, f. a. apud Pr. Lector Dr. Vasile Gordon, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, în revista ORTODOXIA, Revista Patriarhiei Române, nr. 3-4 2000, p. 66.
[7] Matei 20, 16.
[8] Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos, traducere Claudia Guiu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 268.