Schiţă pentru o abordare psiho-pastorală a Parabolei Fiului risipitor
(Lc. 15,11-32)
de Vasile GAFTON
Fiecare om crede în ceva, chiar şi cel care spune că nu cred în nimic. Unii cred în ei înşişi. Se iubesc pe ei înşişi pătimaş, propunându-se ca singure centre absolute ale universului lor sărac în iubire şi înţelegere înghiţindu-i pe ceilalţi cu tot cu credinţele şi aspiraţiile lor,. Alţii se iubesc ce-i drept nepătimaş, însă cu zgârcenie şi doar atât cât să-şi conserve fiinţa, să şi-o protejeze de atacurile şi insinuările diavolului, fără să-i lezeze, totuşi, pe ceilalţi, pe semenii ce-şi dau concursul în a le anula opţiunile vitale. Cei mai mulţi dintre oameni spun că cred în Dumnezeu sau cred că cred în Dumnezeu.
Toate credinţele oamenilor pică însă testul sincerităţi sau al veridicităţii deoarece problema stringentă care se pune în legătură cu credinţa sau credinţele omului este tocmai aceea a sincerităţii, a veridicităţii credinţelor sale. Care este motivul? Faptul că puţini oameni fac vreo asociere între credinţa/credinţele lor şi mântuire şi, tot aşa, puţini fac vreo asociere între dorinţa lor de a se proteja, de a trăi, de a se mântui şi dorinţele identice în aceste privinţe ale celorlalţi, dorinţe pe care le calcă pur şi simplu în picioare.
Puţini ştiu sau vor să ştie că nu trebuie să ne oprim doar la credinţă, ci trebuie să ne ostenim la lucrarea mântuirii personale care se realizează ca sinergie, ca împreună-lucrare între voinţa umană şi harul dumnezeiesc. Puţini, de asemenea fac sau vor să facă vreo legătură între credinţă, mântuire şi viaţa de zi cu zi punând, dimpotrivă, limite stricte şi clare între aceste aspecte care, paradoxal, pot să nu ajungă niciodată să fie puse împreună în pofida faptului că toate ţin de fiinţa noastră care nu este scindată decât de păcat. Păcatul este realitatea care ne modifică optica, credinţele, mentalităţile, percepţiile cu privire la ceilalţi oameni, într-un cuvânt se interpune între ceea ce suntem şi ceea ce facem noi, între ceea voim şi ceea ce gândim, între ceea ce simţim şi modul în care ne manifestăm. Între noi şi Dumnezeu, între noi şi lume, între noi şi ceilalţi. Astfel, uităm de faptul că trebuie să relaţionăm, că trebuie să ne mântuim împreună. Colaborăm unii cu alţii doar la distrugerea atât a unora cât şi a altora, ne ajutăm unii pe alţii doar să ne pierdem, doar să facem rău.
Parabola Fiului risipitor ne aşează în faţa unor realităţi pe care le implică viaţa umană aşa cum este ea astăzi, într-o înlănţuire a (ne)firescului păcatului ce guvernează toate opţiunile omului din a cărui existenţă face o succesiune haotică de momente impersonale amprentate de distrugere şi moarte.
În acelaşi timp, parabola la care facem referire evidenţiază cât se poate de clar resorturile pastorale ale relaţiilor interumane care se stabilesc în funcţie de fiecare situaţie în parte. Aici găsim, credem noi, o posibilă tipologie pastorală care afirmă necesitatea conlucrării celor două preoţii din cadrul Bisericii, preoţia laică şi preoţia sacramentală.
Situaţia evocată în parabolă, a doi fii care primesc de la tatăl lor – sau putem spune Tatăl nostru, Dumnezeu – o avere considerabilă reprezintă de fapt două situaţii diferite în care se manifestă două dinamici fundamentale: una, a împrăştierii, a risipirii continue din care rezultă în cele din urmă moartea sufletească, iar alta a adunării în sine, a întoarcerii spre sine şi prin sine spre Dumnezeu.
Dacă timpurile în care trăim sunt unele în care se manifestă cu precădere împrăştierea sau risipirea fiinţei umane în goana după dulcile dar dureros de falsele roşcove ale tentaţiilor voluptoase ale înstrăinării de sine, atunci toate gândurile omului – iscate de mintea lui, dar autonomizate şi rupte de ea – sunt cele care generează faptele noastre exterioare. Omul nu mai este în sine, este în afară de sine. Raporturile sale cu lumea exterioară nu mai sunt creative, cu sensul de a influenţa/schimba lumea în bine ci mecanice, guvernate de cauzalitatea fadă şi neproductivă a lumii care îl guvernează ea pe el, iscându-i trebuinţe în funcţie de ceea ce îi oferă şi determinându-l să reacţioneze inconştient şi decontextualizat la orice provocare.
Înstrăinarea de Dumnezeu asemenea fiului celui mic din parabolă (Lc. 15,13) presupune aşadar golirea de sine – Adam, după căderea în păcat s-a văzut gol (Fac. 3,10) – situarea prin păcat dincolo de graniţe, extra muros, de cealaltă parte a limitelor raiului, într-o ţară îndepărtată de Tatăl-Dumnezeu şi de locul „acasă” al comuniunii cu El, aşa cum a făcut Adam prin voinţa proprie[1].
Foarte interesant în ce priveşte parabola analizată este faptul că iniţial fiul cel mic, revendicator al părţii din averea Tatălui a adunat toate, tot aşa cum şi nouă ni se pare că adunăm şi ne adunăm însă, schimbând contextul în care a adunat precum şi dinamica şi priorităţile vieţii lui, pleacă cu tot ce adunase în ţara îndepărtată a păcatului şi începe să (se) risipească. Extra muros începe astfel disoluţia în primul rând a valorilor noastre religios-morale iar apoi a fiinţei noastre.
Mântuitorul Hristos a propovăduit astfel şi a murit astfel: în afara zidurilor. De ce? Pentru că omul, această fiinţă de-centrată de păcat, încă din momentul căderii lui Adam tot astfel a trăit, în afara limitelor propriei fiinţe, înstrăinat de sine, neliniştit, neaşezat, nemângâiat, nemântuit: extra muros.
Cum se poate ajunge la mântuire în această situaţie?
Problema noastră cea mare este ca şi în cazul lui Adam, faptul că nu ne întoarcem, că nu adunăm iarăşi laolaltă puterile fiinţei noastre, că nu ne mai unificăm niciodată aspiraţiile ci ne adâncim în această fragmentare ce ne îndepărtează de toţi şi de toate şi în cele din urmă chiar şi de Dumnezeu, lăsându-ne singuri, decontextualizaţi, doar în compania porcilor. Este nivelul cel mai de jos, al omului biruit de patimi însă, în acelaşi timp este momentul cel mai propice pentru a conştientiza că atunci când eşti dispreţuit de toţi, lovit de toţi, atunci, având sufletul plin de durere poţi folosi durerea aceasta greu de suportat ca energie a întoarcerii la Dumnezeu[2].
Deşi omul de azi este caracterizat de o încăpăţânare uimitoare, care-l determină să îşi asume atât de mult cele ale lumii încât să îşi dorească să dobândească prin ele calitatea de fiu al lui Dumnezeu sau să se piardă/autodistrugă, fără să-şi pună nici o clipă problema dacă este sau nu justificat în această privinţă sau dacă mijloacele pe care le foloseşte sunt legitime, soluţia ar fi, totuşi alta. Nu mai ai loc în lume, nu mai ai unde să te împrăştii pentru că nu mai poţi birui lumea? Începe să te retragi, te faci tot mai mic în faţa lumii căreia nu i te mai poţi impune şi atunci vei scăpa către Dumnezeu. Este partea deloc uşoară ce ţine de preoţia universală la care participă fiecare credincios. Fiecare om este preotul propriei persoane, fiecare om trebuie să lucreze mântuirea personală, altfel totul este zadarnic.
Astfel, în pofida aspectelor negative pe care le etalează mentalitatea şi comportamentul uman în lumea de azi, aspecte ce ne constrâng să acordăm o notă de credibilitate afirmaţiilor anterioare, cu şi mai multă certitudine afirmăm că, dacă omul nu mai crede el însuşi sincer în calitatea lui de om, Dumnezeu în schimb crede încă în om şi în capacitatea lui de a se întoarce, de a-şi reveni, de a-şi veni în sine ca fiul risipitor şi de a fi re-primit în braţele părinteşti ale Tatălui.
Ce poate însemna pastoraţia din punctul de vedere al preoţiei sacramentale în acest context? De ce nu mai putem să înţelegem nimic atunci când este vorba de a da curs unui sfat duhovnicesc, unei poveţe sau chiar unei epitimii ce poate consta din anumite rugăciuni, ascultări sau lecturi duhovniceşti[3]? Omul de lângă noi, investit cu preoţia universală a lucrării propriei mântuiri e într-o ţară a păcatului străină înţelegerii, într-o ţară a păcatului care îi închide accesul la înţelegerea oricărui apel sau chemări spre viaţa duhovnicească. Este doar el şi porcii/patimile lui. În această ţară în care el nu dă voie nimănui să intre parcursul lui este de fapt acesta: păcat-înstrăinare-risipire-moarte. De altfel, putem observa cum Tatăl nici nu încearcă să-l convingă pe fiul cel mic cu argumente logice sau raţionale că nu-i este de folos să-i dea partea de avere, pentru că ştie că ar fi pierdere de vreme. Îi dă pur şi simplu partea, pe care oricum ar fi avut-o la un moment dat când va fi fost destul de matur ca să n-o risipească.
Poate exista totuşi un moment în care orice fiu, ca şi fiul cel risipitor are posibilitatea să se întoarcă. Acel moment este cel în care nu-l mai mulţumeşte nimic, nu-l mai încântă nimic şi, mai ales, nu-l mai hrăneşte nimic şi nimeni, iar păcatul cu atât mai puţin. Pentru cel ce păstoreşte, în virtutea preoţiei sacramentale cu care a fost investit, ar însemna că acesta este momentul în care se poate ridica problema mântuirii/metanoia. În momentul întoarcerii în sine a celor rătăciţi în ţara străină a păcatului se creează o deschidere între ceea ce este extra şi ceea ce este intra şi din adâncul fiinţei lui răzbate glasul conştiinţei care se întâlneşte cu propovăduirea Evangheliei. Ei pot fi, fizic vorbind, intra muros, în Biserică, mântuiţi virtual prin Jertfa lui Hristos şi apa Botezului însă din punct de vedere duhovnicesc în nelucrare, în împrăştiere, într-o accentuată disoluţie a propriei persoane care nu poate fi atinsă de Evanghelia care i se adresează permanent şi nici de vreo tentativă de îndrumare duhovnicească sau de altă natură. Reîntregirea sufletului este ceea ce se cere în acest caz. Momentul autoreflecţiei serioase, lămurirea, dumirirea pe de o parte cu privire la fondul ontologic propriu zidit după chipul lui Dumnezeu, fond care trebuie cultivat şi pe de altă parte cu privire la fundamentul metafizic relativ al lumii create, acestea preced întoarcerea.
Evanghelia se adresează nivelului adânc al fiinţei umane căci, adânc pe adânc cheamă (Ps. 41,9). Chipul lui Dumnezeu din om nu dispare niciodată. Păcatul nu-l poate distruge, împrăştia, anula, ci doar, cel mult întuneca, opaciza şi determina să rămână ascuns, retras, nelucrat, uitat, abandonat. Acolo însă, în nucleul fiinţei noastre, la porţile miezului fiinţei noastre bate Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Apoc.3, 20). La exterior, în pofida deselor referiri la urechile care trebuie să audă (Mt. 13,9), ajung de cele mai multe ori doar ecouri deoarece urechile sau mai bine zis auzul aude aceleecouri ale lumii patimilor, iar nu ale chemării autentice spre mântuire.
Chemarea Evangheliei şi a ecourilor ei sunt simţite aşadar în momentul venirii în sine ca venind din intra muros-ul fiinţei noastre şi de aceea atunci când simţim dorinţa de schimbare, de viaţă duhovnicească autentică aceasta este o dorinţă/chemare spre o şi mai adâncă interiorizare, spre întoarcere către împărăţia lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 20-25).
Acest demers aparţine aşa cum am mai arătat persoanei umane, creştinului, credinciosului care trebuie să ştie că rămânerea inerţială extra muros poate însemna în ultimă instanţă împrăştierea maximă, disoluţia, moartea. Trăirea vieţii doar la acest nivel psihologic nu duce nicăieri, decât eventual la depresiile rezultate de pe urma frustrărilor ce ni se impun, iar metodele psihoterapeutice ştiinţifice nu fac decât să încerce – pentru că nu întotdeauna reuşesc – să ne determine să ne acceptăm aşa cum suntem, dezvoltând o stimă de sine amputată după principiul: e bine şi aşa rău!
Venirea în sine, intra muros-ul fiinţei noastre înseamnă înviere, hristificare, înveşnicire. Înseamnă a învăţa să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti, adică preschimbând orice gând şi întorcându-l spre Dumnezeu, spre a vorbi cu El[4].
Altfel spus, se întâmplă cu omul exact ceea ce „recomanda” Sfântul Serafim de Sarov oricărui doritor de a pune început bun şi anume că nu învăţând pe alţii, nu propovăduind altora, ci nouă înşine putem dobândi aceasta. „Şezi, zicea Sfântul Serafim, linişteşte-te şi sute de popoare se vor mântui în jurul tău”. De ce? Pentru că începând să vieţuieşti intra muros laşi loc de mântuire tuturor. Nu mai eşti doar tu şi cele ale tale. Trăind în afara ta prin dorinţele, poftele, patimile care te guvernează umpli spaţiul existenţial al altora, care, la rândul lor ocupă spaţiile altora şi aşa mai departe, într-uncerc vicios perpetuu.
Reaşezarea, întoarcerea în sine oferă apoi un model no-ndirectiv şi non-agresiv celorlalţi, semenilor. Întoarcerea petrecându-se intra muros Eclesiae, unii, cei care sunt consacraţi prin alegere şi hirotonie ca fii-slugi vor recepta pozitiv acest model de venire în sine şi, ascultători Tatălui vor contribui la reaşezarea celui întors în demnitatea de fiu administrând-ui Sfintele Taine, conform parabolei în care se spune că după întoarcere, fiul risipitor a primit de la Tatăl, prin slugi haina cea dintâi, inel, încâlţăminte şi tot slugile Tatălui aduc viţelul şi-l junghie pregătind veselia (Lc. 15, 22,23). Slugile însele nu sunt, iată numai nişte simple slugi, ci sunt slugi-fii, însă aceasta doar atâta vreme cât fac ascultare şi urmează poruncile Tatălui. Slugile sunt slujitorii Bisericii a căror funcţiune pastorală nu este alta decât ajutorarea celorlalţi să se aşeze în această ambianţă duhovnicesc-liturgică mântuitoare a Bisericii, să pună îmbrăcămintea harului şi inelul demnităţii de fiu acolo unde le este locul, după ce au reuşit să revină intra muros-ul fiinţei lor cea după chipul.
Va mai exista desigur şi câte un pseudo-fiu care nu poate să se bucure pentru cel care se întoarce, un pseudo-fiu care nu-şi consideră calitatea de fiu decât prin prisma binefacerilor/beneficiilor strict materiale care dau într-o oarecare măsură un vag sentiment de aşezare într-o relaţie filială, însă doar până la o vreme, deoarece şi unul ca acesta este extra muros. Este un om/fiu care nu mai este nici măcar slugă, un om făcut în totalitate din dorinţă de beneficii de pe urma calităţii de fiu fidel, dar atât de departe de ascultarea smerită a slugilor.
Spaţiul nu ne permite o extindere a consideraţiilor noastre pe această temă însă vom încerca să sintetizăm cele afirmate anterior şi anume că cele două dimensiuni, intra şi extra muros privesc fiinţa umană. Propovăduirea şi pastoraţia în general se referă întotdeauna la conştientizarea exteriorităţii acesteia expansive, păcătoase şi false a omului, care face victime. Prima victimă este omul însuşi, deoarece exteriorizându-se în lume pierde contactul cu propriul centru personal care este după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1,27) şi devine întru totul lume, gândind, simţind, trăind ca lumea, împrăştiindu-se, deci murind. Următoarele victime sunt ceilalţi, semenii care se vor lăsa înşelaţi luând exterioritatea aceasta atât de puternic înrădăcinată în lume drept interioritate a persoanei, drept esenţă a ei şi încercând să (se) construiască (pe) ei înşişi pe aceasta. Ori, nu acesta este omul, drept dovadă că, în parabolă, după ce fiul cel risipitor cheltuieşte totul – adică toată exterioritatea aceasta falsă prin care şi-a definit existenţa – s produce o foamete şi el rămâne singur. Nu mai era nimic de găsit la el, s-a risipit odată cu averea cheltuită (cf. Lc. 15, 14), singura salvare rămânându-i în sâmburele adânc şi neatins al calităţii de fiu care pâlpâia în fiinţa lui.
Din acest motiv, întoarcerea în sine, preocuparea nepătimaţă faţă de sine devine în egală măsură preocupare faţă de ceilalţi, într-o dimensiune universală a preoţiei universale. Observă-te pe tine însuţi al Sfântului Vasile cel Mare capătă astfel finalitate în cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, întrucât observându-te pe tine, te poţi aşeza şi linişti, pentru ca astfel să dai posibilitatea ca în jurul tău să se mântuiască şi alţii.
[1] Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte cu precădere despre păcat ca înstrăinare a omului de sine însuşi, de lume şi de Dumnezeu, în acest sens putându-se consulta lucrarea Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, în special cap. IV, p. 159-229
[2] Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Cor. 6,13), Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 263
[3] Părintele James Thornton, Din Apostol citire... Predici la Apostol în Duminicile de peste an, trad. de Radu Hagiu, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa,p., 259
[4] Arhimandritul Zaharia, op. cit., p. 146
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu