miercuri, 18 februarie 2015

Întâlnire festivă la Protopopiatul Avrig







            Astăzi 17 februarie 2015 cu ocazia Şedinţei lunare a Protopopiatului Avrig, am avut deosebita bucurie de a-l avea în mijlocul nostru pe Părintele Academician Dr. MIRCEA PĂCURARIU. Cu această ocazie au fost prezenţi reprezentanţi ai Arhiepiscopiei Sibiului: Părintele Consilier Cultural Dr. Savu Popa, domnul Director al Editurii Andreiana Dr. Emanuel Tăvală, Directorii celor două şcoli din Avrig: domnul profesor Marius Novac şi domnul profesor Victor Napeu, Directorul Redactor ziarul Lumina – domnul Ştefan Mărculeţ.

            Cu această ocazie Părintele Academician a ţinut un frumos excurs de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române şi activitatea cultural – bisericească de-a lungul timpului din ţară şi din diaspora românească.
            Părintele Savu – Consilier al Arhiepiscopiei Sibiului – a prezentat modalitatea de lucru şi Protocolul de Cooperare de încheiat între parohii şi şcolile locale.







joi, 5 februarie 2015

Omul, în ”cheie” a-topologică

de Pr. Prot. Vasile Gafton






Suntem şi ne simțim câteodată străini într-o mare de ”probleme” care configurează lumea în care trăim. Îi vedem pe unii dintre ceilalţi oameni stăpânind părţi întregi din aceste ”probleme”, prin trupul lor care este parte din această lume haotică și ostilă. Și, din păcate, stăpânind lumea prin trup, oamenii ajung ei sub stăpânirea lumii.
Însă, oamenii, deși par să fie doar niște agregate organice funcționale în cadrele lumii, nu sunt doar trup, ci și suflet. Ce-i drept, sufletul, străin în lumea aceasta, exilat printre nevoi ce nu sunt ale lui, păşeşte sfios să nu tulbure dezordinea atotputernică a instinctualelor porniri (in)umane spre mai multă stăpânire, însă nu de sine. Pe sine, oamenii se pare că nu se mai pot stăpâni. De ce? Pentru că uită de suflet. Din acest motiv aleg oamenii să stăpânească lumea. De aici rezultă tot mai numeroasele răbufniri spasmotice ale lumii, împotriva sufletului ce abia mai pâlpâie. Dar, din reacţiile extreme şi supradimensionate ne putem da seama de altceva și anume, cât de mult se teme lumea de suflet.
Lupta, fireşte, pare sortită să fie, de fiecare dată, inegală. Însă, pierderile se contabilizează doar de o singură parte. A lumii. Sufletul nu pierde niciodată. Chiar şi atunci când pare să biruie lumea, de fapt, ea nu biruie sufletul, ci se învinge pe sine însăși. Deoarece, luptând împotriva sufletului, lumea nu face altceva decât să recunoască sufletul ca adversar. Iar el, sufletul, prin aceasta biruie lumea, deoarece nici nu are nevoie de o altă biruinţă în fața lumii decât să fie recunoscut.
Însă, dincolo de această biruință a sufletului asupra lumii, înstrăinarea mai are un efect benefic. Ea generează în suflet un sentiment al singurătăţii care mocneşte sau răbufneşte câteodată în planul conştiinţei. Foarte posibil, acest sentiment al singurătăţii – într-o lume care nu este niciodată singură pentru că de fiecare dată se are pe sine însăşi şi se mulţumeşte cu sine însăşi şi îşi este autosuficientă sie însăşi – nu produce durere, ci, dimpotrivă, produce o linişte deosebită.
Să ne amintim că Mântuitorul Iisus Hristos agrea momentele de singurătate şi, am putea spune că, le căuta adeseori. Rugăciunea în singurătate era frecventată cu precădere de Iisus. Şi, de fiecare dată, Domnul Iisus Hristos alegea singurătatea ca modalitate de întâlnire cu Dumnezeu. Alegând singurătatea, putem spune că Îl alegea, de fapt, pe Dumnezeu. Din acest motiv, singurătatea pe care o simţim în lume este una care trebuie gestionată cu rugăciune şi cu deschiderea spre Dumnezeu. Lumea se are pe sine, iar cel singur în lume nu mai are nimic, nu se mai are nici măcar pe sine, însă Îl are pe Dumnezeu.
Astfel, singurătatea devine o opțiune pentru toți cei care se dedică într-n mod plenar și responsabil lui Dumnezeu. Pustia este una dintre caracteristicile singurătății. Poporul lui Israel a experimentat patruzeci de ani pustiul, cu tot ce implică el, cu oscilațiile și deviațiile pe care le implică. Evreii au experimentat în pustiu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, manifestată prin hrana primită din belșug, prin izbăvirea de secetă, de șerpii veninoși, prin poruncile scrise pe tablele de piatră. Au experimentat și îndepărtarea de Dumnezeu și și-au făcut chip cioplit, însă, una dintre experiențele fundamentale pe care le-au avut în pustiu, în singurătate, departe de lume, a fost aceea a construirii și consacrării unui ”loc” lui Dumnezeu, Care venea și poposea în Cortul Sfânt, ”locul” lui Dumnezeu în mijlocul poporului.
Omul, află într-un moment al vieții sale (ca și poporul lui Israel, după o călătorie de mulți ani prin pustia lumii) că neavând un loc al său în această lume - după cuvintele inspirate, care spun: ”străin sunt eu la Tine și străin ca toți părinții mei” (Ps. 38,17) - singura lui soluție este să-i gătească un ”loc” lui Dumnezeu, să pregătească un ”loc” al prezenței lui Dumnezeu în lume.
Astfel, omul conștientizează că, de fapt, în această lume singura alegere posibilă pentru el este Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu, odată ales, îl alege pe cel care L-a ales, fapt care nu se întâmplă în cazul oamenilor. Iar alegerea lui Dumnezeu se face întru iubire. De aceea, ”noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1In. 4,19).
În cazul în care omul nu Îl alege pe Dumnezeu, trebuie să știe că suma tuturor alegerilor pe care le facem noi, oamenii, în această viaţă este moartea. Însă, prin Hristos-Domnul, Dătătorul de viaţă, suma tuturor alegerilor noastre poate să fie Viața. Așa încât, alegerea lui Dumnezeu devine modalitatea în care noi putem și trebuie să depăşim lumea aceasta, condiționările lumii acesteia.
Condiționările la care ne supune sau pe care ni le impune lumea creează starea noastră interioară, contribuind la înstăpânirea și permanentizarea asupra noastră a sentimentului de singurătate și înstrăinare despre care vorbeam ceva mai devreme. Din acest motiv, am putea spune că în perioada de timp petrecută de Adam în Rai, înainte de căderea lui în păcat, ”locul” era cel care determina starea omului, pe când, după căderea în păcat starea este cea care determină ”locul” omului, conform zicerii: ”unde-i bine, acolo este Patria!” sau locul unde se poate trăi, am spune noi. De altfel, și exprimarea curentă folosește pentru absența, pentru lipsa unui loc și pentru agitația pe care o provoacă lipsa unui ”loc” cuvintele: ”n-am stare!”.
Lipsa sau pierderea ”locului” atrage după sine pierderea autorității omului. Față de cine? Față de sine însuși. Față de păcatul din sine însuși. În momentul în care Dumnezeu i-a dat omului autoritate peste toate viețuitoarele pământului, i-a dat această autoritate în legătură cu ”locul” pe care îl ocupa în planul creației ca imagine/chip al lui Dumnezeu (Fac. 1,27). Dar, autoritatea a fost pierdută de om prin păcat, așa cum am mai amintit, odată cu autoritatea omul pierzându-și și ”locul” în care l-a așezat Dumnezeu. Este cât se poate de vizibilă diferența dintre autoritatea paradisiacă și cea postparadisiacă a omului în amintirea sau nostalgia pe care omul o nutrește de-a lungul epocilor istorice pe care le-a traversat umanitatea[1].
Însă, odată cu perioada Noului Testament, omul, rămas fără ”loc” și fără autoritate în fața păcatului, primește de la Dumnezeu Duhul Sfânt, Care ”suflă unde vrea” (In. 3,8). Faptul că ”suflă unde vrea” înseamnă, așa cum spune Iisus, că nu știm de unde este, dar și că este peste tot. Deci, Duhul nu depinde de un ”loc” anume însă va avea menirea sau rolul de a reașeza omul în fața lui Dumnezeu, întru adevăr, în Biserică, deoarece Duhul va vesti omului ”tot adevărul” (In. 16,13).
Recuperând adevărul omul se poate repoziționa în permanență, își poate configura sau reconfigura opțiunile, alegerile, având, de fiecare dată ca reper pe Dumnezeu. Atunci, rezultatul tuturor alegerilor lui nu va mai fi moartea, ci, Viața, Hristos, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul înțelege într-un sfârșit că nu mai are nevoie de un ”loc” în lume, că poate renunța definitiv la a avea un” loc”, însă, lucrul de care are cu adevărat nevoie este acela de deveni el însuși ”loc” al lui Dumnezeu și ”locul”, prin excelență, în care Dumnezeu acționează[2].




[1] Referiri la acest fapt face Henri Bergson în Cele două surse ale moralei și religiei, Trad. și studiu introductiv de Diana Morărașu, Ed. Institutul European, Iași, 1998, p. 31
[2] La Alphonse Goettmann, Bucuria. Fața lui Dumnezeu în om, Trad. din limba franceză: Viorica Juncan, Ed. Herald, București, 2010, p. 20