sâmbătă, 14 iulie 2012

Despre neuitare, ca încercare de a păstra vie legătura cu trecutul



Uitarea ni se pare o trădare.
Uitarea e suprema lașitate.
(Victor Eftimiu)



Care dintre noi nu a avut măcar din când în când sau măcar o dată în viață un moment sau, poate, mai multe momente în care să trăiască nostalgia timpurilor trecute, a timpurilor perindate prin sufletele înaintașilor, când cu zbateri, când cu regrete, când cu nădejdi, cu tristeți sau bucurii? Cred că, toți și fiecare în parte.
Și comunitățile umane își au memoria lor. O memorie colectivă și, deopotrivă, o memorie afectivă. O comunitate spirituală - cum este o parohie, de pildă - își are, cu atât mai mult memoria ei, iar, preotul, care trebuie să fie conștiința acestei comunități spirituale, este dator să vegheze ca memoria parohiei să rămână intactă, să păstreze în permanență vie referința prezentului la valorile memoriei afective ale comunității pe care o păstorește.
Așa văd eu demersul publicării unei monografii de suflet care pune alături cuvinte și imagini din trecutul și din prezentul unei comunități de credință - comunitate care încearcă să-și urzească viitorul avându-i vii în suflet pe cei care au adus-o în existență - ca pe o încercare de păstrare a unei legături strânse cu trecutul.
În ce privește paginile pe care le avem dinaintea ochilor - pagini ale Monografiei Parohiei Ortodoxe Tălmaciu -, cred că este vorba în cuprinsul lor despre două lucruri și anume: despre o comunitate spirituală care rememorează oameni, fapte, etape ale dezvoltării și propășirii ei spirituale, retrăind emoțiile și nădejdile care au pus-o în mișcare spre "înainte" și, mai ales, despre preotul acestei comunități, care încearcă și își dorește să se facă exponent al nevoii comunității pe care o păstorește de a nu-și uita trecutul.
Știu, este cât se poate de dificil să nu uiți. Mai ales în lumea de azi. Să nu uiți cine ești și, mai ales, de ce ești cine ești. Și, totuși, de ce să nu uiți? Nu pentru că vrei neapărat să fii și tu ținut minte. Nu. Ci, mai degrabă, pentru faptul că, neuitându-ți tu de tine nu vor uita nici alții de tine și, mai ales, nu va uita de tine Dumnezeu.
 În pofida acestui fapt, constatăm cu durere că, noi, oamenii, uităm mereu lucrurile cele mai importante din viețile noastre și ne amintim de cele neimportante. Ba, chiar facem totul să uităm lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi, bunăoară, de unde venim și ce zestre spirituală uriașă ne-a lăsat trecutul. Și, totuși, de ce uităm? Oare, pentru că nu vrem să fim responsabili?
Uitarea e ca moartea, pentru că, pe tărâmul uitării fiecare e primul om cum spunea scriitorul francez Albert Camus. Prin uitare, lucrurile pe care le uităm și oamenii pe care îi uităm ies din responsabilitatea noastră, mor pentru noi, nu mai există. Însă, sunt realități care există indiferent dacă noi le uităm sau dacă ne amintim de ele. Bunăoară, uităm sau, mai corect spus, ne facem că uităm de Dumnezeu, însă, atenție! aceasta nu înseamnă că El nu mai există.
S-a produs în ultima perioadă de timp (așa, cam de vreo douăzeci de ani) o erodare gravă a relațiilor sociale. Atât de gravă încât, tot ceea ce se mai poate numi astăzi comunitate nu mai este decât un simulacru al matricei etnice și spirituale care a generat și a întreținut viața sacră a obștilor sătești. Cauza? Uitarea, pe fondul căreia s-a putut lucra apoi la subminarea sistematică a responsabilității față de ceilalți și a încrederii oamenilor în oameni.
Oamenii de azi sunt total iresponsabili și din această cauză au uitat cum să mai fie oameni. Ce-i de făcut? Poate, să privim spre cei din vechime, pentru a înțelege de ce cu toate încercările, cu toate ispitele, cu toate războaiele și cu toate crizele, în trecut oamenii au rămas, totuși, oameni, iar, relațiile sociale erau unele sănătoase și rodnice deoarece erau bazate pe încredere și responsabilitate și guvernate de principii ca frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.
Oamenii de azi nu mai au nici frică și nici rușine, dar... se tem. Nici ei nu știu și nu-și pot explica de ce, însă, nu pot scăpa de teamă și de sentimentul de instabilitate ce-i stăpânește. În schimb, au început să-și uite trecutul, sub pretextul că viitorul este mai ofertant. Din acest motiv, ei nu mai au încredere decât într-un singur lucru și anume, în acela că doar părerea lor despre lume și oameni contează și contează pentru că este corectă. Și atunci, așa stând lucrurile, nimic și nimeni nu mai are dreptul să existe. Trecutul, cu atât mai puțin. Și rezultatele acestui mod de a gândi se traduc în precaritatea umană cu care ne întâlnim peste tot în lumea în care trăim.
În mijlocul situațiilor evocate, un lucru ni se pare că trebuie tratat cu seriozitate maximă: să ne aducem aminte că nu trebuie să uităm trecutul, deoarece, toate cele pe care le uităm reapar la un moment dat în viața noastră ca să ne aducă aminte de existența lor, existență care, de cele mai multe ori ajunge să ne șocheze, pentru că ne descoperim responsabili de ele.
Am înșiruit aici câteva gânduri ce pot părea, cumva, rupte de contextul logic al alcătuirii demersului nostru, însă, cu siguranță le simt că sunt foarte puternic și intim contextualizate afectiv.
Noi, toți cei care prin rânduiala lui Dumnezeu ne aflăm strânși laolaltă ca alcătuitori ai acestei lucrări-document, vom trece. Vom trece, la fel cum au trecut și mulți dintre cei despre care se vorbește în această carte.
Însă, ceea ce rămâne este nădejdea noastră - ca și a acelora de dinainte de noi - că, generațiile ce vor veni se vor face vrednice de moștenirea pe care am primit-o și le-o încredințăm acum și, mai ales, că își vor aduce aminte de noi, pentru că nici noi n-am fost cuprinși de uitare față de trecut.


Pr. Vasile GAFTON,
Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Avrig

luni, 9 iulie 2012

Cugetări




Care este lucrul cel mai de dorit pentru om? Să fugă de păcat, să obţină lăsarea şi iertarea păcatelor, să dobândească sfinţenia. De ce? Pentru că păcatele, cum sunt mândria, purtarea proastă faţă de oameni, neîncrederea răutăcioasă, iubirea de agonisire, avariţia, invidia şi celelalte ne îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieţii, ne îndepărtează  şi de oameni şi ne supun morţii sufleteşti, în timp ce purtarea blândă, smerită, lipsită de răutate faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de vrăjmaşii noştri: sinceritatea, neagonisirea, deprinderea de a ne mulţumi cu puţin, şi cu strictul necesar, generozitatea în toate, solicitudinea şi alte purtări şi fapte pozitive ne unesc cu Dumnezeu, izvorul vieţii, şi ne fac plăcuţi oamenilor. Dă-ne, Doamne, să putem evita cu desăvârşire păcatul, să ne obişnuim a face tot lucrul bun cu Harul Tău. Fără de Tine, Stăpâne Doamne, nimic bun nu putem face, noi «răi fiind» (Matei 12, 34)”.

Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp 154.

„Riscurile” MILOSTENIEI

de Lucian OLARU






Motto: Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu
strige către Dumnezeu împotriva ta
Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia; cinstea este mai preţioasă decât argintul şi decât aurul.[1]
Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură[2].
“Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui”

            Mulţi oameni afirmă cu o naivitate soră cu necredinţa: eu nu postesc deoarece o să mă îmbolnăvesc, întrucât corpul meu este sensibil şi slăbănog din fire; sau: eu nu pot primi Trupul şi Sângele Domnului cu aceeaşi linguriţă cu care au făcut-o alţi zeci de oameni înaintea mea, deoarece este mare riscul de a lua microbi, boli; sau: eu nu pot face milostenie, ş-aşa sunt sărac şi abia mă descurc de la un salariu la altul, de voi da ceva şi la săraci, apoi voi sărăci de-a binelea;
Orice investiţie pe plan economic are, fără-ndoială, riscurile ei; şi milostenia[3] (sau arătarea milei noastre faţă de oameni) de orice natură, este însoţită de riscuri mai mari sau mai mici; de multe ori o milostenie ne-dreaptă anulează sau micşorează efectele sau beneficiile ei în planul spiritual.
Este cât se poate de ridicolă teama de a sărăci de bani, de lucruri sau mâncare atunci când ajutăm pe cineva, întrucât noi dăm o parte mică din cele care prisosesc nevoilor noastre; cum putem spune că un fumător nu sărăceşte în urma satisfacerii acestui viciu cumplit, dar sărăceşte dacă oferă câţiva lei unui bolnav anonim? Sau cum va putea sărăci un proprietar de maşină dacă miluieşte cu câţiva lei pe un orfan, când el arde benzină (uneori fără sens) şi plăteşte statului taxe ridicole şi piperate, doar pentru a se bucura de „principiul comodităţii”? teama de a sărăci se opune îmbogăţirii în Dumnezeu, aşa cum patimilor li se opun virtuţile, binele se opune răului, iar milostenia se opune lăcomiei.
Totuşi, se poate întâmpla ca cel milostiv să ajungă la o relativă stare de sărăcie, dar aceasta este direct proporţională cu îmbogăţirea în Dumnezeu; adeseori Domnul ne amiteşte că dacă tot vrem să fim bogaţi, atunci să căutăm să chivernisim cât mai bine averea noastră: Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură[4].
Vrăjmaşul de totdeauna al omului, diavolul, caută cu orice prilej să strice buna chiverniseală; când un om credincios se statorniceşte puţin în virtutea milosteniei, cel rău îl şi ispiteşte cu părerea prea bună despre sine însuşi, cu trufia (cum că el a ajuns undeva cu faptele bune), sau chiar cu mândria – păcatul cel mare şi înfricoşător care anulează orice virtute şi rupe fusceii[5] scării spre cer, aşa încât omul prins în mreaja mândriei se prăbuşeşte mai jos decât un necreştin.
Un alt risc al acestei preocupări de a fi milostiv este acela de a crede că pentru a plăcea lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să alergăm prin lume, să muncim, să strângem bani, pentru ca mai apoi să îi dăm la săraci; acest raţionament este greşit, după cum greşit este şi acela că „scopul scuză mijloacele”; este oare posibil ca un zidar care zideşte şi tencuieşte case să nu-şi murdărească mâinile şi hainele cu materia pe care o foloseşte? Sau un grăjdar care curăţă şi îngrijeşte animalele, este posibil să nu-şi murdărească mâinile şi hainele cu mizeria de care se atinge şi să nu îşi îmbibe pielea cu mirosul care îl înconjoară? De bunăseamă că NU! Tot la fel este şi cu cel care aleargă după bani cu diferite scopuri, (aparent nobile), nu se poate să nu-şi murdărească sufletul cu mizeria banilor, cu iubirea de arginţi, aşa cum s-a întâmplat cu Iuda, trădătorul din Evanghelie; la fel şi omul care priveşte la lucruri rele şi care îşi foloseşte mintea la fapte rele, el însuşi îşi cară mizeria la suflet.
Este deosebit de importantă predispoziţia inimii pentru fapte bune, pentru milostenie, pentru sfaturi bune, încurajări, pentru rugăciune pentru aproapele; gândul (dorinţa) bun de a ajuta un sărac, chiar dacă nu apucă a se materializa datorită unui mediu nefavorabil imediat, Dumnezeu primeşte şi apreciază intenţia pozitivă izvorâtă dintr-o inimă curată şi temătoare de Dumnezeu; dar şi invers: dacă avem gândul păcătos în minte, dar el nu se materializează, – lipsind prilejul de a păcătui, – Dumnezeu vede şi nu îi place ce vede,... se supără şi se întristează... dar dacă revenim asupra gândului rău, îl dăm afară şi îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, atunci ne primeşte înapoi generos, asemenea tatălui fiului risipitor din Evanghelie.
“Mergi şi fă şi tu asemenea”[6] este îndemnul pe care îl face Dumnezeu astăzi nouă tuturor: celor mari (adulţilor sau celor bogaţi) şi celor mici (copiilor sau oamenilor simpli); cu toţii trebuie să facem milă cu aproapele; sfântul Iacob, ruda Domnului, ne învaţă că judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milăşi că mila biruieşte în faţa judecăţii[7]. Fiecare dintre noi avem nevoie de milă atunci când vine vorba de Judecata lui Dumnezeu, întrucât mulţimea păcatelor şi relelor noastre covârşeşte bine de tot puţinele fapte bune săvârşite pe parcursul vieţii; şi atunci, nimic nu ne poate salva de la pieire decât numai mila lui Dumezeu; acesta este motivul pentru care, de aşa multe ori la slujbele religioase din biserică ne rugăm de El: “Doamne miluieşte!” Şi atunci este firesc ca şi noi să arătăm un picur de milă şi compasiune faţă de cei dimprejurul nostru după cum ne îndeamnă şi Iisus în pilda cu datornicul nemilostiv[8].
Înţeleptul Solomon ne spune aşa: Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-i ajuţi. Nu spune aproapelui tău: «Du-te şi vino, mâine îţi voi da!», când poţi să-i dai acum.[9] Iar marele Vasile, arhiepiscopul din Cezareea Capadociei[10] ne îndeamnă aşa: „Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău şi ţi se va întoarce cu adaos. După cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce l-a aruncat, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu. ... «Semănaţi, spune Scriptura, pentru voi înşivă întru dreptate»[11] Pentru ce te chinui, pentru ce te munceşti, străduindu-te să închizi bogăţia în ziduri de lut şi de cărămidă? «Mai bun este un nume bun decât bogăţie multă» (Pildele lui Solomon 22, 1)” [12].
 Un (re)nume bun la Dumnezeu este mai de preţ decât bogăţia care se scurge printre degete aşa cum se scurge apa prin sită; regele David, plin de multă bogăţie şi mărire pământească trecătoare, a afirmat că omul milostiv risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului[13] adică renumele bun dobândit la Dumnezeu nu este trecător, iar faptele bune rămân exemplu pentru generaţiile de după noi şi sunt scrise în Cartea Vieţii. De aceea, să fim convinşi că orice intreprindere (intenţie) bună e de la Dumnezeu „Carele pretutindenea este şi pe toate le plineşte”[14]. „Domnul iubeste milostenia si dreptatea”[15] şi pe omul milostiv şi drept! Dacă avem o inimă bună, nepietrificată, încălzită de lucrarea harului lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă o să înţelegem pe soţ sau prieten, pe copilul nostru sau pe colegul de serviciu în momentele de cumpănă sau de necaz când avem cu toţii impresia că nu ne mai înţelege nimeni; şi pe sărac şi pe sărman îi putem înţelege fără a-i judeca, marginaliza şi fără a-i ocoli; când vom avea o inimă aşa de prietenoasă, de îngăduitoare şi de îndatoritoare, atunci putem să ne considerăm fericiţi, după cum ne îndeamnă apostolul Domnului, Pavel: “Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul" (II Corinteni 9, 9).
            În pilda Samarineanului milostiv[16] ni se istoriseşte un episod trist şi dureros, atât în sens trupesc cât şi în cel duhovnicesc; pe de o parte ne doare sufletul din compătimire pentru vreun frate care s-ar afla într-un asemenea necaz, să fie tâlhărit, bătut, chinuit şi lăsat într-o mare de sânge; pe de altă parte trebuie să simţim durere în suflet pentru starea sufletească decăzută în care se aflau ceilalţi 2 călători, un preot şi un levit, căci aveau inima atât de împietrită şi sufletul atât de rece şi nepăsător, încât n-au făcut nimic pentru cel suferind, ci s-au dus în treaba lor, considerând o realitate cu totul străină lor – necazul omului muribund; din nefericire, în acest „stadiu” (stare duhovnicească) suntem foarte mulţi dintre noi: nu ne pasă de cei de lângă noi, ni se pare că nu ne priveşte suferinţa din lume până când nu ne „muşcă” şi pe noi; suntem încă departe de Dumnezeu şi nu suntem atinşi la inimă de „biciul tainic al lui Dumnezeu” atunci când El consideră că trebuie să ne „strunească”;
Poate că preotul şi levitul din pilda de mai sus au considerat risipă de timp şi de bani a se ocupa de acel om nenorocit; poate se temeau că vor fi atacaţi şi ei de acei prădători; sau erau mult prea preocupaţi de imaginea lor publică, temându-se că vor fi ridiculizaţi de con-cetăţenii lor.
În ziua de astăzi, chiar şi păcătoşii doresc să “fure” un pic din slava pământească a unui creştin obişnuit; e lesne de observat că sunt oameni destui care vor să pară mai buni, mai credincioşi, cu inimă mai largă… desigur doar la suprafaţă, să se afişeze ca şi creştini autentici; un funcţionar când trece cu vederea mici nereguli subalternilor, lasă impresia că e bun, că are inima largă pentru că nu şi-a făcut (de)plin serviciul… un paznic este perceput ca un om cu inima mare, cu suflet bun dacă lasă pe hoţi neprinşi, ne-reclamaţi, tot aşa cum nişte răufăcători fură mulţi bani şi apoi, pentru a li se părea că au suflet mare, dau puţini bani la mănăstiri sau la săraci (atunci când sunt în public). Chiar şi copiii vor să pară cu sufletul mare şi milostiv atunci când îşi văd colegii furând sau copiind dar nu îi  reclamă, iar profesorii lăsându-i pe copii în voia lor cu o minimă activitate şcolărească, fiind mult prea îngăduitori; toate aceste nu sunt decât false idei de milostivire, de milostenie a oamenilor.
Cât de frumos spune David în cartea lui că Dumnezeu a venit şi s-a aplecat spre mine: „aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine[17]. Dumnezeu întrupat şi-a făcut timp şi de mine, a venit jos, “m-a căutat” şi s-a aplecat spre mine pentru că L-am aşteptat! Din dragoste pentru Domnul Iisus trebuie să facem şi noi la fel ca El, adică să aşteptăm (să fim răbdători) pe cel suferind şi să ne aplecăm spre el ajutându-l  pentru că vom câştiga plată de la Domnul.
Pentru banii cei pământeşti facem orice, răbdăm multe şi ne muncim mult de tot; de ce nu facem la fel pentru banii cei cereşti, pentru plata care nu poate fi furată, rugina nu o poate strica, molia nu o poate distruge, iar timpul nu o poate devaloriza? ei bine, această plată care e veşnică, ne-a promis-o Domnul Iisus Hristos de atâtea ori, dacă vom păzi poruncile Lui cele veşnice, atunci când vom avea fiecare “auditul” la Judecata lui Dumnezeu!
            Să fim cu băgare de seamă şi să strângem roadele faptelor bune ori de câte ori ni se ivesc ocazii, întrucât ştim cu toţii scurtimea vieţii, aşa cum ne amintim că am citit la Psalmi: „cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta



[1] Pildele lui Solomon  22, 1.
[2] Matei 6, 20.
[3] Milostivire = milă, compătimire, îndurare; Înduioşare, bunăvoinţă; pomană, dar; dărnicie, generozitate, bunătate, clemenţă (după Maria Păun, Dicţionar integral de sinonime, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2007, p 286).
.[4] Matei 6, 20.
[5] Fuscel = Fiecare dintre vergele sau scândurile orizontale care formează treptele unei scări; fiecare dintre barele orizontale ale unei scări de lemn (după  http://dexonline.ro/definitie/fusceii ).
[6] Luca 10, 37.
[7] Iacob 2, 13.
[8] Matei 18, 23-35.
[9] Pildele lui Solomon 3, 27-28.
[10]În orașul bizantin Cezareea Capadociei (azi orașul Kayseri din Turcia) a existat la începutul mileniului I o episcopie creștină, care a fost condusă de către Sf. Vasile cel Mare (370-379). Ales la data de 14 iunie 370 în tronul de episcop al Cezareii, Sf. Vasile a deținut în această calitate și rangul de Mitropolit al Capadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Munții Balcani, Marea Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. Sf. Vasile este considerat unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, fiind canonizat și sărbătorit în fiecare an la data de 1 ianuarie și deasemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigore de Nazianz (sărbatoarea Sfinților Trei Ierarhi, instituită în anul 1081 de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși) (după http://ro.wikipedia.org/wiki/Loc%C8%9Biitor_al_Tronului_Cezareei_Capadociei  ).
[11] Osea 10, 12.
[12] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 402.
[13] Psalmi 111, 8.
[14] Rugăciunea «Împărate Ceresc».
[15] II Corinteni 9, 9.
[16] Lc. 10, 30-37.
[17] Psalmi, 39,1.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Cinstitul veşmânt al Domnului nostru Iisus Hristos ( 10 iulie )

de Pr. Prof. Ion CIUNGU




…Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi…"
                                    ( Evanghelia după Ioan, cap. 19, versete 23-24 )

          Este important să observăm, pe de o parte, că umanitatea neruşinată, reprezentată de elita evreilor şi de ostaşi sub comanda romanilor, L-au dezbrăcat pe Fiul lui Dumnezeu Care Se făcuse Om.
          Pe de altă parte, Duhul Sfănt, inspirându-i pe autorii Noului Testament, ne spune că oamenii care  sunt botezaţi în Iisus Hristos sunt îmbrăcaţi în Hristos, adică în faptele dreptăţii Lui. ( Galateni cap. 3, verset 27 ;  Coloseni cap. 3, versete 9-10 ; Apocalipsa cap. 3, verset 18 şi cap. 19, verset 8 )
          Omul înrăit, diabolic, Îl înjoseşte pe Iisus, dezgolindu-L.
          Fiul lui Dumnezeu înomenit îl înalţă pe om, îmbrăcându-l în demnitate divină.
          Dacă veşmântul Domnului nostru Iisus este cinstit” de creştini înseamnă că ei încearcă într-un oarecare grad să-L cinstească pe Fiul lui Dumnezeu şi implicit faptele dreptăţii Lui cu care El îi îmbracă. Astfel creştinii vor să se deosebească de umanitatea neruşinată care L-a dispreţuit şi omorât pe Iisus.

          Unde cinstesc creştinii veşmântul sau cămaşa lui Iisus, în sens propriu, literal?

          În Rusia, la Moscova, începând din anul 1625, aşa cum a rînduit patriarhul Filaret, după ce a primit veşmântul de la şahul Abbas al Persiei, care la rândul lui l-a luat din Iviria ( Georgia ). Anual, la 10 iulie se face procesiune cu ea.[1]
          În Germania, la Trier ( Trèves), începând din sec. IV, unde ar fi fost trimisă de Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, episcopului Agricius. Germanii au emis în anul 1959 timbru poştal cu tunica sau cămaşa lui Hristos.

Cămaşa este expusă public periodic. Ultima dată a fost expusă în anul 2012, perioada 13 aprilie-13 mai
          În Franţa, la Argenteuil . În anul 800, Carol cel Mare ar fi primit-o de la împărăteasa Irina a Bizanţului, unde s-ar fi conservat de pe vremea împărătesei Elena, mama împăratului Constantin.  Carol a dat-o fiicei sale Theodrade, care era călugăriţă. Din anul 2005 au reînceput pelerinajele la Tunica de la Argenteuil..[2]
          Să mai cercetăm.[3]

          Unde cinstesc creştinii veşmântul lui Iisus în sens spiritual ?

          Oriunde ei se dezbracă de omul cel vechi , al păcatelor,  şi se îmbracă în cel nou,  al dreptăţii creştine.
         
Acţiunea aceasta, de dezbrăcare-îmbrăcare, nu este doar un act  “magic” făcut o singură dată la botez.  Ci este un process declanşat la botez, continuând toată viaţa, vizând eternitatea.  În cazul în care creştinii dispreţuiesc veşmântul primit de la Iisus, ei nu mai au posibilitatea să scape de  păcate, nerămânându-le decât  “ înfricoşata aşteptare a judecăţii…”
( Evrei cap. 6, versetele 4-6 şi cap. 10 versetele 26-31 )



[1]Aducerea Cinstitului Vesmant Al Domnului nostru Iisus Hristos din Persia la Moscova
VIEŢILE SFINŢILOR PE LUNA IULIE, RETIPĂRITE ŞI ADĂUGITE CU APROBAREA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, EDIÂIA A III-A, EDITURA MÂNĂSTIRII SIHĂSTRIA, 2006, SUB ÎNGRIJIREA P. C. Arhim. Ioanichie Bălan, pp. 242-245. Vezi şi
[2]Sainte Tunique du Christ, La Tunique de Trèves, La Tunique d'Argenteuil