de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Dar, Fiul Omului când va veni,
va găsi oare credinţă pe pământ?
(Luca 18,8)
Pentru un observator atent al lumii în care trăim, răspunsul la întrebarea din motto-ul acestui articol este, aşa cum se poate bănui, negativ. Cu toate acestea, nu pot să înţeleg cum poate afirma cineva cu certitudine că Dumnezeu nu există, chiar dacă argumentează că nu-L poate vedea. Andrei Pleşu spunea despre acest argument al necredinţei că este tot atât de neinteligent ca şi acela că plantele nu există, pentru că nu răspund la „bună ziua”.
Deşi în ultima vreme oamenii se comportă ca şi când, în afară de nevoile lor – din ce în ce mai multe şi mai sofisticate –, nevoi ce se cer satisfăcute la modul imperativ, n-ar mai exista nimic altceva în care să creadă, totuşi, satisfacerea acestor nevoi importante nu diminuează suferinţa umană, fapt care ne duce cu gândul la poetul german Heinrich Heine, care spunea că suferinţa umană este prea mare pentru ca oamenii să poată trăi fără credinţă.
Ce-i drept, marea majoritate a nevoilor cu care se confruntă omul sunt generate de trup. Astfel, deşi omul este alcătuit din două elemente, din suflet – pe care nu-l putem vedea – şi din trup – partea văzută - , influenţat fiind de partea care contează cel mai mult pentru el, simte în mod permanent că singura chemare pe care o are în lume nu este de a-şi (în)suflet(i), ci, mai degrabă aceea de a-şi (în)trup(a) idealurile, visele, nevoile. Aşa încât, putem spune că omul este o fiinţă care se întrupează pe sine în nevoile sale, în visele şi în idealurile sale, deoarece crede în ele mai presus de orice.
Pentru că nu au avut posibilitatea să-L vadă pentru a crede, mânaţi de o dorinţă mistuitoare de a cunoaşte, mulţi s-au întrebat de-a lungul vremii dacă Dumnezeu este şi ce este El. Firi iscoditoare, au căutat sau au cerut mărturii palpabile în acest sens. Oameni... de ştiinţă!? Unul dintre acei iluştrii oameni de ştiinţă în ale cărui deducţii şi descoperiri legate de univers nu puţini şi-au pus încrederea, a fost Stephen Hawking. Acesta afirmase sceptic la un moment dat că nu se poate spune nici că Dumnezeu există, dar nici că nu există. Mai nou, el spune altceva şi anume, că nu crede că universul ar fi avut nevoie de Dumnezeu pentru a exista.
Foarte bine. ... Dar..., omul!?
Fiecare om are o credinţă, în ceva anume, definit sau nedefinit, însă, în mod interesant, certitudinea că Dumnezeu există sau că ar trebui să existe nu pare să facă parte din credinţa omului de azi. Dar, am întâlnit şi o altă categorie de oameni, tot atât de interesantă ca a celor frământaţi de incertitudine, dacă nu cumva chiar mai interesantă. Această categorie de oameni este alcătuită din aceia care cred doar în faptul că nu trebuie să creadă în nimic. Cu nici un preţ. Această găselniţă le dă posibilitatea să-şi împlinească toate nevoile în planul lumii, să-şi atingă fără remuşcări cele mai meschine scopuri şi, cu toate acestea, să rămână în permanenţă în legătură cu credinţa, deoarece punctul nevralgic al ateismului nu mai este Dumnezeu, ci credinţa.
Oamenii de azi spun: credem că nu trebuie să credem în nimic. De ce? Pentru că nu pot fi eficienţi în această lume prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa nu te poate lăsa să fii oricum şi să faci orice, pe când necredinţa - da. Nu trebuie să crezi, bunăoară, pentru a putea fi nepăsător faţă de ceilalţi şi a putea să-ţi pese doar de tine însuţi. Nu trebuie să crezi dacă vrei să fii eficient din punct de vedere social, economic, financiar, politic sau mai ştiu eu cum. Toate acestea care te fac aşa cum eşti nu îţi dau voie să te faci tu aşa cum trebuie să fii, nu cred în tine, nu te creează, ci te distrug, te instrumentalizează, îţi iau tocmai ceea ce te face să fii unic: libertatea. Dumnezeu îţi lasă atâta libertate câtă vrei tu, chiar şi dacă îţi manifeşti libertatea pentru a-L nega pe El.
Cu toate acestea, există credinţă în om – orice formă ar lua ea – ceea ce înseamnă că îţi este permis, ca om, să încerci să-L negi pe Dumnezeu cât vrei, că tot vei continua să crezi în ceva. Şi atunci, iată struţo-cămila: să crezi că trebuie să nu crezi în nimic sau să crezi că nu trebuie să crezi. Dar, şi aceasta este o credinţă: credinţa în propria credinţă. Credinţa cere credinţă, nu se poate altfel. Lipsa reciprocităţii naşte suferinţă.
Am observat în multe rânduri că oamenilor le place să creadă că de ei depinde absolut totul. Că, dacă ei spun bunăoară că există sau nu există ceva, acel ceva trebuie să existe sau să nu existe, pentru simplul motiv că aşa spun ei. Lumea este aşa sau altfel pentru că ei vor să o vadă aşa sau pentru că ei au nevoie să o vadă aşa. Şi cerul, de asemenea. Nu se mai întreabă nici dacă Dumnezeu este şi cum este, ci, pur şi simplu, ei ştiu cu certitudine că nu trebuie să creadă, chiar dacă El Este.
Cu alte cuvinte, a crede sau a nu crede, depinde numai şi numai de om.
Oare, aşa să fie?!
Primul dintre atributele aşa-numite naturale ale Divinităţii, cunoscut sub denumirea de aseitate, afirmă că Dumnezeu există de la Sine şi prin Sine, fără a avea nevoie ca cineva să creadă în El sau să-I afirme existenţa. Altfel spus, existenţa lui Dumnezeu nu depinde de faptul că oamenii ştiu sau nu ştiu că există[1], în schimb, omul, pentru a exista, are nevoie ca cineva să creadă în el. Omul este, de altfel, singura fiinţă din univers care, fără să o recunoască, există grefată pe această nevoie ca cineva să creadă în el.
Dar, după cum se poate observa, nimic din ceea ce există în lume, niciuna din existenţele create nu crede în om, nici măcar omul însuşi. Şi totuşi, omul continuă să existe. De ce? Pentru că, în pofida faptului că în lumea în care i se desfăşoară existenţa nu-şi poate găsi repere-suport pentru încrederea în sine, undeva, dincolo de lume, Este Cineva care crede în el. Altfel, omul ar fi dispărut de mult.
Dacă Dumnezeu nu ar fi crezut în om, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut Om. Din acest motiv, aşa cum afirmă Olivier Clément, omul nu e respins de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i se alătură chiar în respingerea sa voită[2].
Sunt tot mai mulţi cei care, într-un fel sau altul, cred în ştiinţă. O ştiinţă care sondează atât nivelul microcelular al vieţii, cât şi marginile universului, deoarece, chiar şi ştiinţa – deşi neagă cu înverşunare acest fapt – se bazează pe sau implică o credinţă şi anume, aceea în posibilitatea de a ajunge la structura de bază a universului inteligibil[3]. Ce păcat pentru ştiinţă că nu există (încă!) o tehnologie suficient de sofisticată pentru a sonda şi nimicul, care, în esenţa gândirii contemporane este identificat cu fiinţa, consecinţa ultimă a acestei identificări fiind dispariţia totală a oricărui fundament al existenţei în ansamblul ei[4], pentru simplul fapt că, de-construind lucrurile în acest mod, într-un final chiar acolo se va ajunge.
Ştiinţa e creată de omul care nu crede în nimic, dar care a ajuns să creadă în ştiinţă. Însă nu trebuie ignorat faptul că ştiinţa este un simplu instrument şi nu este înzestrată cu putinţa de a crede la rândul ei în om. În pofida acestui fapt, omul reuşeşte să se autoiluzioneze că ştiinţa şi universul – pe care are pretenţia să-l stăpânească prin intermediul ştiinţei – cred în el, deoarece universul întreg este văzut de către om după imaginea propriei căderi în păcat, adică după chipul său, iar nu al Creatorului său[5].
Dar, să nu ne mai prelungim calvarul: omul se cuvine să creadă în Dumnezeu, deoarece singur Dumnezeu crede în om. De ce? Pentru simplul fapt că nicio existenţă din lume nu se întrupează, nu se înomeneşte încercând să salveze omul, să-i dea posibilitatea de a se desăvârşi. Mai mult, printr-o relaţie nemijlocită cu lumea, omul se alterează, se denaturează, devine animalic, rece, mecanic, inert.
Singur Dumnezeu acceptă să dea importanţă aceluiaşi lucru care este şi pentru om şi, în consecinţă, Se (în)trup(ează). Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte de Crăciun, pentru ca omul, prin credinţa în El, să se îndumnezeiască. Din acest motiv, umanitatea capătă o semnificaţie cu totul unică datorită întrupării[6].
Îl vom cita pe Mitropolitul Antonie al Surojului, care spunea: Omul Iisus a crezut în noi toţi atât de mult, încât a acceptat să devină ceea ce suntem noi, aşa lipsiţi de Dumnezeu cum suntem noi şi supuşi morţii. El a crezut în noi şi a fost dispus să reabiliteze măreţia umană, arătându-ne în persoana Lui că omul poate fi atât de grandios, încât, atunci când Dumnezeu Se uneşte cu el, va rămâne pe deplin ceea ce este – numai că, în loc să fie mediocru, va deveni ceea ce a voit Dumnezeu dintru începuturile creaţiei[7]. Întrebarea care vine firesc, care se impune de la sine ar fi următoarea: „Din ce cauză, dintre toate posibilităţile pe care le are, omul nu o alege pe aceea a reciprocităţii, a credinţei într-Un Dumnezeu Care, crezând în om Se întrupează ca să-l facă dumnezeu!?”
Se pare că, la acest aspect, omul de azi nu se mai gândeşte. Omul de azi simte doar atât: că nu se poate bucura de reciprocitate, de încredere din partea celorlalţi oameni şi, de aceea, nici el nu crede că este dator să le ofere semenilor săi ceva. Oferă doar ceea ce primeşte de la ceilalţi, într-o reciprocitate mecanică a suferinţei care naşte suferinţă.
Singurul lucru care mai rămâne din acest biet om este credinţa autoindusă, acea credinţă că nu trebuie să creadă în nimic. Însă undeva, la uşa inimii lui, este continuu un Dumnezeu Care crede în el şi aşteaptă să I Se deschidă... pentru a Se întrupa.
[1] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 25
[2] În, Hristos, Pământul celor vii, trad. de Olimpia Coroamă, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 41
[3] John Polkinghorne, Teologia în contextul ştiinţei, trad. de Smaranda Scriitoru, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 112
[4] La Carlo Maria Martini, Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?, trad. de Dragoş Zămosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, p. 102
[5] Olivier Clément, Hristos, Pământul celor vii, op. cit., p. 111
[6] John Polkinghorne, op. cit., p. 87
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu