De Crăciun, bucuria de a trăi se numeşte... colind

de Pr Protopop Vasile GAFTON

Crăciunul! Din nou şi, iarăşi, bucurie de a trăi şi suflete pline de căldură şi de lumină de sus. Oricât de mult am fi preocupaţi să demonstrăm cât de departe suntem de autenticul sărbătorii, cât de rupţi de sfinţenie şi de bucurie, totuşi..., colindăm.

Undeva, într-un colţ al odăii, Bradul îşi aprinde sfios luminiţele care sunt de la an la an tot mai colorate, mai speciale şi, mai ales, multe, cât de multe. Crengile îi atârnă sub greutatea globurilor şi a bomboanelor. Ce povară! Să nu poţi vorbi, să n-ai cuvinte prin care să îţi poţi exprima of-ul sau bucuria. Asta-i viaţă? Până şi strălucirea tăioasă a podoabelor şi a bunătăţilor care îi atârnă de crengi au devenit o povară mult prea greu de purtat, la care, dac-ar putea, ar renunţa bucuros. Totuşi, Noaptea, şi Maica Sfântă şi Pruncul şi, cântecele îngereşti... Merită!

Bine măcar că-i poate bucura pe ceilalţi. Dar, oare se mai poate bucura cineva!? Greu de spus. Parcă şi copiii, aceste minuni gălăgioase, nu se mai bucură de brăduţul plin de luminiţe decât pentru faptul că, sub crengile lui pot găsi cadouri ambalate pompos. Bradul oftează: Of!  Măcar de-ar putea colinda şi el!

Colinde, colinde, e vremea colindelor! Care colinde?

Colindele noastre de demult, colindele noastre de suflet. Colindele bucuroase ale bunilor şi străbunilor noştri. Acele colinde care, oamenilor ce trăiau odinioară pe meleagurile acestea acoperite de nămeţii până-n streaşinile caselor, le bucurau şi le umpleau vieţile de sens. Şi vieţile lor, ale celor ce colindau, începeau parcă să se deruleze cu o intensitate şi concentrare uimitoare, făcând o întreagă viaţă dintr-o singură Noapte: Noaptea de Crăciun. Toţi se bucurau în Acea Noapte că trăiau şi, bucuria lor se înălţa spre cer împletindu-se cu a îngerilor. O minune de nepătruns cu mintea şi imposibil de cuprins întru totul cu sufletul. O Noapte ce concentra în Ea viaţa lumii întregi, întocmai cum peştera din Betleem reuşea să adune în ea tot pământul. Viaţa întreagă şi lumea întreagă – a celor cereşti şi a celor pământeşti - concentrate în bucuria Naşterii Vieţii tuturor.

Colindele noastre... de azi. Colinde în derivă, ale unei vieţi grăbite, febrile. Colinde încruntate, cu plasele doldora de alimente sau de cadouri ce nu par să fie niciodată îndestulătoare pentru a putea să umple golul pe care oamenii îl au în suflete. Colinde stresate. Colinde tăcute, minuţios calculate, mormăite printre dinţii strânşi, scrâşnind duşmănos şi sălbatic. Colinde grevate de teama de a nu ajunge să împlinim până la capăt absolut toate ritualurile seculare care ne dau afară din singura iesle gata să-L primească pe Domnul: ieslea sufletelor noastre.

Şi... Bradul?! Bradul suntem noi. Împovăraţii cu cele zilnice, până la epuizare. Osteniţii de propria noastră viaţă, până la lehamite. Noi, cei atât de dornici de o clipă de odihnă, încât până şi bucuria ne oboseşte, uitând în cele din urmă până şi faptul încărcat de evidenţă, că, de Crăciun, bucuria de a trăi se numeşte... colind.