de Pr. Vasile GAFTON
Omul este acea fiinţă care este preocupată
în mod esenţial de propria sa fiinţă
(Paul Tillich – Dinamica credinţei)
Problema care l-a bântuit pe omul tuturor timpurilor, mărturisită sau camuflată în spatele altor preocupări, a fost aceea a găsirii realităţii consistente, adevărate. Lumea, lucrurile din lume, omul şi existenţa sa, ba chiar şi Dumnezeu şi lumea spirituală au făcut obiectul raportării critice la realitate. Realitatea a fost numită în diferite moduri, iar istoria omului în general şi istoria religiilor în special sunt suprasaturate de relatări legate de intrări şi manifestări extrem de variate ale realităţii în lume, prin intermediul omului sau al fiinţelor şi lucrurilor ce alcătuiesc lumea.
Toate tatonările omului de-a lungul timpului au avut, aşadar, ca fond intim preocuparea pentru ceea ce este ultim, pentru ceea ce este cu adevărat real. Tocmai din acest motiv, pornind în demersul nostru de a descrie omul din perspectivă creştină, vom proceda la abordarea lui din prisma realităţii, a modurilor în care a fost definită sau văzută realitatea, precum şi a diferitelor raporturi şi moduri de relaţionare ale omului cu realitatea.
Paradoxal, omul are realitate şi este în realitate, însă, în acelaşi timp, el îşi simte existenţa atât de fragilă încât caută şi îşi doreşte mereu să acceadă la o realitate mai consistentă decât lumea, aflându-se, astfel, într-o dinamică permanentă ce pare fără obiect şi fără sens.
Trăim într-o lume a cărei realitate este constituită în mod dinamic. În consecinţă, norma de bază a existenţei acestei lumi este mişcarea permanentă, transformarea, transgresarea de la un nivel al existenţei la altul, ceea ce a dus la încercarea gânditorilor din toate timpurile de a găsi, în tot acest dinamism fiinţa reală a lumii şi a omului, adică, un punct fix, absolut, în funcţie de care să se configureze întreaga cunoaştere şi, care punct să asigure, adică să conţină, implicit, realitatea.
Omul modern, orientat în special după cunoştinţele empirice care-i conferă ca unică zestre aparenţa[1], constată la rândul său că pretenţia de a găsi un punct fix, real, adevărat în tot ce există în jurul lui este o utopie. Totul se mişcă, totul este dinamic, şi lumea, şi omul, şi universul şi, chiar şi Dumnezeu. De aici rezultă o adevărată angoasă existenţială legată de trecere, de perisabilitate, de ireversibilitate, de imposibilitatea opririi clipei în loc.
Astfel, preocuparea angoasantă pentru realitate a ajuns să devină însăşi fiinţa omului şi, în consecinţă, a căpătat pentru om un caracter sacru, fapt pentru care a fost văzută de Paul Tillich ca şi credinţă a omului, credinţă dată de preocuparea pentru lucrurile ultime[2].
Dorinţa omului de a se situa în planul realităţii este o dorinţă oarecum limitată de o altă dorinţă şi anume, aceea de a nu-şi pierde propria realitate, realitate ce îşi găseşte expresie în credinţa şi libertatea sa. Este, de fapt, dorinţa omului de a-şi alege singur realitatea, de a opta pentru realitatea pe care o consideră potrivită sau facilă pentru atribuirea caracterului ultim. Ba, mai mult, este vorba despre dorinţa omului de de a construi singur realitatea sau, măcar a-şi da, pur şi simplu, lui însuşi realitate ultimă, de a fi real în sine şi prin sine, aşa cum Dumnezeu este aseic.
Dar, preocuparea pentru realitatea ultimă, pentru a nu deveni idolatrie – aşa cum, din păcate, se întâmplă tot mai des pentru omul contemporan – va însemna întotdeauna pentru om depăşire, fie în sensul de transcendere de sine spre acea realitate ultimă pe care o caută, fie de creare a unei realităţi proprii marcată de dorinţele şi posibilităţile sale în această direcţie. După Tillich, singura modalitate de a pune laolaltă într-un discurs realitatea şi existenţa se dovedeşte a fi utilizarea limbajului simbolurilor, deoarece, altfel, realitatea ar rămâne inexprimabilă în planul existenţei, din moment ce nu există nici un mijloc condiţionat de a atinge necondiţionatul; nu există nici un mijloc finit de a atinge infinitul[3].
Printre soluţiile oferite problemei în speţă, soluţia gândirii carteziene, a îndoielii, pare una facilă: reuşeşti să te îndoieşti, ceea ce este echivalent cu a reuşi să exişti. Şi aceasta, atâta timp cât, aşa cum reamrca acelaşi Paul Tillich, chiar şi cel mai ortodox teolog nu poate nega dreptul îndoielii metodologice în problemele ce ţin de cercetarea empirică sau de deducţia logică[4]. Rămâne, cu toate acestea, interogaţia referitoare la modalitatea de a exista: cum? Fiinţarea, existenţa noastră ca oameni este reală? Realitate, înseamnă esenţa sau modul de existenţă concret al esenţei? Există ceva cu adevărat real?
O altă soluţie propusă a fost cea a umanismului, cu aşezarea omului în postura de măsură a propriei vieţi spirituale, aşa încât putem crede că, omul, a adus şi aduce în permanenţă dovezi nu ale existenţei realităţii, ci, doar – aşa cum arătam şi mai sus – dovezi ale propriei sale realităţi. El încearcă să-şi demonstreze sie însuşi că este real, că fiinţarea lui în lume şi nu altundeva este adevărată, consistentă, încât nu mai dă dreptul de a exista niciunei alte realităţi.
Toate întrebările ce s-au ivit în legătură cu existenţa în ansamblu şi cu existenţa umană în special s-au dovedit astfel a avea caracter simbolic, deoarece lumea în care trăim nu pare aptă de a conţine realitatea ci, doar, cel mult, de a-i da realităţii posibilitatea să se reveleze, să se descopere în lume. Cui? Nici lumii, nici îngerilor, nici omului, ci, pur şi simplu. Sie însăşi.
Prin demersul pe care îl iniţiem vom încerca să arătăm, prin intermediul simbolizării – căci simbolizarea este, după Berdiaev, singura posibilitate de a cunoaşte ceva[5] – că, omul, are o relaţie dinamică cu realitatea prin intermediul modului său de existenţă. Aceasta implică mai departe relaţia sa cu lumea sensurilor, fapt pentru care el devine creator în cadrul lumii al lumii sale şi a lui însuşi, în funcţie de sensurile şi de valorile pe care le cultivă[6].
Dinamismul relaţiilor pe care le stabileşte omul cu lumea provine tocmai din încercarea lui legitimă de a-şi conferi realitate sau de a găsi sursa realităţii sale, de a nu eşua în aspectul exterior al simbolismului lumii, ci de a-l transcende creator. Astfel, vom încerca să contribuim la susţinerea ideii că, omul nu reprezintă un vid în cadrul existenţei, ci, dimpotrivă, este un plus faţă de lumea creată, ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu[7]. Ceea ce ar rămâne de demonstrat, pentru şi, de către fiecare în parte, este modul particular în care se realizează acest lucru în decursul vieţii personale.
[1] Cf. Howard V. Knox, Filosofia lui William James, o introducere, publicată ca Introducere la, William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri, trad. de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p.16
[2] În Dinamica credinţei, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 33
[3] Ibidem., p. 35
[4] Ibidem., p. 41
[5] Ideea apare de mai multe ori la autorul citat, în special în Încercare de metafizică eshatologică – Act creator şi obiectivare, trad. de Stelian Lăcătuş, ed. Paideia, Bucureşti, 1999,dar şi în Spirit şi libertate. Încercare de filosofie creştină şi în Dialectica existenţială a divinului şi umanului
[6] Paul Tillich, Curajul de a fi, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 64
[7] Existenţa creată, supusă naşterii şi schimbării va fi dependentă întotdeauna de Dumnezeu, în conformitate cu gândirea Sf. Vasile cel Mare, cf. Nikolaos Matsoukas, Istoria Filosofiei Bizantine, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Nicuşor Deciu, Ed. Bizantină, Bucureşti, p. 164
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu