de Pr Protopop Vasile GAFTON
Motto: Omul este acel animal care este întotdeauna capabi să recunoască omul.
(Mikel Dufrenne – Pentru om)
Există anumite momente în viaţa omului în care se face simţită o nevoie stringentă de îndrumare, de lămurire a problemelor esenţiale ale vieţii, de reaşezare a existenţei pe făgaşul autentic al împlinirii ei duhovniceşti. În atare momente, cuvântul Scripturii (al Sfintei Evanghelii), cuvânt care Se celebrează în comuniunea liturgică poate fi dătător de sens şi deschizător de drum spre o înţelegere mai adâncă a menirii eclesial-comunitare a umanului şi a deschiderii către Cer, pe care o mijloceşte comunitatea de credinţă.
Din acest motiv, se face simţită necesitatea creării unei legături solide şi sincere atât între cel care realizează îndrumarea sau păstorirea şi Scriptură, cât şi între cel care are nevoie şi solicită îndrumarea şi Sfânta Scriptură. Din păcate este destul de dificil să se realizeze vreun contact între omul de azi şi Sfânta Scriptură dacă nu va fi îndrumat spre ea şi dacă ea, Scriptura, nu îi va fi mijlocită de către preot prin predica din cadrul cultului duminical. Mai mult, datorită confuziei şi incertitudinii în care ni se desfăşoară zi de zi vieţile, chiar şi această posibilă îndrumare este înlocuită cu o alta, perfidă, către nişte programe impersonale de televiziune, cu o pseudo-comuniune ocazionată doar de reţelele de socializare - tot atât de impersonale - de pe internet, iar, absenţa dimensiunii duhovniceşti din tot ceea ce facem nu poate avea alt efect decât o răcire a sentimentelor faţă de semeni şi o închidere totală faţă de Cer. Am ajuns să trăim, aşa cum spunea cineva, într-o lume în care simţirea şi voinţa umane nu sunt – nici ele – mai reale decât o peliculă de film, ceea ce determină cunoaşterea umană să fie orientată exclusiv către mascarea realităţii interioare[1].
Totalizând efectele negative ale modului în care vieţuim, avem imaginea unei fiinţe „umane” care – datorită abandonării unei mentalităţi duhovniceşti eclesial-comunitare al cărei rezultat era deschiderea prin ceilalţi spre Dumnezeu -, nu numai că este incapabilă să recunoască omul în cadrul general al existenţei, dar, chiar mai mult decât atât, nu mai este capabilă să recunoască nici măcar omul din sine însăşi. Pe acest fond, relaţiile sociale, chiar dacă nu par, sunt total compromise. Şi aceasta, datorită faptului că ele nu mai conduc la comuniune personală autentică, reală, nici măcar în cadrul familiei, definită drept comunitatea de bază a societăţii şi unitatea ce îşi transcende membrii luaţi în parte[2].
Încă mai este agreată şi creditată – chiar dacă într-un cadru din ce în ce mai restrâns – ideea că, influenţa familiei în ce priveşte persoanele care o alcătuiesc este decisivă şi, de asemenea, că o conştiinţă colectivă nu se dobândeşte altundeva decât tot în cadrul familiei, baza şi punctul de plecare în întâlnirea aproapelui[3].
Totuşi, în pofida celor afirmate, putem face constatarea tristă că există, din păcate, în prezent o mulţime de situaţii în care părinţii mărturisesc neputincioşi că nu îşi mai (re-)cunosc copiii, că nu mai reuşesc să găsească punţi de comunicare cu ei şi vice-versa. Fiecare iniţiativă de restabilire a comunicării şi, implicit, a comuniunii, dacă nu se loveşte de un refuz categoric, atunci, cu siguranţă contribuie la adâncirea prăpastiei între cei care constituie socialul.
Dar, cel mai grav defect al acestei stări de lucruri este că, toate acestea generează o mare de tristeţe, de durere şi de nefericire. De ce? Pentru că răzbate de dincolo de ele o lipsă profundă de cunoaştere a omului autentic în Iisus Hristos[4].
Suntem perfect conştienţi, desigur, că soluţia la aceste probleme grave nu constă în simpla lor enunţare, însă, enunţarea problemelor poate fi primul pas spre aflarea soluţiei. Principiul este simplu: Omul care nu poate face nimic cum trebuie poate cel puţin să se căiască de nereuşitele sale[5]. Căinţa poate deveni astfel un punct de plecare spre redobândirea identităţii personale. Acesta este în fond paradoxul ce caracterizează lumea personală şi anume, că, atunci când realizăm că suntem vulnerabili, ne descoperim puterea[6] interioară, putere care trebuie orientată spre recunoaşterea omului de către om, începând din familie şi continuând cu societatea care va reuşi să devină o mare familie a cărei normă internă va fi comuniunea. Într-o atare societate devenită familie duhovnicească, adică ecclesia, îndrumarea sau păstorirea va putea fi din nou acceptată şi îşi va avea locul său.
Luată în serios, pastoraţia ar presupune astfel o dedicare totală a propriei fiinţe în scopul mântuirii personale, văzută în raport de intercondiţionare cu mântuirea semenilor. Aşadar, mântuirea personală nu face excepţie de la scopul şi sensul pastoraţiei, aşa încât, păstorul, îşi desfăşoară misiunea într-o permanentă tensiune a exigenţelor generate de necesitatea propriei mântuiri, precum şi a celor legate de mântuirea celor în slujba cărora s-a pus prin asumarea preoţiei sacramentale. Din acest motiv, fiecare decizie pe care o are de luat este o decizie de angajament existenţial care devine cu atât mai dificilă cu cât lumea în care trăim promovează cu precădere, aşa cum arătam, detaşarea totală de comunitate, lipsa angajamentului personal-afectiv în relaţiile cu ceilalţi, evitarea responsabilităţilor de orice fel şi, în definitiv, lipsa voinţei şi a dorinţei de a săvârşi binele.
Însă, chiar dacă posibilităţile de a te adresa şi/sau de a îndruma, de a păstori o persoană a cărei realitate este adânc ascunsă în străfundurile fiinţei sale şi a cărei nevoie certă de îndrumare şi de comuniune sunt atât de bine mascate încât nici sie însăşi nu şi le poate recunoaşte, trebuie ştiut faptul că fiecare om ar vrea să fie ajutat să trăiască o viaţă mai bună, fără a fi nevoit să treacă prin calvarul capcanelor şi fundăturilor de care a avut parte în trecut[7].
De asemenea, problematizarea cu privire la problemele cu adevărat importante ale existenţei, cu privire la propria persoană şi la cei din imediata apropiere (familie, cunoscuţi, păstoriţi), cărora trebuie să te deschizi şi pe care trebuie să-i ajuţi să se deschidă unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, trebuie să devină o constantă a unei mentalităţi duhovniceşti-comunitare înnoitoare, generată în urma conştientizării faptului că, persistenţa într-o falsă implicare, într-o încercare de a juca rolul unui îndrumător care eşuează tocmai în propria sa îndrumare duce, în definitiv, la o generalizare a tristeţii şi a durerii.
[1] Howard V. Knox, Introducere la William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri filosofice,trad. de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 18-19
[2] Cf. Georgios Mantzaridis, Morala Creştină II, trad. de Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 300
[4] La Alfonse Goettmann, Bucuria, Faţa lui Dumnezeu în om, trad. de Viorica Juncan, Ed. Herald, Bucureşti, 2010, p. 47
[5] William James, Voinţa de a crede şi alte eseuri filosofice,trad. De Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 134
[6] Emy van Deurzen & Martin Adams, Psihoterapie & Consiliere existenţială, trad. de Brânduşa Popa, Ed. Herald, Bucureşti, 2011, p. 211
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu