de Pr. Vasile Gafton
E greu, e criză, e stres şi suntem sătui de toate astea. Simţim că avem de purtat pe umerii noştri o povară care nu este a noastră. Asta înseamnă că n-o merităm. În consecinţă, altcineva ar trebui să poarte această povară, altcineva ar trebui s-o merite, altcineva ar trebui să fie în criză, să sufere, să fie stresat, în niciun caz noi. Şi atunci, pentru a scăpa de povara noastră o punem cu uşurinţă pe umerii altuia. Să dea socoteală acela, să răspundă el, să se jertfească el. Noi suntem sătui. Cum să mai putem iubi pe cineva altfel decât crucificându-l! Dar este, oare, aceasta, iubire?
Poate că şi acum 2000 de ani, pe vremea Mântuitorului, se gândea tot aşa. Dovadă, răstignirea. Unul a trebuit să dea socoteală pentru păcatele, pentru laşităţile, pentru ascunzişurile, răutăţile şi micimile tuturor. De ce? Doar pentru satisfacerea orgoliilor lor ieftine şi a mofturilor lor. Pentru că, mai târziu, cercetările în domeniul psihologiei mulţimilor au dat la iveală faptul că, în vreme de criză, pornirea de a persecuta se îndreaptă cu precădere asupra celui care manifestă o oarecare inocenţă, interpretată de către persecutori ca slăbiciune[1]. Chiar dacă acesta ne este prieten, nu va primi nici un fel de milă pentru că orice milă este primejdioasă[2]. Pentru cine?, aş întreba eu.
Chiar dacă spunem că suntem în criză, ne aflăm mai degrabă în plină confuzie. Nu ştim ce să credem, deşi spunem cu toţii că credem ceva sau în ceva. În realitate, nu ştim în ce sau ce credem. Ne agăţăm cu disperare de orice, numai să putem fi reperaţi de ceilalţi. Într-o lume în care toţi spun că îşi caută liniştea, toţi produc, dimpotrivă, zgomote. De aici este zarva insuportabilă din lume, noi o creăm, nu mai căutaţi în altă parte!
Şi totuşi, foarte mulţi dintre noi nutrim sentimentul că cineva trebuie să dea socoteală pentru tot ce se întâmplă. Însă, nu noi ci, altcineva. Astea sunt gânduri creştineşti, autentice. Cum putem să pretindem însă că, prin astfel de gânduri cultivăm iubirea? Oare chiar credem – oricât de profundă ar fi criza în care ne aflăm – că numai pentru că spunem sau ni se pare că alţii trebuie să dea socoteală, noi nu trebuie să dăm pentru gândurile noastre? Iubirea, dacă am avea-o în noi sau dacă am fi în ea, ar trebui să fie jertfelnică. Hristos a fost Iubirea paternă a Tatălui, Care S-a jertfit pe Crucea Golgotei, luând asupra Sa păcatele noastre, răspunzând El, dând seamă El pentru păcate absolut străine de El. După modelul oferit de El ar trebui să se manifeste şi iubirea noastră, iubind deopotivă pe toată lumea, fiind solidari cu toţi, răspunzând, ca şi Hristos pentru toţi, pentru că toţi suntem oameni. Şi Hristos, de aceea a răspuns pentru toţi, pentru că şi-a asumat natura umană, făcându-Se om, ca noi toţi, afară de păcat.
Cu toate acestea, noi nu ne punem niciodată în locul celui care răspunde. Dacă noi întrebăm în continuu cu naturaleţe şi seninătate inocentă: de ce nu se face?, de ce nu se face cum vrem noi, de ce nu altfel decât s-a făcut, înseamnă că noi nu vrem să fim în locul celui care răspunde sau dă socoteală, ci, în locul Celui Care cere socoteală şi are dreptul să ceară socoteală, adică a Fiului lui Dumnezeu, despre care Sfânta Scriptură spune că I s-a dat toată judecata. Ori, să ne întrebăm, suntem noi fiii lui Dumnezeu. Da, prin înfierea Botezului, dar, nu fii care judecă, ci din aceia care I se supun. Şi n-o să fim niciodată în locul Lui, dacă nu vom învăţa să ne jertfim, pentru că Fiului I s-a dat judecata pentru că s-a jertfit. La fel şi noi, dacă ne dorim să arătăm că suntem creştini, chiar şi în vremuri de criză (şi, în fond, creştinii adevăraţi trăiesc numai în vremuri de criză, criza fiind starea firească în care fiinţa noastră se jertfeşte, jertfa sfinţind firea umană), trebuie să fim conştienţi că nu putem să ne învârtim în jurul ideii că numai noi avem dreptate, pentru că nu suntem noi propriul nostru centru, ci Dumnezeu[3]. Credem aceste lucruri? Poate, dar cu mari rezerve. Altfel, comportamentul nostru ar trebui să fie altul, şi vorbele şi, gândurile şi, sentimentele şi mentalităţile noastre ar trebui să fie altele. Căci preocuparea noastră nu ar trebui să fie legată de felul cum ar trebui să fiu pentru ca lumea să mă accepte, să mă aplaude, iar noi, fiind acceptaţi şi aplaudaţi de lume să ne iluzionăm cu gândul că ne aflăm pe calea cea dreaptă[4].
Dar, câţi nu se iluzionează azi cu acest gând, când sunt atâtea «adevăruri» câte persoane există şi, toţi ţin la «adevărul» pe care îl propovăduiesc şi care este numai şi numai al lor, şi pentru care ar fi gata să-l suprime pe cel care ar îndrăzni să li-l conteste, deoarece, acela care le reproşează oamenilor dorinţa lor (sau valabilitatea adevărului lor, n.n.) reprezintă pentru ei un scandal viu[5] şi, probabil, o viitoare victimă.
De fapt, noi ne aflăm într-o luptă permanentă cu noi înşine şi, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că nici măcar nu este lupta noastră, ci a altora sau chiar a altuia, acelui străin, a diavolului. Ne luptăm pentru lucruri care nouă nu ne folosesc la nimic, dar, pentru că alţii ştiu foarte bine să ne manipuleze, ne luptăm pentru lucruri care le folosesc lor. Punându-ni-le dinainte, oferindu-ni-le cu nonşalanţă în aşa fel încât să ne alimenteze sau să ne mângâie orgoliile, falsele şi vanele idealuri, născute din cine ştie ce frustrări, ratări sau neîmpliniri personale ei vor, de fapt, un singur lucru: să ne controleze, să ne stăpânească. Nu se pot stăpâni sau controla pe ei înşişi, dar, controlând şi / sau manipulând pe alţii au sentimentul că nu mai trebuie să se controleze pe sine.
Astfel, fără a face nimic, din laşitate, din indiferenţă sau pur şi simplu din comoditate, îi pun, subtil, pe alţii să facă în locul lor, ba chiar îi constrâng şi îi îndatorează, fără ca aceia să îşi poată da seama că ceea ce spun, nu spun de la ei, ceea ce fac, nu fac pentru ei, iar rezultatele lucrurilor pe care le spun sau le fac inconştient pentru alţii nu le aduc nici o satisfacţie personală. De ce? Pentru că ei cred că ceea ce fac sau spun le aparţine, fără să fie aşa şi în realitate. Aşa se ajunge la manifestări creştineşti dintre cele mai dubioase, aşa se produc adevărate tragedii din dorinţa sinceră a unor creştini de a face lucruri bune, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, cu dedicare totală, însă fără niciun discernământ. Există astfel de situaţii descrise în Sfânta Scriptură, unde se spune că, va da frate pe frate la moarte şi ...va veni vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu (In. 16, 2). Asta da atitudine creştinească şi frăţească! Cauza? Societatea pe cale de desacralizare în care trăim, caracterizată drept mutaţia cea mai radicală pe care a suferit-o omenirea vreodată, societate marcată de următoarea dilemă: e necesar ca oamenii să se reconcilieze definitiv [...] sau să se resemneze cu viitoarea dispariție a omenirii[6].
Și atunci, după toate cele spuse, care nu sunt nici pe departe epuizate, se cuvine să mai punem o dată întrebarea: Cum să mai putem fi creștini în vreme de criză? Răspunsul ar trebui să-l avem toți, pentru că toți ar trebui să ne preocupăm de el întreaga noastră viață, fie criză sau nu. Dar... suntem?
[1] Cf. René Girard, Ţapul ispăşitor, trad. şi note de Theodor Rogin, Ed. Nemira, 2000, p. 12
[2] Ibidem., p. 20
[3] La Marko Ivan Rupnik, Discernământul,trad. De Anton Onişor, Andrei Mărcuş, Ed. Galaxia Gutenberg, 2003, p. 37
[4] Ibidem., p. 70
[5] René Girard, op. cit., p. 189
[6] René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. de Miruna Runcan, Ed. Nemira, București, 1999, p. 153; 162; 164
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu