( Traducere din articolul lui Noel Hornor )
de Pr. Prof Ioan Ciungu
Modul de a trata femeile, la păgâni şi evrei
`` În civilizaţia greacă datoria femeii era de a rămâne în casă şi de a fi supusă soţului ei. Semnul unei femei bune era acela de a-şi respecta obligaţia de a vedea, de a auzi şi de a întreba cât de puţin posibil. Ea nu avea nici un fel de existenţă independentă şi nici un fel de minte a ei proprie, iar soţul ei putea divorţa de ea aproape după capriciu...``
`` Sub legea romană o femeie nu avea drepturi. În lege ea rămânea pentru totdeauna copil. Când era la tatăl ei era sub patria potestas, puterea tatălui, care îi dădea tatălui dreptul chiar de viaţă şi de moarte asupra ei; iar când se căsătorea trecea în mod egal în puterea soţului ei.
Ea era în întregime supusă soţului ei şi completamente la mila lui. Censorul Cato, romanul antic tipic scria:
<< Dacă ar fi să-ţi prinzi soţia într-un act de infidelitate, poţi să o omori fără să fii pedepsit, fără judecată.>>”[1]
„ Comparată cu femeia modernă din societatea vestică de azi, femeia romană avea prea puţine sau deloc drepturi de proprietate. Bunurile sau banii pe care ea putea să îi moştenească legal erau limitaţi prin lege. Nu i se permitea nici măcar să lase bani copiilor ei dacă ei erau sub patria potestas a soţului ei. “[2]
Şi la evrei, pe vremea lui Iisus, femeia era dispreţuită:
`` Cuvintele Legii (Torah) să fie arse mai degrabă decât să fie încredinţate unei femei…Dacă un om o învaţă pe fiica sa Legea este ca şi cum ar învăţa-o curvia.”[3]
Iisus a schimbat atitudinile faţă de femei
„ Statutul extrem de umil pe care femeia grecoaică, romană şi evreică îl avea de secole a fost radical afectat de apariţia lui Iisus Hristos. Acţiunile şi învăţăturile Lui au ridicat statutul femeii la noi înălţimi, adeseori spre consternarea şi spaima prietenilor şi duşmanilor Săi. Prin cuvânt şi faptă El a mers împotriva credinţelor şi practicilor antice considerate normale care defineau femeia ca inferioară social, intelectual şi spiritual.”[4]
Iisus vorbeşte cu o femeie în Samaria, în timp ce ucenicii Săi plecaseră să cumpere mâncare. Când s-au întors au rămas miraţi că El vorbea cu o femeie. Credinţa generală în societatea iudaică era că un învăţător religios care vorbeşte în public cu o femeie se înjoseşte. În plus, femeia cu care vorbea Iisus era samariteancă, iar evreii dispreţuiau pe samariteni. (Ioan, cap. 4). Iisus dă astfel un exemplu pe care ucenicii îl vor urma, adică de a preda învăţătura evanghelică femeilor şi naţiunilor dispreţuite.
Apostolul Petru scrie instruind pe soţi că ei şi soţiile lor sunt “moştenitori împreună ai harului vieţii”( 1 Petru 3: 7).
Apostolul Pavel de asemenea preţuia mult femeile creştine care lucrau din greu conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos.(Romani 16:12).
[Se cuvine să adaug episodul pe care Sf. Evanghelist Ioan îl menţionează despre femeia care urma să fie ucisă cu pietre pentru că a fost prinsă în păcatul curviei. Iisus îi apără demnitatea în faţa bărbaţilor imorali şi ipocriţi (Ioan 8) ].
„ Curtoazia, obiceiul de a trata femeile cu deferenţă, a fost inventată de creştinism.”[5]
Modul de a trata copiii şi pruncii în lumea păgână
“ Pruncii erau omorâţi pentru diferite motive. Cei născuţi deformaţi sau fragili fizic erau special destinaţi să fie omorâţi intenţionat, deseori prin înecare… Fetiţele erau în special vulnerabile. De exemplu în Grecia antică era rar chiar pentru o familie bogată să crească mai mult de o fiică.”[6]
În cultura romană „un tată bogat putea decide să dispună de un prunc din cauza dorinţei de a nu împărţi proprietatea familiei între prea multe odrasle şi prin aceasta să reducă averea individuală a membrilor din generaţia următoare.” [7]
„ Tot aşa de crudă era practica de a abandona pruncii. « Dacă copiii nedoriţi în lumea greco-romană nu erau direct omorâţi, erau frecvent abandonaţi - aruncaţi, ca să vorbim aşa. În cetatea Romei, de exemplu, pruncii nedoriţi erau abandonaţi jos lângă Columna Lactaria, aşa numită din cauză că acesta era locul asigurat de stat pentru ca doicile să hrănească pe unii dintre copiii abandonaţi. » ”[8]
Atitudinea creştinilor faţă de copii. Cum i-a văzut Iisus pe copii.
“Ca şi faţă de pruncucidere, creştinii s-au opus faţă de obiceiul înrădăcinat prin cultură de a abandona copiii şi l-au condamnat. Creştinii, totuşi, au făcut mai mult decât doar să condamne abandonarea copiilor. În mod frecvent ei luau în casele lor aceste fiinţe umane aruncate şi le adoptau. Scrierile creştine sunt pline cu exemple de creştini care adoptă copii aruncaţi.”[9]
Infanticidul şi abandonarea copiilor nu au existat printre evreii din primul secol.
“Grecii graţioşi râdeau de evreii « disgraţioşi » pentru faptul că se dădeau înapoi îngroziţi faţă de obiceiul grecesc de a expune un prunc la moarte când forma craniului sau a nasului lui nu le plăcea.”[10]
„ Concepţia evreilor era că toate fiinţele umane au fost făcute după chipul lui Dumnezeu, şi prin urmare ei credeau în sanctitatea vieţii. Totuşi, când a fost vorba de tratarea copiilor, ucenicii încă aveau ceva de învăţat. Iisus a dat un exemplu pentru ucenicii Săi despre modul în care copiii se cuvine a fi primiţi.
Observaţi incidentul din Matei 19:13-14: « Apoi au fost aduşi copilaşi la El ca El să-şi pună mâinile pe ei şi să se roage, dar ucenicii i-au certat. Însă Iisus a zis: ` Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu îi opriţi; căci a unora ca ei este împărăţia cerului.` » Relatarea lui Luca despre acelaşi eveniment include cuvântul prunci. (Luca 18: 15). Ambele relatări notează că cei care au adus prunci şi copii la Iisus au fost « certaţi » de ucenicii Lui. Iisus, cu toate acestea, a demonstrat că copiii erau importanţi şi se cuvenea să fie trataţi cu dragoste şi consideraţie mai de grabă decât să fie evitaţi ca fiinţe de clasa a doua.”
„Mai târziu apostolul Pavel scria către Biserica din Efes: « Taţilor nu provocaţi pe copiii voştri la mânie ci creşteţi-i în învăţătura şi avertizarea Domnului. » (Efeseni 6:4)
Pentru convertiţii din congregaţia de la Efes învăţătura lui Pavel era o îndepărtare radicală de cultura lor. Această învăţătură « introducea un element proaspăt în responsabilitatea părinţilor prin insistenţa că sentimentele copilului trebuie să fie luate în consideraţie. Într-o societate unde autoritatea tatălui (patria potestas) era absolută, aceasta reprezenta un concept revoluţionar. »”[11]
[1] Ibidem, p. 218.
[2] Alvin Schmidt, How Christianity Changed the World (Cum creştinismul a schimbat lumea), 2004, p. 10.
[3] Ibidem, p. 102.
[4] Schmidt, op. cit. p. 102-103.
[5] D`Souza, op. cit. p. 70.
[6] Ibidem p. 49.
[7] Sarah Pomeroy, Goddesses, Wives and Slaves: Women in Classical Antiquity, 1975, p. 165.
[8] Schmidt, op. cit. p. 52.
[9] Schmidt, op. cit. p. 53
[10] Max Dimont, Jews, God and History, 1994, p. 108.
[11] The Expositor`s Bible Comentary, 1978, Vol. 11, p. 81.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu