Poet, om de ştiinţă, capacitate intelectuală ... sau gândire profundă??? ALEXEI MATEEVICI

de  Buşi Georgiana Ioana

 

”Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt?

Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”

(Constantin Noica)

Cu cine ne-am putea compara? Cu cine vom fi de acord vreodată? Va exista cineva perfect cândva? Vor putea exista răspunsuri vreodată la toate aceste  întrebari importante sau mai puţin importante? Omul poate este dispus să facă bine, poate este dispus să distrugă totul şi să uite pentru ce a fost creat. Adesea se întamplă lucruri de acest gen deoarece nu ştim ceea ce este bine şi nu facem diferenţa dintre bine şi rău. Făcându-ţi ţie un bine, o sa te simţi mai bine, dar făcându-l altuia, o să te simţi cum nu te-ai mai simţit vreodată... astăzi faci ceva, mâine faci altceva şi tot aşa până te vei  învăţa. Crezi că timpul le rezolvă pe toate? Dar iată şi raspunsul unui mare scriitor, eseist, filozof si poet care a trăit şi în inchisoare „Timpul trece... Întrebarea e... Cum trece?’’(Constantin Noica).

Revenind la un subiect mai spre înţeles şi sper din toată inima ca acest poet să poată să se facă înţeles de majoritatea celor care vor citi acest articol, aduc în amintitire memoria unui mare poet basarabean cunoscut sau mai puţin cunoscut...

Fiecare epocă îşi are eroii săi, personalităţile sale devenite ulterior modele veritabile pentru predecesori datorită meritelor, capacităţilor şi calităţilor de excepţie cu care au intrat în istorie. De obicei, aceşti oameni au un profil asemănător: modeşti, curajoşi, plini de entuziasm şi tenacitate, altruişti, cu gîndul mai mult la idealurile şi aspiraţiile poporului lor decît la viaţa şi comfortul personal.

Din vulcanul de erupţie al revoluţiei a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare şi ferbinţi, creaţiile lui Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntăreţul înfocat al frumuseţilor "limbii noastre". Cuget bogat, fire aleasă, el şi-a consacrat străduinţele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil şi cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viaţa sa, dar pe care, cu toate acestea, nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-şi au explicaţia în izbitoarele contradicţii ale epocii şi în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor. Ne aducem aminte de acesta ca preot, cărturar, poet şi profet, cel care a luptat cu toată simţirea sa românească pentru împlinirea visului suprem, fiind unul dintre cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia.

Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda, fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului, fiind înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plămădeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă.

În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia”, îi apar poeziile: “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele: “Sfîntul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”. Face traducere din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său. În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora", precum şi altele; dar iată şi câteva dintre acestea:

Limba noastră

„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revarsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fară veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste...

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se miscă vara;

In rostirea ei batrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara...

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Si-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoara
În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară
Pe moşie revarsată.”

Lumina Cea De  Seară

„ Ia spune, frate: lumina când se ţese

  Cu întunericul în blânde nopţi de vară,

  De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de  seară,

  Cresc rugăciuni, de noi neînţelese?

  Şi focul lor, întocmai ca o ceară,

  Ne arde firile de patimi îngheţate...

Alexei Mateevici spunea la primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia, din mai,  1917:   „Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă. N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. Toate mărturisirile lui ţin de o ţinută patriotică remarcabilă ce denotă sincera şi neprefăcuta dorinţă a poetului Mateevici de a-şi lumina şi îndrepta poporul spre calea cea dreaptă, adică spre originile milenare, spre adevărata noastră identitate, spre limbă, tezaurul, istoria, credinţa şi, în genere, spre toată fiinţa noastră românească.

La  24 august 1917, în vârstă de doar 29 ani, bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.

Am parcurs imaginar şi am selectat din biografia acestui scriitor nu pentru a aminti de vredniciile sale, ci pentru a înţelege o dată pentru totdeauna ce-a însemnat şi ce mai înseamnă făptura acestui om pentru împlinirea noastră spirituală ca neam. Pe lîngă faptul că este autorul poeziei “Limba noastră“, Mateevici rămîne în sufletul şi în conştiinţa noastră ca unul dintre cei mai de seamă patrioti, iubitor de tot ce este legat în mod esenţial de acest popor. Anume pentru aceste calităţi, Mateevici este iubit şi amintit astăzi în zeci de instituţii de învăţămînt, multe străzi îi poartă numele, dar şi busturi cu chipul poetului. E unicul mod de a-I cinsti şi de a-i păstra vie memoria, aşa cum spunea şi Eugen Lovinescu: “Pe morţi nu trebuie să-i cinstim numai comemorîndu-i la aniversări şi ocazii solemne, ci să-i aducem printre noi, oricînd e nevoie de exemple şi de îndreptare; ei sunt şi degete de lumină ce ne arată drumurile şi catapulte ce le curăţă ...“

Prin puţine cuvinte am încercat să aduc aminte: ”A reaminti oamenilor vechile cugetări înseamnă a-i îndruma spre virtute. Nu e vorba de a-i face să citească, ci de a-i face să gândească.” – Montesquieu, dar şi faptul că: „Dumnezeu se descoperă, nu unei minţi ascuţite, ci unei inimi curate: «fericiţi cei cu inima curată ca aceia vor vedea pe Dumnezeu»(Mat. 5, 8)”.