de Pr Protopop Vasile GAFTON
“Astăzi toate s-au umplut de lumină:
cerul şi pământul şi cele de dedesubt” …”[1]
Suntem la încheierea unui post îndelungat. Un post care - asumat întru totul, în conformitate cu firescul trăirii dureroase a limitării libertății de a ne înfrupta din efemeritatea nesățioasă a lumii -, deja înseamnă o transformare și o înnoire a noastră. Însă, o înnoire și o transformare pe care le simțim "altfel". O înnoire și o transformare întru smerenia acceptării limitărilor dureroase ale posibilităților noastre de împlinire, limitări autoimpuse prin alegeri succesiv eșuate datorită faptului că sunt în permanență grevate de păcat.
Lumea este un loc dinamic în care lucrurile se schimbă. Repede. Uimitor de repede. Și tot atât de repede se schimbă și oamenii. Însă, numai în Biserică sau în imediata apropiere sufletească de Biserică îți poți da seama că schimbarea aceasta - care este norma ce guvernează lumea în care trăim și, datorită căreia lumea nu poate dobândi consistență, realitate - se petrece altfel. Schimbarea are cu totul alte conotații în Biserică și pentru Biserică, decât în lume și pentru lume. În Biserică, schimbarea te schimbă ca să fii, pe când, în lume, pentru a fi trebuie să schimbi schimbarea. Să o faci să fie "altfel". Asta trebuie să învețe tot creștinul de la schimbare: că poate fi schimbată. Schimbând schimbarea, se schimbă de fapt pe sine însuși. Nu mai este cel vechi, nu mai este ființa schimbătoare și slabă datorită schimbării, ci, ființă schimbătoare a propriei firi prin Înviere.
Experimentarea acestui fapt este posibilă pentru noi, oamenii, în Sfânta Liturghie. În acest sens, îl cităm pe Arhimandritul Zaharia Zaharou, care afirmă cu tărie că, în Dumnezeiasca Liturghie are loc un schimb de vieți. Omul își dăruiește viața sa mărginită și trecătoare lui Dumnezeu și Dumnezeu, în schimb, îi dăruiește viața Sa nesfârșită și veșnică. În acest fel, fiecare zi este umplută de plinătatea vieții și vremea întregii noastre vieți devine "anul bine primit Domnului"[1] (Lc.4,19).
Învierea este, așadar, modul plenar în care Viața-Hristos-Cel-Înviat Se manifestă ca înnoire prin lumină a tot ce este vechi. Învierea este șansa de a începe din nou viața însă, de această dată cu un mare plus față de etapa trăită anterior și anume, plusul unei firi transfigurate, transparentizată de lumină, a unei firi a cărei consistență opacă pălește în raport cu perspectiva plină de lumină a Învierii, care o schimbă înveșnicind-o. În această perspectivă Pascală, temei al credinței în Hristos înviat, abandonăm rigiditatea unei ființe închise în legitățile imanenței și primim, dintr-odată, ca dar, posibilitatea de a ne lărgi orizontul de cuprindere și de a cunoaște multiplele stări ale ființei[2].
Iată, Eu toate lucrurile le fac noi (Apoc. 21,5). Acesta este anunțul pe care ni-l face Domnul. Când? Ne tot întrebăm noi. ASTĂZI! De ce? Deoarece astăzi toate se înnoiesc! De ce, încă? Pentru că, astăzi, toate se umplu de lumină. Până în acest moment care marchează trecerea de la moarte la viață, toate cele ale lumii erau pline de altceva și, cu totul altceva le dădea consistența, însă, din momentul Învierii, se umplu de lumină pentru că din lumină își iau consistența.
Și noi, oamenii, mărturisim că, astăzi și de astăzi facem parte din această înnoire generală care este lucrarea Cuvântului înviat: Înnoiești pe pământeni, Ziditorule, făcându-Te pământean; și giulgiul din mormânt arată taina ce este întru Tine, Cuvinte; că sfetnicul cel cuvios înseamnă sfatul Celui ce Te-a născut, Care m-a înnoit în Tine cu mare cuviință[3]. Astfel, prin tot ce înseamnă lucrare activă a asemănării cu Cel ce pe toate le face noi, putem participa noi înșine la înnoirea și schimbarea consistenței lumii, cu condiția să nu ne refuzăm Învierii, ci, să ne asemănăm celor care, ținuți în legăturile iadului, spre lumină se grăbeau[4].
Însă, atâta timp cât vom păstrăm o oarecare rezervă, un oarecare minus de implicare și de participare la lumina Învierii - atât în asceză, cât și în desfătare - niciodată lucrurile nu vor fi complete și nici definitive. Niciodată noi nuvom revela plenar lumina Învierii pe care o purtăm în ființă și, în consecință, nu vom proiecta această lumină spre lume. Nu. Noi vom etala în mod constant și în cea mai mare parte a timpului - din păcate! - doar rezerva și lipsa implicării noastre în înnoirea lumii, ceea ce va face ca și lumea să ne lase, la rândul ei și, mai tot timpul, dezamăgiți de inconsistența și caducitatea celor pe care ni le poate oferi.
Cu toate acestea, (in)consistența firii create, a firii căzute prin păcat din harul lui Dumnezeu ne determină să nădăjduim că, rămâne întotdeauna loc pentru mai mult, pentru mult mai mult. De ce? Pentru că, în condiția existenței noastre în lume, nimeni nu este stăpânul prezenței sale corporale, adică a ceea ce este reperabil, experimentabil și cognoscibil din persoană în cadrul realității istorice și comune. A fi prezent în această lume înseamnă a nu fi stăpân al acestei lumi. Tocmai din acest motiv, Învierea operează o răsturnare radicală a acestei relații îndurate[5] și, dintr-odată, ni se deschide - datorită răsturnării în cauză - perspectiva unei existențe noi, a unei existențe în Duhul Sfânt, care existență ne face părtași condiției lui Hristos Cel Înviat[6].
Și tot din această pricină, pe Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului, apostolilor care erau prezenți nu li se comunică Slava Sa în plinătatea ei - în forța ei de a schimba consistența lumii întregi, nu doar a trupului lui Iisus prin care se făcea manifestă în lume - ci, după putința de cuprindere a fiecăruia dintre ei sau, de ce nu, după gradul de acceptare al fiecăruia de a se pune în slujba înnoirii firii.
Învierea dă ființei posibilitatea de a se dilata, în vederea primirii în miezul ei a Luminii dumnezeiești, care înlătură orice rezervă față de plinătatea trăirii autentice, orice limitare împărtășirii cu Veșnicia, atâta timp cât ea, ființa sau firea creată, în întregime primește forța, puterea uimitoare de a deveni din mormânt euharistie, prin Însuși Trupul lui Hristos, pe care Îl primește în sine și Care, înviind, o transfigurează[7]. Așa înțelegem cuvintele Cântării I a Canonului Sâmbetei celei Mari: ...și îngropându-Te m-ai înnoit pe mine, cel stricat, Iubitorule de oameni.
Veniți de luați lumină! Acestea sunt cuvintele cu care ne cheamă la înnoire Slujba Învierii. O chemare ce are menirea de a determina o dilatare, o lărgire a inimilor noastre și, odată cu ele a lumii întregi. Lumina trebuie primită în inimă, iar, inimile noastre, devenind pline de Înviere și centre de iradiere, se fac început al înnoirii firii create prin răspândirea în lume a Luminii Învierii. Din acest motiv, după încheierea Slujbei din Noaptea Învierii, toți pleacă spre case ducând vestea: Hristos a Înviat! ca și mironosițele care duc la mormântul Domnului miresme și aduc înapoi de la mormântul gol, Apostolilor și lumii întregi, vestea Învierii, odată cu îndemnul la înnoire, prin împărtășirea din Împărăția vieții celei veșnice:
Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci[8].
[1] În,Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Corinteni 6,13). Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la Essex, trad. din lb. engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 139
[2] Olivier Clément, Pământul celor vii. Eseuri teologice, trad. din limba franceză de OlimpiaCoroamă, Ed. Curtea Veche, București, 2010, p. 39
[3] Cântarea a V-a de la Canonul Sâmbetei celei Mari
[4] Cântarea a V-a din Canonul Învierii
[5] Cf., Jean Borella, Criza simbolismului religios, trad. de Diana Morărașu, Ed. Institutul European, , 1995, p. 335
[6] Olivier Clément, op. cit., p. 57
[7] Ibidem., p. 78-78
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu