luni, 2 aprilie 2012

Mărturisirea

de Lucian OLARU



Motto: „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli de la starea contrară naturii, la starea cea naturală, şi de la diavolul la Dumnezeu.”[1]

Mărturisirea este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica”[2]; este „taina curăţirii de păcatele personale şi a refacerii legăturii spirituale cu Biserica”[3]; taina Mărturisirii a fost numită „al doilea botez”[4]. Mărturisirea este una din cele şapte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi pentru a beneficia de roadele ei (iertarea, uşurarea de păcate, pacea sufletului şi împăcarea cu Dumnezeu), penitentul trebuie să fi fost anterior botezat creştin ortodox.
Taina[5] Mărturisirii sau taina Pocăinţei se mai numeşte şi taina Spovedaniei, este serviciul religios prin care creştinul îşi recunoaşte păcatele (viciile şi gândurile rele) în secret, de faţă fiind numai preotul care este obligat să păstreze secretul spovedaniei până la mormânt; în caz contrar preotul se pedepseşte cu depunerea (din treapta preoţiei)[6]. Această rânduială de slujbă care se face în particular fiecărui creştin în biserică (iar bolnavilor - la spital sau acasă), spunem că este taină sau mister pentru că roadele ei nu se văd şi această slujbă nu are nici o materie care să fie folosită în cadrul ei, pe de o parte; spunem că este taină pentru că nu înţelegem cum (în mod nevăzut) Domnul Hristos este prezent primind mărturisirea noastră, El dezleagă / iartă păcatele şi greşalele omului care le recunoaşte, şi îşi exprimă regretul pentru cele rele şi dorinţa de a deveni un mai bun ucenic al lui Hristos, pe de altă parte.
La această taină se cer câteva condiţii din partea credincioşilor, anume: spovedania să fie benevolă şi făcută din toată inimă; să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele de la ultima spovedanie; să fie sinceră şi obiectivă; să fie făcută cu umilinţă şi cu părere de rău, cu hotărârea de îndreptare[7].
La această taină pot participa copiii de la 7 ani în sus, adolescenţii, adulţii şi bătrânii; modul în care această rânduială de rugăciune se desfăşoară este în taină, adică în secret. În istoria Bisericii au fost şi cazuri excepţionale când preotul a făcut spovedanie comună în public, din cauza mulţimii imense de oameni veniţi pentru spovedanie şi datorită unei harisme (har) speciale, harisma pocăinţei pe care o avea acel preot.
Regele David spune aşa: „«Împotriva mea îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea», iar Tu mi-ai trecut cu vederea nelegiuirea inimii[8]; aceasta înseamnă că dacă noi ne auto-acuzăm şi ne supunem unei judecăţi personale riguroase, Dumnezeu va trece cu vederea “nelegiuirea inimii” şi ne va ierta. Pocăinţa este starea de părere de rău pentru păcatele comise, iar această stare ne trimite la biserică pentru a “aplica” la taina iertării păcatelor. Sunt 5 paşi sau etape care au ca finalitate împăcarea omului cu Creatorul şi Ocrotitorul său, Dumnezeu:
1.     PĂREREA DE RĂU: omul din societatea contemporană trăieşte într-o lume a tentaţiilor care la început îl fascinează dar mai apoi, din cauza înstrăinării (îndepărtării) de Dumnezeu şi de Legea (iubirii) Lui, foarte repede omul devine deprimat, se simte nefericit, pustiu cu sufletul, cu sănătatea trupească la pământ[9]. Atunci omul îşi vine în sine, revine „cu picioarele pe pământ” precum fiul risipitor din Evanghelie; începe să-i pară rău şi îşi aminteşte de Dumnezeu şi de pacea sufletului; încet-încet, omul realizează cuvintele Ecclesiastului: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune[10]; omul înţelege atunci că nu cel ce are avere pământească este bogat, ci cel ce îl are pe Dumnezeu prieten, cel ce îl are pe Dumnezeu locuind în adâncul sufletului are avuţie veşnică. Un înţelept spunea: „Nu mă rog ca Dumnezeu să fie de partea mea. Rugăciunea mea este ca eu să fiu de partea Lui”[11]. Prin taina mărturisirii fiecare om vrea să se asigure că este de partea lui Dumnezeu!
2.     HOTĂRÂREA: conştient că l-a supărat pe Cel Preaînalt, creştinul ajuns la părerea de rău pentru timpul irosit în uitare de Dumnezeu, ia hotărârea recunoaşterii faptelor rele şi neplăcute lui Dumnezeu; în popor este o vorbă cum că „păcatul recunoscut este pe jumătate iertat”; să fim siguri însă că Dumnezeu nu ne iartă doar jumătate din păcat ci şterge şi înălbeşte mai albă decât zăpada coala sufletului nostru; tocmai de aceea Domnul Iisus ne-a spus că mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n'au nevoie de pocăinţă”[12]
3.     Următoarea etapă este MĂRTURISIREA PROPRIU-ZISĂ a păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului din biserică, fiind prezent şi preotul ca martor. În colecţia de scrieri duhovniceşti numită „Filocalia” în volumul 9, se istoriseşte cazul unui tâlhar, celebru pentru mulţimea relelor săvârşite în viaţă. Când iubirea lui Dumnezeu l-a scos din viaţa fărădelegilor, omul şi-a venit în sine, a renunţat la viaţa aceea, şi a intrat la o mănăstire cerând stareţului viaţa de călugăr. A fost însă o condiţie: în mijlocul bisericii, cu voce tare, tâlharul de odinioară să mărturisească fărădelegile. Omul s-a apucat de treabă şi pe când îşi făcea mărturisirea, un părinte văzător cu duhul a văzut un înger cu o coală mare în mână plină cu păcatele tâlharului; îndată ce le mărturisea, îngerul radia unul câte unul, până ce hârtia a rămas albă, ca nouă[13].
4.     CANONUL DE POCĂINŢĂ este ca un medicament, cu rolul de a ajuta penitentul să depăşească viitoare tentaţii ale păcatului; canonul are şi caracter de certare, de mustrare pentru păcate; el poate însemna zile de post, rugăciuni sau fapte de milostenie.
5.     Ultima etapă a Tainei Pocăinţei este DEZLEGAREA PROPRIU-ZISĂ de păcate printr-o formulă fixă: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele tale. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh  Amin[14].
Taina Spovedaniei şi părerea de rău – ca lucrare de moment – trebuie repetate mereu, în special când ne simţim sufletul încărcat şi apăsat de păcate, sau cel puţin de patru ori pe an; taina spovedaniei este ca o baie la care alergăm fără ruşine, ori de câte ori ne-am murdărit. Ruşinea de păcate trebuie să o avem înaintea săvârşirii păcatelor, iar nu în momentul venirii la biserică pentru spovedanie. Oricum Dumnezeu cunoaşte şi vede păcatele ce le-am făcut, ştie şi gândurile ce au zăbovit în inimă, în suflet; la El nimic nu este ascuns, totul este clar şi văzut, „ca lumina zilei”; deci, să ne apropiem de această taină „cu timp şi fără timp”[15] ca să luăm iertare, ştiindu-L pe Judecător că este şi Îndelung-Răbdător şi Mult-Milostiv!
     Este important de ştiut ce prevede Molitfelnicul referitor la această taină: „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos ... iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”[16].
     Pe lângă cele spuse până acum vreau să adaug că totuşi mulţi oameni amână pocăinţa, adică amână să meargă la preot pentru spovedanie; cel rău, diavolul, ne aduce în minte tot felul de scuze: sau că nu avem timp, sau că ne este ruşine, ori că vom merge la anul la mărturisit cu siguranţă. Sfântul Vasile cel Mare ne atrage atenţia că este greşit să gândim aşa: „Suflete, de ce amâni pocăinţa, de ce amâni să îl cunoşti pe Dumnezeu şi să-i fi prieten? ...Anul trecut aşteptai anul acesta; acum iarăşi amâni pe la anul! Vezi să nu faci făgăduinţe care să depăşească hotarele vieţii tale! Nu ştii, omule, ce va naşte ziua de mâine! Nu făgădui lucruri ce nu sunt în puterea ta”[17]. Un alt gând care ne poate supăra sau opri să mergem la spovedanie este acela că ne este ruşine sau frică pentru păcatele făcute. Sfântul Ioan Evanghelistul ne învaţă că Domnul Iisus este credincios (fidel), este drept şi are putere să ne curăţească pe noi de ori-şi-ce rău: “Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”[18]


[1] Dogmatica, la Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină – pe înţelesul tuturor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia 2002, p73.
[2] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia III, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p 295.
[3] Ibidem.
[4] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre pocăinţă, la Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia III, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p 295.
[5] Taina = ceea ce este neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister; secret; intim, particular; după ( http://dexonline.ro/definitie/taina ).
[6] “Legiuirile civile bizantine prevedeau pedepse foarte aspre (tăierea limbii şi închisoare pe viaţă) pentru duhovnicul care ar fi trădat secretul spovedaniei … iar după noul Regulament de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale BOR  violarea secretuluui mărturisirii e considerată ca delict şi se pedepseşte cu depunerea” Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia III, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p 300.
[7] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia III, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p 299.
[8] Psalmul 31,5.
[9] Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină – pe înţelesul tuturor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia 2002, p76.
[10] Ecclesiastul 1,2.
[11] Abraham Lincoln, la Gurie Giorgiu şi Cristian Tia, Despre mântuirea sufletului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 106.
[13] Filocalia vol 9, scara 4, cap 14-15, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p 89-90.
[14] Molitfelnic, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2002, p 75.
[15] II Timotei cap. 4, 2: Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată îndelunga-răbdare şi întru toată'nvăţătura”.
[16] Molitfelnic, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2002,  p 65.
[17] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia 13, PSB, vol 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 489.
[18] I Ioan 1, 9.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu