de Pr. Vasile GAFTON
Iată, vă vestesc vouă bucurie mare,
care este la tot omul
(Lc. 2, 10)
Fără să ne dăm prea multă osteneală observăm că lucrurile se întâmplă aproape de la sine în această lume tristă şi complicată în care trăim. Acesta este adevărul: trăim într-o lume tristă şi complicată în care se întâmplă lucruri cu totul întâmplătoare. Nimic nu se mai întâmplă cu un rost, ci din întâmplare, fapt care ne complică vieţile, ne întristează şi ne îmbolnăveşte.
Dar de ce este lumea tristă?[1] Dacă nu am şti (câţi mai ştim?) că de undeva Dumnezeu are grijă ca toate să-şi urmeze cursul lor am spune că de noi oamenii şi de calităţile noastre depind toate, fapt care din nou ar trebui să ne frământe, să ne dea dureri de cap, să ne întristeze.
Însă nu. Pe noi nu ne întristează tristeţea lumii şi nici nu ne frământă complexitatea ei. Altceva nu merge. Altceva se pare că este cauza pentru care liniştea nu mai vrea să-şi facă cuib şi să se aciuiască în sufletele noastre. Pe noi, care căutăm simplitatea în complexitate şi bucuria în miezul tuturor tristeţilor ne întristează lipsa de angajament a omului, a oamenilor de azi, în vederea propriei propăşiri în bine. Lipsa de rezistenţă, de opoziţie faţă de răul pe care îl vedem şi, mai ales, îl simţim complicându-ne existenţele, strecurându-ni-se în suflete ca un fior rece şi neplăcut cu care până la urmă convieţuim.
Începem prin a ne obişnui să-l identificăm la alţii, să-l studiem, să-l întoarcem pe toate părţile şi nici nu ne dăm seama când începe să facă parte din noi. Cum să-l mai dăm afară? Doar suntem creştini, nu?! Şi astfel se produce falsificarea şi ne trezim dureros de milostivi, înrăiţi în a săvârşi binele cu orice preţ, complicat de îngăduitori şi de înţelegători faţă de rău. De ce? Îl avem în noi. Ni l-au strecurat în aerul cu care ne sufocăm, în imaginile cu care ne orbesc, în iubirea cu care ne urăsc şi în dezbinarea în care vor să devenim una. De fapt nu lumea în care trăim este tristă şi complicată, ci noi. Suntem trişti datorită invidiei faţă de cei care fac răul fără să li se întâmple nimic. Război generalizat, al tuturor împotriva tuturor, invidia a început să ne dea târcoale. Şi nu este decât o tatonare a răului.
Dar, cu toate acestea, ştim! Ştim că Dumnezeu nu ne lasă. Ştim că nu stă deoparte impasibil la suferinţele şi necazurile noastre, ci Se coboară de fiecare dată, aşa cum o face la fiecare Craciun, ca să Se întrupeze în carnea vieţii noastre, în sufletele şi în trupurile noastre, pentru ca noi să avem putere, pentru ca noi să biruim.
Cu toate acestea, nu ştiu de ce nu pot fi oamenii bucuroşi. În multe rânduri şi în multe situaţii m-am întrebat în legătură cu acest fapt, pentru că am observat un soi de crispare pe feţele şi în sufletele oamenilor.
De multe ori o teamă de a zâmbi, alteori o imposibilitate de a lăsa deoparte preocuparea de a-şi proteja imaginea creată, de a nu fi mai puţin în ochii celorlalţi decât cred ei că au reuşit să pară. Ba mai mult, am întâlnit oameni care m-au atenţionat sau chiar mi-au reproşat, direct sau indirect, că sunt prea vesel, prea bucuros pentru lumea în care trăim.
Văzând această atitudine aproape ostilă, această încrâncenare lipsită de orice îndrăzneală de a putea reuşi vreodată să o depăşeşti, dinspre tine spre ceilalţi sau dinspre ceilalţi spre tine, mă întreb şi vă întreb: unde sunt oamenii aceia simpli de altădată?
Evenimentele mari din istoria mântuirii neamului omenesc au fost marcate de bucurie. Vestea este adusă Fecioarei de Gavriil Arhanghelul cu cuvântul Bucură-te! (Lc. 1,28). Pruncul Elisabetei, Sf. Ioan Botezătorul, la întâlnirea dintre Elisabeta şi Maria, a săltat de bucurie (Lc. 1,41)..
Cosmosul dă glas la Naşterea Domnului. Magii, păstorii, îngerii, toată suflarea simte fiorul bucuriei. Le dau tuturor o veste bună de Crăciun. Tuturor acelora care contribuie la perpetuarea tristeţii în această lume tristă în care trăim le spun: Fraţilor, Bucuria nu ştie de criză! Bucuria Se întrupează, Se naşte în adâncul făpturii, în fibra acestei lumi şi în miezul fiinţei umane care a uitat care îi este rostul. Nu vă ruşinaţi să vă bucuraţi, ci ruşinaţi-vă să minţiţi şi să vă minţiţi că trăiţi; ruşinaţi-vă să faceţi mai puţin bine decât puteţi face şi nu faceţi; ruşinaţi-vă şi bucuraţi-vă că în lumea aceasta tristă şi întâmplătoare, S-a întâmplat Hristos pentru cei simpli.
Suntem, noi toţi, darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Nu unii pentru ceilalţi, ci fiecare în parte, pentru el însuşi. Fiecare dintre noi suntem o întrupare. La Crăciun S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, întruparea Lui fiind în adevăratul sens al cuvântului singura întâmplare neîntâmplătoare din lume.
Noi oamenii suntem o serie de întrupări în lumea aceasta, prin harul lui Dumnezeu şi putem participa la Dumnezeu prin har. Putem să înmulţim harul dăruindu-ne cu bucurie unii altora. Grija noastră trebuie să fie orientată spre darul acesta pe care-l primim de la Dumnezeu şi care suntem noi înşine, însă şi el iscă invidie între oameni.
Nu suntem mulţumiţi de darul primit? Înseamnă că nu suntem mulţumiţi de noi înşine. Această nemulţumire produce tristeţe. Totuşi, să fim atenţi! „Să luăm aminte!” - aşa cum ne îndeamnă Arhanghelul Mihail.
Am aflat de la cineva că nemulţumitului i se ia darul. Să nu ne batem joc de noi! Să fim mulţumiţi cu noi înşine pentru că suntem darurile pe care ni le face Dumnezeu, de cele mai multe ori aşa cum ne dorim. Suntem invidioşi pe cei care nu-şi bat joc de ei înşişi, ci se bucură de darul primit şi îl folosesc pentru ceea ce le este dat: ca să se mântuiască? Să facem şi noi asemenea! Simplu, nu?
În încheierea acestor gânduri fugare, cred că ar trebui să luăm aminte la cuvintele tulburătoare pe care le-a rostit un foarte bun cunoscător al sufletului uman. Fără să fie creştin, el a spus: Trebuie să înceapă fiecare să iubească, pentru a nu se îmbolnăvi[2] ... de tristeţe – adăugăm noi. Crăciun fericit!
[1] La drept vorbind, nici nu ştiu dacă lumea este complicat de tristă sau trist de complicată, însă, atâta vreme cât aceste două caracteristici ale ei se păstrează, nici nu mai contează.
[2] Sigmund Freud, citat de către Pr. Vasilios Thermos, în lucrarea Om la orizont! Psihologia şi psihiatria ortodoxă, trad. de Vlad Ciule, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 222
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu