de Pr Vasile GAFTON
Motto:
Dumnezeu, Ziditorul nostru,
pentru iubirea de oameni
ne-a lăsat multe căi de mântuire
care întorc sufletele şi le suie la ceruri.
(Sf. Antonie cel Mare)
Am început Postul Mare. Din nou. Preocuparea de bază a multora pe perioada postului este în mod exclusiv aceasta: Cu ce ne hrănim? de vreme ce ştim că eşti ceea ce mănânci? O preocupare lăudabilă şi legitimă, nimic de zis, însă, mult mai important ar fi, credem noi, Cum ne hrănim? Nu vrem desigur să ne referim la prescripţii demne de vreun ghid al manierelor elegante şi nu ne interesează aici estetica hrănirii, însă, modul în care ne hrănim devine foarte important. De ce ? Pentru că hrănirea în cadrul raiului pe care îl descrie Cartea Facerii este contemplativă. Este un mod de cunoaştere şi de autocunoaştere care implică centrarea atenţiei umane pe dimensiunea subiectivă a mântuirii.
De ce mai este important modul în care ne hrănim, acel cum? al hrănirii? Pentru că, fiind atenţi la acest aspect noi înşine ne plasăm prin post în perspectiva locului şi a stării lui Adam de dinainte de cădere, în locul hrănirii-împărtăşire cu lumea-Paradis şi în starea de a-L întâlni pe Dumnezeu în însuşi actul acesta al hrănirii contemplative. A te hrăni altfel decât prin contemplare înseamnă a violenta raiul. Nu pomul cunoştinţei, nu porunca lui Dumnezeu, ci însăşi relaţia cu Dumnezeu şi propria fiinţă care este parte a acestei relaţii.
În post suntem în situaţia lui Adam. Diavolul ne ispiteşte cu ceea ce trebuie să constituie hrana noastră, cu aspectele exterioare, pentru a ne distrage atenţia de la modul în care sau cum trebuie să ne hrănim. Aceasta devine după pregătire şi fiul risipitor sau vameşul pe care îi întâlnim înaintea începerii postului ne demonstrează că a te cunoaşte pe tine este un lucru important.
Altfel spus, perioada postului ne ajută să ne conştientizăm poziţia în planul existenţei prin raportare/delimitare faţă de celelalte elemente/aspecte ale existenţei create. Dacă în perioadele de dezlegare ale anului bisericesc noi existăm practic oricum – după principiul lipsit de conştiinţă morală al competiţiei distructive caracteristică lumii: care pe care -, în perioada postului devenim conştienţi că, de fapt, dacă avem o chemare în planul existenţei, aceasta nu este nicidecum concurenţa cu celelalte specii/regnuri şi nici chiar cu specia umană, ci, chemarea noastră este aceea de a coexista în armonie împărtăşindu-ne din ceea ce ne oferă celelalte existenţe, nu luându-ne noi cu forţa ceea ce credem că ne-ar putea folosi şi, în nici un caz anulându-le existenţa prin hrănirea cu ele. Chemarea noastră este aceea de a descoperi Paradisul pierdut, inaccesibil, dar prezent în miezul lucrurilor şi în inima omului[1].
Deducem astfel că există o mâncare spre moarte, din care s-a înfruptat Adam – o mâncare care a produs înlocuirea veşmântului ţesut de Dumnezeu cu cel din frunze de smochin şi cu haine de piele[2], o mâncare care te lasă gol pe dinăuntru[3] - dar şi o mâncare spre viaţă, a contemplării celor de dincolo de aparenţă la care a fost îmbiat Apostolul Petru (F. Ap. 10) şi, mai adevărată decât toate, mâncarea-împărtăşire din Trupul şi Sângele Vieţii care aparţine omului postitor, pentru că el se hrăneşte mai întâi cu Cuvântul şi cu Sfânta Împărtăşanie[4]. Hrănirea obişnuită implică o pregătire laborioasă a hranei, pe când hrănirea-împărtăşire implică pregătirea noastră pentru a primi cum se cuvine hrana. Mâncarea, hrănirea cu pregătire, cu discernământ, este reperul stării de sănătate a fiinţei umane trăitoare într-o lume bolnavă. Hrănirea fără discernământ, cu tot ce ne oferă lumea aceasta bolnavă în care trăim, conduce la îmbolnăvirea noastră.
Ce înseamnă sănătate şi ce înseamnă îmbolnăvire în contextul dat?
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte într-una din scrierile sale despre o stare de sănătate primordială a omului, stare ce însemna cunoaşterea şi ordonarea de către raţiune a mişcărilor sufletului în conformitate cu virtutea corespunzătoare fiecăreia dintre aceste virtuţi, în om domnind o ordine şi un echilibru al tuturor forţelor de care acesta dispunea în aşa măsură încât el, omul, să poată căuta mereu spre Dumnezeu şi prin aceasta să atingă desăvârşirea[5], deoarece nici între raţiunile lucrurilor nu există în mod natural nici război, nici vreo învrăjbire, ci, ele sunt deplin armonizate[6].
Din acest punct de vedere considerăm că orice creştin cu o conştiinţă a existenţei umane aflată în legătură cu Dumnezeu prin credinţă, prin spirit, poate să îşi evalueze propria persoană raportată la viaţa zilnică marcată de fel şi fel de încercări şi provocări, poate să cunoască şi, eventual, să spună în ce măsură legătura aceasta a lui cu Sursa existenţei sale, cu Izvorul vieţii sale, cu Dumnezeu, este realizată. Cu alte cuvinte, orice creştin ar trebui să îşi dea seama într-o oarecare măsură dacă este duhovnicesc sau nu, dacă se îndreaptă spre cele duhovniceşti sau mai degrabă spre cele materiale, lumeşti; dacă fiinţa lui capătă consistenţă sau se fragmentează şi începe să dispară în prea multele preocupări neproductive ale unei vieţi hrănite de-a valma cu orice şi oricum, tocmai prin acestă hrănire haotică, înstrăinată de Viaţă.
Aşa se întâmplă în permanenţă, aceasta este viaţa umană în conformitate cu alegerea lui Adam. Lucrurile nu sunt nici pe departe menite să ne sperie sau să ne ducă la deznădejde pentru că trebuie înţeles faptul de neeludat că nimeni şi niciodată nu va putea elimina existenţial păcatul omenesc, însă, omul poate dobândi prin credinţă puterea de a lupta împotriva păcatului[7].
L-am citat pe Sfântul Antonie cel Mare, care spune că sunt multe căi lăsate de Dumnezeu pentru ca sufletele, luptând împotriva păcatului, să se întoarcă la ceruri, motivul pentru existenţa acestor multiple posibilităţi fiind iubirea de oameni. Aş adăuga cunoaşterea slăbiciunii oamenilor, care nu se pot adapta la standardele unei vieţi cu adevărat duhovniceşti şi atunci, Dumnezeu adaptează standardele acestei vieţi la neputinţa şi limitarea omenească. Postul este, din acest punct de vedere, un demers cognitiv şi/sau autocognitiv accesibil oricărui om, indiferent de formaţie sau de nivel intelectual. Postul oferă, oricui vrea să-l practice, ieşirea din indefinit, din confuzie, din hrănirea de-a valma, haotică, şi mai oferă ceva: delimitarea şi afirmarea personal-existenţială prin abţinere. Văzute din perspectiva Învierii, lucrurile stau cam aşa: Cine înviază? Eu. Care eu? Acesta pentru care determinaţiile materiale nu mai contează.
Este, de bună seamă, o abordare paradoxală care, chiar dacă nu sfidează logica cotidiană, cu siguranţă o transcende, o deschide unui nivel de comprehensiune superior, un nivel al concomitenţei posibilităţilor şi al convergenţei perspectivelor. La acest nivel, o cât de mică perturbare a discernământului te poate determina să alegi o cale greşită. De ce? Pentru că în acel punct şi la acel nivel al suprapunerii dimensiunilor spaţio-temporale cu cele duhovnicesc-naturale este, de fapt, locul veşniciei. Astfel, urmându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul aflăm că discernământul despre care aminteam trebuie să urmeze o cale dreaptă, căci Cuvântul nu zăboveşte pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe pregătită. De pildă, cineva posteşte şi se reţine de la hrana care aprinde patimile şi face toate celelalte câte pot să ajute la izbăvirea de patimi. Acesta a gătit calea anumită, dar cultivă aceste moduri pentru slava deşartă, sau din zgârcenie, sau pentru a fi linguşit de oameni, sau pentru a le plăcea lor, sau din altă pricină, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu. El a răbdat osteneala pregătirii căii, dar nu-L are pe Dumnezeu umblând pe cărările lui[8].
Pentru starea pe care o are omul acum, în lume, acest moment-loc, stare sau nivel despre care vorbeam este doar o fulguraţie, este o părere, o oglindă, o ghicitură. Pentru un om cu viaţă în duh, acel punct este, în schimb, o permanenţă. Statornicia în bine aceasta cred că înseamnă: să percepi veşnicia prin intermediul fulguraţiilor clipelor. Aici intevine rolul postului. Postul încetineşte sau estompează cumva derularea cotidianului. Schimbă perspectivele făcându-ne veşnicia intimă şi temporalitatea străină, sustrăgându-ne temporalităţii şi oferindu-ne veşniciei. Postul face din simplul fapt al hrănirii euharistie, adică împlinirea misiunii omului în lume şi anume, aceea de a mulţumi în tot timpul şi în tot locul[9].
În această perspectivă sigur că şi hrana suportă modificări în ce priveşte exercitarea voinţei umane cu raportare la ea. Nu mai contează atât de mult hrana, cât discernământul alegerii ei, manifestarea voinţei noastre în direcţia unei alegeri căreia i se subsumează dorinţa. Este vorba şi aici despre schimbarea perspectivei, care, într-o primă abordare se desfăşoară pornind de la dorinţă spre anularea voinţei, aşa cum a operat în cazul lui Adam[10], iar, în al doilea caz, pornind de la voinţă şi ajungând la transfigurarea dorinţei, prin cruce.
În momentul în care se schimbă alimentaţia, concomitent trebuie să se producă şi schimbarea unui întreg proces mental-spiritual. Aşa stau lucrurile în cazul lui Adam, cu care începem Postul Mare, dar şi în cazul Mariei Egipteanca, pe care o pomenim spre sfârşitul postului. Mai doresc să citez un exemplu, cel al Sfântului Apostol Petru, care are viziunea unei hrăniri deosebite, de unde provine acel cum? al hrănirii, despre care am amintit şi despre care spuneam că este chiar mai important decât cu ce?. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în relatarea din Faptele Apostolilor, cap. 10 o descoperire pe care Dumnezeu i-o face lui Petru cu privire la modul de împărtăşire cu lumea nevăzută prin cea văzută, prin intermediul jertfei: Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă![11] Jertfa înseamnă această schimbare, convertire a perspectivei, care, face ca hrana să devină cunoaştere prin participare, iar nu distrugere. Hrana noastră este, aşadar, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Unul şi neschimbabil, însă, în privinţa omului trebuie făcută o distincţie clară între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce este chemat să fie.
Dorinţa va deveni de acum altceva. Va deveni hrană contemplativă, aşa cum, probabil era şi în rai. Sfântul Vasile Cel Mare face referire la două tipuri de dorinţă: una pozitivă, cealaltă negativă. Prima dorinţă este dorinţa după Dumnezeu şi apare în rugăciunea ce se citeşte la Ceasul al VI-lea: Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre şi nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau gânduri rele, ci cu dorirea Ta hrăneşte sufletele noastre. Dorirea de Dumnezeu hrăneşte sufletul şi fiinţa întreagă, însă, există şi opusul acestei dorinţe, dorinţa împătimită, mai degrabă mistuitoare, nimicitoare decât hrănitoare, care provine de la amăgirea cu frumuseţile cele stricăcioase ale lumii, cum arată tot Sfântul Vasile în Rugăciunea de la Mijloceasul al III-lea.
Postul este o cale pe care o străbatem în funcţie de dorinţele pe care le avem. Dorinţele ne definesc în mare parte fiinţa şi ne determină starea. Sunt motorul nostru, ceea ce ne pune în mişcare şi ceea ce ne hrăneşte. Întrebarea care rămâne în continuare în picioare, la sfârşitul acestor câteva reflexi pe marginea postului este: CUM?
[1] Olivier Clément, Cântecul lacrimilor, eseu despre pocăinţă, Ediţia a II-a, trad. de Ileana Brie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 22
[2] Triod, Stihira a II-a de la Doamne strigat-am, a Vecerniei din Duminica lăsatului sec de brânză.
[3] Triod, Stihira a IV-a de la Doamne strigat-am, a Vecerniei din Duminica lăsatului sec de brânză.
[4] Olivier Clément, op. cit., p. 103
[5] În Despre Rugăciunea Domnească, din Scrieri partea întâia, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 432
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în op., cit., p. 115
[7] La Ion Mânzat, Psihologia creştină a adâncurilor. F. M. Dostoievski contra S. Freud, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Univers enciclopedic gold, Bucureşti, 2009, p. 375
[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în op., cit., p.173
[9] Cf. Alphonse Goettmann, Bucuria. Faţa lui Dumnezeu în om, trad. de Viorica Juncan, Ed. Herald, Bucureşti, 2010, p.149
[10] Jean-Claude Larchet face referire la o concepţie patristică similară în aceastî privinţă, în Acesta este trupul Meu..., trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 48-51
[11] În Răspunsuri către Talasie, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 114
, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu