sâmbătă, 9 aprilie 2011

Ciorbă de bolovani

de Vasile VOICULESCU


NU   ERA CASĂ ÎN CĂTUNUL Flămînzii-Vechi unde nu auzi, din zori, scîncete.
-   Mamă... mi-e foame.
-   Rabdă şi tu pînă vine tat-tu de la rîjniţă.
-   Cînd vine ?
-   Ia, mai acuşi... Aduce o traistă de mălai.
-   Nu-mi place, că nu-i mălai... Ştiu eu, e coajă de copac măcinată.
În altă parte tot aşa:
- Mamăă... dă-mi să mănînc.
- Ia şi tu de colo un bulz de unt şi umple-ţi bîrdanul. Uite ce gras e. Şi, spunînd aşa, femeia dumica nişte cocoloaşe vinete.
- Nu mănînc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din mal. Am văzut eu cînd a adus surata.
Şi copilaşii se agăţau, lihniţi, de poalele gospodinelor amărîte. Bărbaţii mai toţi erau plecaţi în lume după munci, ori duşi la curtea boierului, departe, în comu­na nouă. După alunecarea coastelor nemilostiv despădurite şi prăvălirea bătrînei aşezări de pe ele, Flămînzii fuseseră strămutaţi jos în şes şi se chemau altfel. Sus nu rămaseră decît cuibarul bătrîn, un pîlc de cocioabe, agăţate de rîpele argiloase spintecate de crăpături adînci, gata să fugă şi ele la vale, numite Iude, de pe nu­mele vînzătorului.
Într-o zi din astea, plină de plînsete şi văicăreli, se abătu în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-de-dimineaţă neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei din-tîi case din marginea de răsărit şi a înaintat nebăgat de seamă pînă lîngă prispa unde guiţau de foame o ciotcă de prunci.
Acolo a stat încremenit pînă ce l-a văzut femeia, care l-a întrebat arţăgoasă:
-   Da' 'mneata ce vrei ?
El a dat bună ziua... Muierea i-a răspuns „bună", dar răstit, c-un sfert de gură. Micuţii, speriaţi, au tăcut şi s-au lipit strîns de maica lor. Abia atunci o ja­vră răpănoasă s-a sculat şi şi-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două hă măieli leşinate, s-a lăsat păgubaş, a dat bucuros din coadă şi s-a culcat la loc.
Omul a băgat de seamă acreala primirii şi, tulburat, se mîhni.
-   Iartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la curte, băteam în ea... şi nu intram pînă ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiştea...
-   Au fost şi gard şi poartă, i-o întoarse cu amărăciune nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni grele... Da' ce pofteşti 'mneata ?
Şi chipul i se oţărî.
- Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. N-aş putea găsi aici puţină mîncare ? Sînt ostenit şi flămînd.
Şi, vorbindu-i astfel, o privea ţintă.
Femeia nu plecă ochii. Rîse numai, cu venin.
-   Păi dacă eşti flămînd, 'mneata crezi că trebuie numaidecît să mănînci ?
-   Atunci ce să fac?
-   Să rabzi ca noi toţi de-aici. În sărăcia noastră cerşetorii n-au ce căuta. Şi mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier şi întinde mîna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de-aia!
Şi-i întoarse spatele, lăsîndu-l caraghios. Streinul nu se dete bătut. Din ce în ce mai stîrnit, colindă ogradă cu ogradă, rugîndu-se de ospeţie. Peste tot îl întâmpinau, duşmănoase, sărăcia, jalea şi amarul. De pretutindeni îl alunga dez­nădejdea. Din cîteva locuri fu gonit cu vorbe urîte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea: nu se tînguia, nu întindea mîna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Părea un bărbat în putere, deşi uscăţiv şi subţiratic, de înălţime mijlocie, cu chipul smead, prelung şi trist. Purta barbă castanie, părul lung, cu cărare la mij­loc, dat călugăreşte pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe lungă, ca un anteriu de aba ţărănească, albă; în picioare cu nişte iminei răscroiţi, prin vîrful cărora îi ieşeau degetele. Ce izbea însă la el, aproape te înfricoşau, erau ochii, mari, adînci, de culoarea alunei prăjite. Şi trişti, trişti, de toată tristeţea satului ăs­tuia, strînsă acolo la un loc, în ei.
Cu aceeaşi îndrăzneaţă cuviinţă omul a intrat şi a ieşit, pe rînd, dintr-o sără­cie într-alta şi mai lucie, privind, ascultînd cu băgare de seamă, iscodind, culegînd cu aceeaşi neistovită plecăciune, ca şi cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvîrlea: înfruntări, plîngeri, răbufneli, sudalme şi blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat întreg cătunul. Toţi erau necăjiţi, flămînzi, aşteptînd cu mîinile în sîn, nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau pe Dumnezeu, alţii ocărau pe dia­vol, băgau vină soartei, îşi blestemau viaţa.
Aşa, din jale în jale, din scrîşnet în scrîşnet, a ajuns pînă la cea din urmă co­cioabă din marginea de apus a satului. Aci, bătătura şi mai pustie, ograda mai pă-răginită, restriştea şi mai neîmpăcată. Nu l-a dat în ştire nici măcar coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricît de oropsită. Nimeni nu i-a ieşit înainte.
El a păşit domol pînă la prispa scundă, unde descoperi trei copilaşi culcaţi pe un maldăr de buruieni. S-a aşezat lîngă ei. Unul, mai mărişor, l-a simţit şi s-a ri­dicat. Nu dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiţi, doar piele şi os, cu burţi umflate, mîini şi picioare subţiate ca fusele, numai ochii mari, înfriguraţi mai erau de ei.
 - Ce faceţi voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos streinul, cercînd să le bi­ruie sălbăticirea şi să-i mîngîie pe păr. Ei se apărau ca de nişte loviri.
-   Hai, răspundeţi.
-   Aşteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărişor.
-   Unde s-a dus?
-   Să culeagă bolbotine...
-   Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul.
-   Şi voi vă hrăniţi cu humă? Şi călătorului îi dete lacrimile.

(Citeşte mai mult) aici: http://www.scribd.com/doc/52223804/Vasile-Voiculescu-Ciorb%C4%83-de-bolovan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu