de Pr Protopop Vasile GAFTON
„La Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare.”
(Iacov 1:17)
„Nu pot Eu să fac de la mine nimic,
precum aud judec, dar judecata Mea este dreaptă,
pentru că nu caut voia Mea,
ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.
(In. 5,30)
Această perioadă a Postului Mare este una a întristării celei de bucurie făcătoare, întrucât nici o întristare nu este adevărată dacă nu este o întristare care să vădească bucuria care este ascunsă adânc în acest sentiment pe care îl nutrim fiecare dintre noi, fie că este vorba de raportarea la un semen de-al nostru care pleacă din această lume, fie că este vorba despre raportarea la persoana noastră. Pe tot parcursul vieţii ducem împreună cu noi sentimentul acesta încă din momentul în care venim pe lume ca prunci.
Un teolog contemporan spunea că noi murim de mai multe ori în această lume, în primul rând în momentul în care pruncul se naşte, vine pe lume şi se desparte de acel mediu protector în care a stat până la momentul naşterii şi atunci începe să moară datorită altor trei componente care apar: teama de nedefinit, de nedeterminat - pentru că vine într-o lume cu totul nouă pentru el şi trebuie să înceapă să şi-o definească -, apoi, tristeţea pentru mediul pe care l-a pierdut în care simţea atât de organic dragostea maternă, iar apoi, furia pentru că toate cele din lumea aceasta le vede cumva împiedicându-l să ajungă la bucuria care este promisă dincolo de toate cele ale lumii acesteia (Este vorba despre concepţia lui Richard Welter cu privire la Conştinţa atentă, material publicat în volumul Moartea astăzi, coordonator Basarab Nicolescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 103).
Canonul slujbei înmormântării vorbeşte atât de frumos despre bucuria care urmează „dincolo”, despre depăşirea tristeţii legată de lumea aceasta. Iată cum spune: „Cel ce ai înfrumuseţat toate, m-ai zidit pe mine omul, făptura amestecată din smerenie şi din mărire. Pentru acesata, Mântuitorule, sufletul robului Tău odihneşte-L ...”
Să spună cineva dacă poate să existe odihnă adevărată fără bucurie, pentru că odihna această despre care vorbim noi în rugăciunile şi în cântările de la slujba pentru cei adormiţi conţin ruga: „odihmeşte cu drepţii pe robul Tău”. „Fă-i odihnă veşnică robului Tău”. Este, aşadar, şi o rugăciune făcută pentru a aşeza Dumnezeu sufletele celor care pleacă întru bucuria veşnică.
Canonul continuă aşa: „pe cel ce a trecut la Tine din stricăciunea aceasta nestatornică învredniceşte-l Bunule să locuiască cu bucurie în corturile veşnice socotindu-l drept prin credinţă şi prin har ... pe acesta ce s-a mutat la Tine acum unde este locaşul celor ce se veselesc şi glasul curatei bucurii, învredniceşte-l Hristoase să dobândească slava cea de negrăit ...”.
Aceste cuvinte se regăsesc la slujba înmormântării fiecărui om. De fapt, noi nu vorbim despre tristeţe, pentru că nu ea rămâne undeva departe de noi. „Există o deschizătură (despre care spunea acelaşi teolog francez) în această lume prin care se coboară cerul şi aceasta este mormântul gol al Mântuitorului Iisus Hristos”. Pentru că femeile mironosiţe, în momentul în care s-au dus ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus, au găsit piatra dată la o parte şi îngeri stând în mormânt, care le-au vestit Învierea. Pentru aceasta ne pregătim: pentru Înviere! Dar nu putem vedea acest lucru decât în momentul în care respectăm anumite reguli.
În pericopa evanghelică ce se citeşte la slujba înmormântării Mântuitorul zice aşa: „Nu pot Eu să fac de la mine nimic, (Dumnezeu ar putea să facă orice, însă nu vrea să treacă peste voia omului; poate să ajute omul să se mântuiască în această lume dacă doreşte, dacă vrea, însă nu poate să facă nimic Dumnezeu acolo unde omul nu voieşte şi el însuşi mântuirea personală), precum aud judec, dar judecata Mea este dreaptă, (de ce este dreaptă?), pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.
Iată de ce, în momentul în care noi emitem judecăţi de valoare sau raţionamente în legătură cu lumea aceasta greşim: pentru că socotim lumea şi viaţa – în special viaţa noastră, a oamenilor – începând de la naştere şi până la moarte, însă, viaţa nu este doar atât. Viaţa este călătoria dincolo de pragul acesta al trecerii! Atunci când noi emitem aceste judecăţi de valoare greşim, pentru că noi căutăm voia noastră. Fiul lui Dumnezeu zice: „nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.
Orice raţionament bazat doar pe voinţa noastră proprie nu poate să fie decât lipsit de fundamentul realităţii. Noi plângem şi ne tânguim sau, poate, de multe ori cădem în disperare, luând viaţa doar între limitele naşterii şi ale morţii şi căutând să afirmăm pe fondul acestei lumi numai voinţa noastră. Ne exprimăm nu din voia Tatălui nostru, care şi pe noi ne-a trimis în această lume – că n-am venit noi de capul nostru aici! – ci, am venit fiecare cu misiunea de a ne mântui sufletele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu