În Sâmbăta a doua (a morţilor) din Postul Mare

Primind şi dăruind viaţă

de Vasile GAFTON

S-ar putea ca uneori viaţa pe care o trăim în această lume să ni se pară prea lungă. Îmi spunea cineva nu demult: «Părinte, am ajuns să trăiesc în lume prea mult!» Şi viaţa devine, iată, o povară, cu tot ceea ce înseamnă ea, nu numai gândul la moarte, gândul că trebuie să pleci din această lume. Devine, poate, pentru noi, mai lesne de acceptat că trebuie să plecăm din această lume în momentul în care avem pe cineva drag dincolo.

Marele teolog al neamului românesc, părintele Dumitru Stăniloae spunea cuiva: «după ce a plecat soţia mea din lumea aceasta a început să îmi fie tot mai greu, până în momentul în care mi-am dat seama că nici eu nu mai eram în această lume ci eram mai mult dincolo, cu gândul şi fiinţa mea alături  de soţia mea cu care trebuia să mă întâlnesc acolo».

Observăm adeseori că ceea ce ne pune pe noi în mişcare în această lume este ceva de dincolo de lumea aceasta. Observăm că ceea ce ne dă nouă forţa să trecem peste toate neajunsurile unei vieţi trăită într-un trup pătimitor şi să mergem mai departe este gândul că, la un moment dat, vom merge să ne întâlnim cu toţi cu care am petrecut cândva timp în viaţa aceasta. „Căci – spune sfântul Ioan Evanghelistul – aşa cum are Tatăl viaţă în Sine însuşi, aşa i-a dat şi Fiului Său să aibă viaţă în Sine însuşi!” (cf. In. 5,26). Aceast fenomen – al comunicării Vieţii şi Fiinţei Dumnezeieşti în acelaşi timp – are loc în chip nemijocit între Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Noi, oamenii, suntem chemaţi să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, adică, să primim şi noi această viaţă în mod nemijlocit. O putem primi (viaţa!) doar în cazul în care nu o refuzăm, pentru că manifestarea aceasta a vieţii ne trimite undeva dincolo de lumea aceasta, către sânul lui Avraam (Lc. 16,22), unde ne regăsim cu cei care au fost înainte de noi şi poate nu-i cunoaştem, dar prin care viaţa s-a transmis şi a ajuns şi la noi. Stând acolo, îi aşteptăm pe cei de după noi, pentru care am mijlocit sau le/am transmis noi viaţa.

Observăm astfel, conform celor arătate mai sus, că înlănţuirea aceasta umană în lume între generaţii şi generaţii care se succedă nu este altceva decât o primire şi o transmitere mai departe a vieţii pe care ne-o dă Dumnezeu, pentru că toţi suntem creaţi de Dumnezeu şi toţi suntem fii Lui, prin Taina Sfântului Botez, prin care suntem încorporaţi în Biserica-Mamă a vieţii. Ne regăsim în grade diferite în această viaţă nouă, în funcţie de deschiderea pe care o avem fiecare dintre noi spre Hristos, Cel Care ne comunică această viaţă.

Astfel, faptul că ni se pare că am petrecut prea mult în această lume este doar pentru că am fost prea mult departe de către cei dragi care au fost mai grăbiţi să plece din această viaţă în viaţa de dincolo.

Viaţa aceasta pe care o trăim pe pământ trebuie valorizată ca cel mai mare dar de la Creatorul nostru. Din acest motiv, colindele, în general, şi colindele „morţilor”, în special, adică cântările slujbei înmormântării au şi un rol terapeutic. Ele sunt cele care ne ajută să purtăm povara vieţii întru bucurie, sunt cele care ne ajută să ne însănătoşim perspectiva asupra duratei vieţii umane, ne ajută să vedem că Dumnezeu până într-acolo a mers încât a trimis pe Fiul Său Unul-Născut să se întrupeze în peştera Betleemului, care este firea noastră omenească. Pentru ca această fire a noastră să poată să fie deschisă spre o altă viaţă, spre o viaţă îmbelşugată cu har de la Dumnezeu, Cel care are viaţă în Sine şi care o dăruieşte şi fiilor Săi ca şi fii Săi să aibă viaţă în ei.

            Ori de câte ori murim sau moare cineva de lângă noi, el merge să se împărtăşească mai deplin, mai real şi mai fericit din acest ocean infinit de viaţă dumnezeiască dăruită din belşug de Dumnezeu făpturilor Sale!