Despre ce câştigăm şi ce pierdem prin moarte

(predică la înmormântare)

de Pr Vasile GAFTON

Ne-am strâns în această zi a darurilor pe care Dumnezeu ni le face fiecăruia dintre noi – prin sfinţii cu care a împodobit lumea aceasta – ca pentru o întâlnire de rămas bun. O întâlnire care este, într-adevăr, însoţită de o componentă dureroasă, de o componentă pe care nu putem să o înţelegem până în ultimele ei pulsaţii cu mintea noastră şi n-o putem cerceta cu gândirea noastră. Însă, cu siguranţă că undeva, în inimile noastre, înţelegem ceea ce este de înţeles şi anume, faptul că moartea – şi chiar viaţa pe care o trăim în această lume – sunt realităţi care ne depăşesc.

Noi venim în lumea aceasta, primim o viaţă pe care o trăim fiecare în funcţie de o anumită scară de valori, de o educaţie pe care o primeşte fiecare în familia sa şi, plecăm din această lume având sentimentul unui sfârşit al vieţii rodnic. În ce sens? În sensul că, trăind pe pământ, vieţuind în cadrele acestei existenţe am îmbogăţit cumva lumea aceasta.

Un mare înţelept al neamului românesc,  Nicolae Iorga, spunea: „Înţelepciunea vieţii e simplă; pe unde ai trecut tu, să fie mai bine!” De aceea, cred că în momentul în care plecăm din această lume – presupunând că fiecare dintre noi trebuie să plece la un moment dat şi, că nici unul dintre noi nu rămânem în această lume definitiv – lucrul acesta cred că ne-ar produce cea mai mare mulţumire pe care am putea-o lua cu noi dincolo: faptul că am contribuit şi noi cu ceva la mai binele acestei lumi.

E greu să găsim bilele în lumea de azi. E greu să ne întoarcem privirile în dreapta sau în stânga şi să spunem: DA, este extraordinar de mult bine în lumea aceasta! Bine nu este nici în astfel de momente în care trebuie să ne despărţim unii de alţii, pentru că orice despărţire este dureroasă. Fie că este o despărţire definitivă, fie că este o despărţire temporară, simţim cumva taina morţii în orice despărţire pe care o avem de suferit în această lume, în toate despărţirile prin care trecem!

Sfântul Vasile cel Mare spunea în Omilia sa la Psalmul 114 aşa: „Viaţa noastră nu este decât o succesiune de morţi”. Acest lucru se întâmplă pentru că noi căpătăm o anumită dependenţă faţă de lumea aceasta, faţă de viaţa aceasta. Ne manifestăm în conformitate cu un oarecare spirit de posesiune inclusiv asupra vieţii pe care o avem de la Dumnezeu şi spunem: am un tată sau un copil, o casă, o lume a mea, un univers al meu, am o viaţă! Dar, avându-le sau crezând că le avem în suflete ni se permanentizează teama ca toate aceste lucruri să nu ne fie luate. Soluţia acestei probleme este una cât se poate de facilă. Le avem? Să le dăruim! Aşa nu ne mai pot fi luate. Dându-le, ne bucurăm că Cel Care le primeşte este Dumnezeu.

Poate că mai corect ar fi să spunem: sunt în viaţă! Pentru că dacă avem o viaţă nu o avem de la noi. Am primit viaţa de la nişte părinţi care la un anumit moment dat îşi lasă propria viaţă şi se duc mai departe urmând firul acesta al firescului neamului omenesc! Dar şi aceşti părinţi au primit viaţa şi ne-au dat-o nouă cu bucurie. Viaţa o primim şi o dăruim fără să simţim durere nici atunci când o primim ca şi copii, nici atunci când o dăruim ca şi părinţi. Suferim doar atunci când ne pierdem viaţa pentru că ni se pare că ne este luată. De aceea spun că moartea, poate, are această componentă dureroasă pentru noi, deoarece  simţim că în moarte ni se ia ceva.

În primul rând ni se ia conştiinţa. Nu mai avem acea conştiinţă a proximităţii, a prezenţei celor din jurul nostru, a celor apropiaţi nouă. Nu mai suntem decât un pachet de organe care aşteaptă să acţioneze asupra lor acelaşi firesc al acestei lumi. Există, ce-i drept şi în vremea vieţii o percepţie a acestui fapt al lipsei de conştiinţă similară morţii. În momentul în care întâlnim un om care n-are prea multă conştiinţă, aproape că putem să spunem că este un om mort, pentru că sufletul acelui om nu primeşte suficientă lumină. Este ca o cameră care are un geam către rai, către paradis, dar, acest geam are obloanele atât de bine ferecate încât nu se vede deloc raiul dinăuntru! Oricât de mult am încerca să îl convingem pe acel om/suflet să deschidă obloanele pentru că dincolo de ele este ceva ce nu se poate spune de frumos, nu vom reuşi să facem lucrul acesta! Şi omul fără conştiinţa raiului rămâne ferecat.

Ce ni se mai ia prin moarte odată cu pierderea conştiinţei? Ni se iau cei dragi. Îi pierdem şi ne pierd şi ei pe noi, însă, avem posibilitatea să nu-L pierdem pe Dumnezeu. Avem prilejul să înţelegem că în Dumnezeu îi avem pe toţi lângă noi pentru că El i-a creat. Mai mult, îi avem lângă noi şi cu noi chiar şi pe cei de dinainte de noi pe care nu i-am cunoscut şi acum avem posibilitatea să-i cunoaştem. În sânul lui Avraam ne întâlnim cu cei prin care viaţa ni s-a dăruit nouă şi îi aşteptăm pe cei cărora li s-a dăruit viaţa prin noi înşine. Este o bucurie a întâlnirii întru Viaţă şi cu Viaţa. Pe toţi îi avem cu noi în Dumnezeu

Apoi, mai simţim că ne este luată odată cu moartea libertatea. Libertatea aceasta pentru care unii, poate, sunt în stare să îşi dea şi viaţa, libertatea pentru care unii şi-au dat deja viaţa. Dar, de fapt, dacă stăm să gândim puţin observăm că avem doar libertatea de a ne face dependenţi de ceva în această lume. Depindem de lume într-o mai mare sau mai mică măsură şi, de asemenea depindem de ceea ce spune lumea. Cu toate acestea, ar fi atât de bine dacă am reuşi să înţelegem că depindem de Dumnezeu şi doar de El. Doar această alegere a noastră este valabilă  şi doar această dependenţă de Dumnezeu ne face cu adevărat liberi, deoarece Dumnezeu ne eliberează şi de moarte, pe când celelalte forme de dependenţă au moartea în ele.

Ne mai este luată apoi viaţa şi, atunci când ne este luată simţim că viaţa aceasta este cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu. Spuneam că azi este ziua în care se fac daruri, se primesc daruri, şi mai spuneam cu o altă ocazie că Dumnezeu ne face darul acesta nu pentru ca să ni-l ia înapoi. De fapt, nouă nu ni se ia viaţa. Părăsim viaţa aceasta şi ni se descoperă o altă viaţă sau adevărata dimensiune a vieţii. Nimeni nu a venit de dincolo să ne spună: aşa se întâmplă sau aşa este cu moartea. Pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos trebuie să Îl credem că a fost mort şi S-a întors din morţi cu un trup nou, înduhovnicit, transfigurat. Un trup care nu mai era ţinut în hotarele şi între limitările lumii acesteia, ci avea posibilitatea să se manifeste plenar şi independent într-o conştiinţă supremă, într-o libertate potenţată la maxim faţă de orice limitare care ar putea să apară în lumea aceasta.

Care ar fi, deci, soluţia pentru a scăpa de toate aceste pierderi pe care le suferim odată cu moartea? Există o ectenie care se repetă de multe ori în cadrul slujbelor Sfintei Biserici: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” Cererea cuprinsă în această ectenie ne arată că dăruindu-ne viaţa, ea nu ne mai poate fi luată. Nu poate să-ţi fie luat ceva ce dăruieşti, pentru că tu, de bunăvoie, alegi să dăruieşti bunul cel mai de preţ al tău lui Dumnezeu, care ţi-l dă, VIAŢA. Doar aşa vom avea certitudinea că El este singurul care poate să o păstreze în deplinătatea ei.

Altfel, încredinţând viaţa noastră lumii acesteia, observăm că lumea moare. Orice fel de dependenţă dezvoltată faţă de lucrurile din lume sau faţă de oamenii din această lume trec, pier, le pierdem. Dăruindu-ne pe noi înşine lui Dumnezeu, unii pe alţii şi toată viaţa noastră, doar atunci vom putea să spunem că nimic nu vom mai avea de pierdut pentru că noi, dăruind tot ceea ce am primit de fapt în dar de la Dumnezeu, am câştigat Viaţa cea veşnică.