În Sâmbăta a treia (a morţilor) din Postul Mare

de Pr Vasile GAFTON

Viaţa umană, ca şi construire de sine conştientă şi liberă

                                         Motto:

 „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ,

 l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă

şi s-a făcut omul fiinţă vie.”

(Fac. 2,7)

            Am socotit înportant să încep cuvântul meu cu referatul biblic despre crearea omului, nu pentru a sublinia neapărat părţile din care este constituit un om – trupul din ţărână şi sufletul pe care l-a dat Dumnezeu prin  suflare de viaţă -, ci pentru a sublinia cu precădere care este contribuţia omului la ceea ce reprezintă el în planul acestei lumi.

            Am amintit mai sus versetul 7 din capitolul II al cărţii „Facerii”. Iată cum se încheie acest verset: «şi s-a făcut omul fiinţă vie». Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi i-a suflat în faţă suflare de viaţă şi omul s-a făcut pe sine fiinţă vie. Nu precum erau celelalte vieţuitoare. Pentru că la capitolul I versetul 24, în aceeaşi carte, Dumnezeu porunceşte să scoată pământul fiinţe vii! Cu un verset înainte porunceşte şi apelor ca să se umple de vietăţi. Toate au viaţa aceasta pe care o vedem că se manifestă în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu tocmai ca să manifeste şi să susţină viaţa, însă, când vine vorba de om, zice că «s-a făcut pe sine fiinţă vie», după ce Dumnezeu i-a suflat suflare de viaţă.

            Este vorba de a înţelege din cele de mai sus care este contribuţia omului la ceea ce este el în sine şi la ceea ce reprezintă el în această lume. Dumnezeu dă, iar omul îşi asumă această suflare de viaţă, dar nu o viaţă ca a celorlalte vieţuitoare, ci o viaţă raţională, o viaţă conştientă de sine («s-a făcut pe sine fiinţă vie »). De aceea, noi, când ne strângem într-un astfel de moment, o facem şi pentru a plânge pentru cel care pleacă (plângem ceea ce a reprezentat el în această viaţă), ne strângem şi pentru a mângâia după puterile noastre pe cei care rămân înlăcrimaţi în urma acestei plecări, dar, mai ales, ne adunăm cu toţii pentru a ne aduce aminte ceea ce trebuie să fie omul.

            Viaţa nu poate să găsească nici o opoziţie în această lume. Noi oamenii cam aşa gândim, în perechi de opoziţii ca, de exemplu: alb-negru, bine-rău, zi-noapte, viaţă-moarte. Trebuie să înţelegem însă că moartea nu este opusul vieţii. Ea este opusul naşterii: naştere-moarte; viaţa vine în fiinţa aceasta umană care pleacă mai departe vie, la Dumnezeu! Omul trece din această etapă de viaţă pământească într-o altă etapă de viaţă, nematerială, pentru că este chemat – şi şi-a asumat această chemare de a se face fiinţă vie încă de la crearea sa.

            Păcatul este cel care tulbură puţin ordinea aceasta şi noi rămânem marcaţi de greşala pe care a făcut-o Adam în rai, şi anume, de a uita că datoria lui este de a se face fiinţă vie numai în strânsă legătură cu Dumnezeu – VIAŢA deplină prin excelenţă! Altfel, omul nu poate să rămână în viaţă dacă stă în legătură cu lumea aceasta. Omul numai în comuniune  cu Dumnezeu poate să se împlinească şi să aibă şi mai multă viaţă, aşa cum ne spune Mântuitorul nostru. Dacă uită acest lucru, omul nu face decât să se asemene cu celelalte vieţuitoare, neraţionale, care apar şi dispar de pe fondul lumii fără a lăsa vreo urmă a trecerii lor cum o face fiinţa umană. Vedem această manifestare în legătură cu trupurile noastre, care se nasc, cresc şi apoi mor şi se întorc în pământ, precum spune şi rugăciunea: «că pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii mergem».

            Dacă omul nu îşi asumă datoria de a fi fiinţă vie şi a sta strâns legat de Creator, de Dumnezeu, atunci se pierde până la venirea lui Hristos, după cum spune Sfântul apostol Petru: «Iată vin să fac ceruri noi şi pământ nou». Cuvântul «nou» este cel prin care este reprezentată Sfânta Biserică-oua Creaţie, în care cred că îşi găseşte lumea un nou început. Omul însuşi moare prin Botez, iar apoi se naşte din nou pe acest pământ nou, Biserica, ea fiind raiul pământesc deoarece are tendinţa naturală să se întindă peste tot pământul. Aceasta însă, numai cu condiţia ca omul să îşi asume partea lui în lucrarea de extindere a Bisericii Domnului Hristos.

            Prin urmare, venim să celebrăm de fiecare dată la slujba înmormântării, amintirea unui semen al nostru care a încercat să se facă – după puterea sa – fiinţă vie conform poruncii lui Dumnezeu. Trupul rămâne în lume pentru a se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul pleacă să se reaşeze acolo unde îi este locul, lângă VIAŢA care dă fiinţă, lângă Dumnezeu Cel Veşnic.