de Vasile GAFTON
Paul Evdokimov, Viaţa spirituală în cetate, trad. din limba franceză Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, 238 p., ISBN 978-606-8134-66-6
Editura Nemira ne „provoacă” din nou la lectură teologică şi ne surprinde plăcut cu o carte de spiritualitate. De această dată este vorba despre o lucrare care prin anvergura sa tinde să ne aşeze într-o perspectivă deopotrivă nouă şi tradiţională, patristică sau, poate, mai degrabă, cu o tradiţie patristică înnoită.
Operă a unui cunoscut scriitor, teolog, literat şi filosof din diaspora ortodoxă rusă, Viaţa spirituală în cetate problematizează cu privire la lăuntricul uman în dimensiunea lui cea mai autentică şi mai profund religioasă, într-un mod ce reuşeşte să se adreseze unei plaje generoase de cititori interesaţi de domeniu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Paul Evdokimov, fără a depăşi limitele unui elementar simţ al teologhisirii tipic ortodoxe, iese din tiparele teologului tributar unui stil al rigorii dogmatice dusă la extrem – până la rigidizarea perspectivelor şi închiderea într-un normativ arid refractar noului –, practicând un fel de a face teologie ce are ca rezultat o operă a cărei virtute este, în primul rând, divulgarea falsei cenzuri dintre izvoarele patristice ale dreptei credinţe şi întruchipările veacului nostru[1].
Abordând o problematică teologico-filosofică de o actualitate certă, autorul reuşeşte să aducă cititorul cu privire la sensul propriei existenţe. Bogăţia temelor abordate după o logică subiectivă, dar orientată în permanenţă spre afirmarea interiorităţii şi a perspectivei patristice asupra problemelor spirituale, generează dificultate în găsirea unei unităţi sistemice în paginile dense ale lucrării. Totuşi, găsim această unitate transfigurată şi transfiguratoare, deschisă spre eshatologic, subzistând în miezul lucrării şi ivindu-se sau afirmându-se când şi când mai explicit datorită geniului autorului. Ceea ce este interesant pentru cei mai puţin familiarizaţi cu scrierile patristice şi/sau ascetice este, poate, faptul că unora dintre cititorii acestei cărţi nici nu le-a trecut prin minte vreodată că omul obişnuit, omul socializat, aflat în centrul tumultos al evenimentelor cotidiene are o chemare similară sau chiar identică celei a monahilor. Mai cu seamă în lumea în care trăim se poate lesne observa că nu se acordă aproape nici o şansă spiritualităţii.
În cetate, în lume, în viaţa de zi cu zi pe care simţim că o pierdem sau că ne pierdem de ea şi nu ştim cum sau ce ar putea să-i dea consistenţă, autorul lasă loc de manifestare Monahismului lăuntric, definit din primul capitol al cărţii ca mucenicie ascetică, o mucenicie care realizează două lucruri de o importanţă majoră: ridică omul mai presus de el însuşi şi încreştinează lumea fără a fi nevoie să o părăsească (p.19).
Paul Evdokimov ne arată că în conformitate cu Tradiţia Bisericii, a nu ne asuma această formă de mucenicie, perenă, am îndrăzni să spunem, înseamnă a ne declara dezertori de la chemarea noastră de a fi preoţie universală. Suntem rodul alegerilor noastre, al temerilor, laşităţilor şi al pasivităţilor noastre inerţiale. Nu avansăm deloc, nu ne pasă, nu vrem. Ei bine, pasivismul înseamnă lipsa propovăduirii iar ideea unui popor pasiv este în contradicţie flagrantă cu eclesiologia patristică (p. 150).
Efectuând un demers istorico-hermeneutic, Evdokimov reuşeşte să arate că Viaţa spirituală în cetate este constituită din diversele moduri în care viaţa cetăţii există şi se manifestă dar şi modurile în care această viaţă era deschisă Transcendentului. Pe de altă parte, sondând prezentul se observă că nu se mai realizează această deschidere şi se face prezentarea unor ample analize ale cauzelor lipsei de interes pentru contemporani în ce priveşte dimensiunea transcendentă a existenţei umane. Se caută răspunsuri în privinţa motivului pentru care viaţa spirituală s-a retras din viaţa cetăţii sau a fost abandonată. Toate aceste analize nu au alt scop explicit decât resuscitarea acestei dimensiuni în lumea de azi.
În capitolul al doilea, Taina luminii în Sfânta Scriptură, suntem puşi dinaintea dinamismului alternant al luminii şi întunericului evidenţiat în Sfânta Scriptură şi în special în Evanghelia după Ioan, subliniindu-se aspectul apocaliptic al luminii ca vedere lăuntrică, existenţială. Lumina revelează şi vede, fiind Principiul Comuniunii treimice care devine Principiul comuniunii dintre Dumnezeu şi om, făcând posibilă oglindirea celuilalt (p. 58).
Capitolul al treilea, Eshatologia, ne introduce în Taina mântuirii. Mântuirea este posibilă pentru că, aşa cum se spune în Păstorul lui Herma, Numele lui Dumnezeu susţine lumea în echilibru (p. 65). Cu toate acestea, omul are libertatea alegerii, a opţiunii pentru Dumnezeu sau, dimpotrivă, poate să Îl refuze pe Dumnezeu şi să-şi construiască viaţa pe o revoltă atee (p. 74).
Înţelegem astfel de ce capitolul următor, al patrulea, are titlul Taina persoanei umane. În interiorul acestui capitol este expusă evoluţia termenului de persoană de-a lungul epocilor istorice, în diferite curente filosofico-teologice arătându-se că filosofia n-a reuşit niciodată să lămurească sau să lumineze, cum spune Evdokimov, acest termen (p. 100). Antropologia teologică este bazată pe reflecţiile şi învăţăturile părinţilor a căror metodologie este caracterizată de părăsirea modului filosofic şi abordarea problemelor teologice din perspectivă metaconceptuală. Deşi psihologia abisală şi în special Jung se apropie de perspectiva patristică prin „analiza simbolurilor” şi a „elementelor generatoare de mituri” (p. 102), totuşi, întreaga taină a persoanei umane ca ipostas se află în actul transcendenţei de sine spre Dumnezeu (p. 112).
Transcenzându-se pe sine, omul îl întâlneşte pe celălalt ca identic cu sine şi diferit în acelaşi timp. Capitolul al cincilea, Harul Tainei nunţii, potrivit Tradiţiei ortodoxe ne prilejuieşte accesul la esenţa intimă a Nunţii care este convertirea de către monah a erosului conjugal în drum către Dumnezeu (p. 117), eros care îi transformă fiinţa, dar şi la aspectul euharistic pe care îl implică Taina Căsătoriei prin faptul că cele două persoane sunt schimbate ontologic de iubirea pe care o nutresc una pentru cealaltă. Euharistia devine astfel expresia supremă a Iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu pentru om sau, cum o numeşte Nicolae Cabasila, manikou eros (p. 121).
Preoţia împărătească, stare harismatică a creştinului, capitolul al şaselea în economia lucrării, atrage atenţia oricărui laic că este preot al propriei sale existenţe, el aducând ca jertfă vie (Rom. 12, 1) totalitatea fiinţei sale (p. 140). Prin Mirungere toţi creştinii sunt consacraţi şi participă la cele trei slujiri ale Domnului: conducătoare, învăţătorească, sfinţitoare (p. 153).
Capitolul al şaptelea este consacrat Scripturii în evlavia ortodoxă. Evdokimov susţine că spiritualitatea ortodoxă este în mod esenţial scripturistică (p. 163), Liturghia fiind aceea care te învaţă să citeşti corect Scriptura (p. 167). Este interesantă viziunea pe care o are autorul asupra Scripturii, despre care spune că atunci când este închisă este principiu al unităţii. Odată deschisă, ea ne dezbină. De ce? Pentru că noi, cei de azi, nu mai deţinem taina citirii Scripturii pe care o deţineau Părinţii (p. 173).
Iubirea nebună a lui Dumnezeu este titlul celui de-al optulea capitol al cărţii. Aici autorul ne spune că atotputernicia lui Dumnezeu constă în a suscita o a doua libertate după chipul Său. Dumnezeu se limitează pentru ca celălalt să fie (p. 180).
În capitolul al nouălea, despre Adorarea liturgică în Biserica Răsăriteană, aflăm că numele lui Dumnezeu se întipăreşte prin repetarea lui continuă în fiinţa credinciosului pe care îl transformă în Scriptură. Actul de adorare îşi revelează dealtfel valoarea intrinsecă: gnoseologică, de comuniune, de transformare a omului în fiinţă liturgică, de trecere în altă dimensiune (p. 198).
Arta modernă sau lepădarea de Sophia pare un capitol adăugat cumva forţat între celelalte, venind cu consideraţii pertinente despre artă, artist şi icoană. Odată cu abordarea temei din perspectiva frumosului însă, înţelegem că suntem în aceeaşi problematică amplă, spirituală pentru că frumosul nu este numai ceea ce place; pe lângă o sărbătoare a ochilor, el luminează spiritul şi-l hrăneşte (p. 217).
În final, capitolul al unsprezecelea, Dimensiunea eshatologică a unităţii, conferă sfinţeniei conotaţia de forţă transformatoare a cotidianului (p. 236). Totodată, urmând Sfântului Ioan Damaschin, autorul utilizează modelul treimic în vederea demonstrării necesităţii susţinerii unei unităţi complementare a bisericilor. Fiecare Biserică, spune el, este un mod unic de a conţine fiinţa identică a Adevărului, de a o primi de la celelalte, de a o da celorlalte şi astfel, de a conţine şi de a postula celelalte Biserici (p. 232).
Ce-ar mai rămâne de spus?
O carte care generează noi întrebări şi oferă răspunsuri inedite. O carte care incită. O carte cu pasaje care pot isca exclamaţii admirative. O carte a cărei lectură te mistuie şi te hrăneşte deopotrivă.
O carte de spiritualitate, pentru spiritele neobosite.
[1] Teodor Baconsky, în Cuvânt înainte la Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad., prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu