de pr Vasile GAFTON
Steaua de la Răsărit a călăuzit magii la Iisus. Era o lumină pe cer între alte lumini dar, singura ce călăuzea spre Lumina cea adevărată. A trecut timpul şi iată că poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare (Mt. 4, 16). De ce? Pentru că în sfârşit a împlinit ceea ce n-au împlinit cei din Betleem. Au dat un loc Luminii pe Care le-A trimis-o Dumnezeu. Aici a venit să locuiască Iisus.
La Betleem Lumina S-a arătat şi a strălucit în afara oraşului iar aici, poporului, neamurilor. La Betleem, cetatea lui David, cetatea lui Iosif nu s-a găsit loc pentru Iisus deoarece nu este prooroc bine primit în patria lui (Lc. 4, 24) dar, aici, între neamuri lumina Lui s-a făcut văzută prin începutul propovăduirii Lui. Aici cuvintele Lui s-au făcut auzite şi învăţătura Lui înţeleasă: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3,2).
În epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel spune despre Iisus că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului (4,10) Unde? Ne spune Evanghelia din Duminica după Botezul Domnului: lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim (Mt. 4,13), geografic vorbind dar şi teologic, pentru că prin moarte S-a pogorât în cele mai de jos, însă morţii i-a urmat învierea.
În termeni duhovniceşti, Betleemul este mintea iar Galileea inima. Mintea este aleasă ca prin ea, ca partea cea mai înaltă şi mai fină a fiinţei umane să se realizeze comuniunea cu Dumnezeu, să cunoască pe Cuvântul, dar partea aceasta este rece, operează oarecum mecanic. Inima în schimb, chiar dacă găzduieşte neamuri multe şi de toate felurile poate şi ea să-L primească pe Cuvântul, să-L păstreze în interiorul ei şi să-L asculte.
Propovăduirea cred că începe aici, însă numai cu ajutorul minţii care traduce mesajul propovăduirii, îl face înţeles inimii care rodeşte întru răbdare roada pocăinţei, virtutea. Din acest motiv şi Domnul Se naşte lângă Betleem şi este perceput/cunoscut de minte ca Prunc, într-o fază incipientă şi incompletă. Se poate chiar ca vreun Irod - vreun gând egoist al minţii care vrea ca numai el să domnească asupra ei – să-L prigonească, să-L alunge spre inimă (devenită pentru o vreme Egiptul care Îl adăposteşte). El creşte şi la vremea potrivită iese la propovăduire. Atunci mintea nu poate decât să I se supună şi să-I slujească sau să se lupte toată viaţa cu acest Glas care îi strigă mereu: Pocăieşte-te!
Ceea ce ne rămâne de făcut nouă, celor ce auzim acest glas repetându-ni-se peste veacuri este ca, asemenea minţii să ne hotărâm de care parte ne situăm: ne supunem sau ne prefacem că nu auzim acest glas, luptându-ne toată viaţa să-L înăbuşim în lăuntrul nostru răzvrătit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu