Semenilor mei...

 de pr. Vasile Gafton


De ce sunt trist şi nu mai am cuvânt
Şi nici răspuns să mă răspund pe mine?
Să spună cei ce-nşiră numai vorbe-n vânt,
Dar nu au nici curaj şi nici ruşine.

Să ştie ei tot ceea ce noi nu cunoaştem,
Să afle, noi, şi-al nostru neam de unde vine,
Şi pentru ce, întrebători de când ne naştem,
Găsim răspunsuri doar printre suspine.

Ne credem vajnici strănepoţi de Cărturar,
Tâlcuitori ai slovei sfinte şi străbune
Dar, glia noastră nu mai e Altar,
Iar focul dragostei de neam e doar tăciune.

Strigăm cu toţii: Doamne, ocroteşte-i „bustul”!
De toţi cei care vor în lături să-l ferească,
Şi se-nfierbântă-n inimile noastre dace mustul,
Dar, de noi cine poate să ne ocrotească ...,

... Când, noi nu mai avem azi de jertfit nimic
Şi ni se zvârcoleşte-n suflet disperarea,
Căci, chiar de-alegem răul cel mai mic,
Virtutea noastră cea mai mare-i dezbinarea.

Iar de mai câştigăm ceva din când în când,
E greu de spus dacă ni se cuvine,
De-aceea-s trist şi nu mai am cuvânt,
Când unii n-au curaj, iar alţii n-au ruşine.