( Conferinţă Pastoral-Misionară, partea II )
de Pr. Nicolae Vintilă
Parohia Cisnădie I
Actualitatea icoanei
În
Biserică, opera învățătorească și sfințitoare a credincioșilor se perpetuează
până la sfârșitul veacurilor, în așa fel, ca din roadele ei binefăcătoare să se
poată împărtăși cel ce crede. Dar pentru ajungerea acestui scop divin, omul
fiind în atât de mare dependență de simțurile sale încât i-ar fi greu să se
ridice la înțelegerea adevărurilor revelate fără a fi sprijinit de forme
sensibile, în stare să-i trezească în suflet simțiri pioase, sfânta Biserică a
folosit dintotdeauna sfintele icoane ca mijlocul cel mai eficient pentru a mișca
inima, a deștepta dragostea, a întări nădejdea, a spori credința și, în felul
acesta, rațiunea să accepte mai ușor învățăturile revelate. Sfintele icoane au
îndeplinit de-a lungul tuturor timpurilor o permanentă funcție de sinteză pusă
în serviciul evlaviei, a trăirii morale și a creșterii duhovnicești [1].În
avalanșa de imagini care ne asaltează zilnic, icoana așează asupra
noastră o altă privire, pătrunzătoare, vivificantă, provenită din altă lume: ea
este o invitație la dialog și la întâlnire în Duhul Sfânt, cel ce face ca toate lucrurile să apară în adevărata lor
lumină.
Spre
deosebire de nenumăratele imagini ale lumii moderne, care ne vrăjesc și ne
obsedează, icoana ne oferă asemenea unei oaze, ca un spațiu propice îmblânzirii
inimii și potolirii patimilor, adevărată cristelniță, în care cufundându-ne, ne
naștem din nou; oază de liniște pentru ochii noștri, murdăriți de noroiul unei
lumi a ilustraților de tot felul, care ne influențează adeseori împotriva
voinței noastre [2].Icoana instaurează o relație ”față
către Față” cu Domnul Hristos, cu Preacurata lui Maică și ceilalți Sfinți. A
ignora icoana înseamnă a dez - întrupa Întruparea,pe care aceasta o
mărturisește și cum am mai spus în care-și află începutul.
Oamenilor
de astăzi, aflați în căutarea de repere și de iubire, într-o lume rănită de
moarte, icoana le aduce miresma lumii de dincolo, Coloană de foc ce arată
drumul spre mântuire, ce trece prin pustia și prin întunericul lumii
înconjurătoare. Așa după cum Iisus Hristos S-a înălțat la ceruri, tot așa se va
reîntoarce: acesta este îndemnul pe care ni-l face icoana, care reușind să
conviețuiască chiar cu istoria aflată în mers se dovedește a fi anticiparea,
făgăduința și așteptarea acelui: ”Vino, Doamne Iisuse și Te sălășluiește în
inimile noastre”[3]
.Ea face parte din marele curent al Tradiției, din chiar viața lăuntrică a
Bisericii, ca o prelungire a tainei întrupării Domnului. În consecință, icoana
fiind legată în chip intim de Evanghelie și Liturghie, din care își trage seva [4], are
autoritatea timpului, se distinge prin vechime, este și rămâne o prețioasă
moștenire, nu un simplu obiect exotic de delectare estetică [5].
În
această eră atât de intens vizuală, icoana cu al său rol de memorial [6],rămâne
aceeași pentru că revelația nu s-a schimbat, iar credința a rămas aceeași. Ea
rămâne și o mărturie pe care o aduce omului contemporan, aceea a victoriei
omului împotriva dezagregării și descompunerii,oferindu-i o altă viziune, superioară
lumii căzute. Ea este o verigă a credinței între generații. În biserică, fiecare
icoană și-a păstrat același loc, iar la casele noastre încă icoana tronează la
locul potrivit [7].
Ea rămâne actuală în condițiile în care Însuși Domnul,după cum spune și
părintele D. Stăniloae, ne-a lăsat icoana ca mod de a păstra conștiința
perpetuării prezenței Sale între noi cu fața Sa umană, din planul Său invizibil
[8].
Importanța icoanei
Omul, ca
și chip creat al Chipului necreat dumnezeiesc [9], este
el însuși icoană a lui Dumnezeu fiind destinat sfințirii și îndumnezeirii, trebuie
să uzeze de toate căile lăsate de Dumnezeu pentru a-și împlini menirea. Pentru
că natura umană nu e autarhică, ci ea se poate desăvârșii numai prin
participare, numai prin comuniune, numai prin har, cinstirea icoanelor rămâne o
mărturie vie a dorinței umane pentru îndumnezeire. Icoana se face un mijloc de
comunicare cu Dumnezeu și Sfinții Săi, ca
și prezențe harice, ce comunică din sfințenia lor și celor ce cu credință se apropie de ele [10].
Sfântă este Jertfa Domnului și sfințește pe cei ce se împărtășesc din ea,
sfântă și de mare sfințenie este și Crucea, tot așa și icoanele primesc ceva
din harul și puterea celor pe care îi înfățișează [11].
Ele nu sunt simple lucrări artistice, sunt obiecte de cult, care au putere
sfințitoare.
Venerate
ca niște odoare prețioase, sfintele icoane au împodobit,din cele mai
îndepărtate timpuri tainice catacombe și dumnezeieștile locașuri, cultivând în
sufletele credincioșilor sentimente superioare de sfințenie, sentimentul
adevărului și frumuseții, însuflețind viața afectivă. Prin sfintele icoane,
sufletele urcă de la umbră la lumină, de la materie la spirit, iar inima și
mintea se înalță spre Dumnezeu. Ele devin o permanentă chemare spre zorile unei realități dincolo de
viața noastră. Ele actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din
istoria Revelației, dându-le o adâncă tâlcuire dogmatică și spirituală, formând
în sufletele credincioșilor o concepție precisă despre sensul și scopul vieții
creștine. Ele îndeplinesc o funcție formativă, datorită faptului că ele trezesc
emoții sfinte, contribuie la formarea unor sentimente religios - morale și
angajează credinciosul în procesul mântuirii, fiind un permanent îndemn, o
continuă chemare la rugăciune, la înălțarea către asemănarea cu Dumnezeu [12].
Ele sunt un prețios auxiliar al Sfintei Scripturi, pentru că rămân peste
veacuri un catehism în imagini ce derulează înaintea ochilor minții întreaga
istorie a mântuirii sau fapte de eroism și sfințenie ale sfinților. Prin
adevărurile pe care de dezvăluie, contribuie la lămurirea celor revelate, iar
credincioșii le asimilează mai ușor și odată înțelese, devin norme de viață în
urcușul către desăvârșire. Punând în practică adevărurile revelate,
credinciosul izbutește să facă chipul său mai luminos, mai curat. Icoana își
continuă misiunea învățătorească și sfințitoare în cadrul cultului Bisericii
prin perfecțiunea expresiei și adânca spiritualitate a conținutului [13].
Necesitatea icoanei
Astăzi
ca și Evanghelia, icoana supără tocmai
pentru că răstoarnă valorile lumii acesteia [14]. S-ar
putea vorbi chiar despre o încercare de distrugere a icoanei, dar nu în
înțelesul fizic, ci prin ignorarea
menirii sale spirituale, se poate vorbi chiar de un nou tip de iconoclasm. Mișcarea iconoclastă
nu s-a îndreptat împotriva unor bucăți de lemn, ci a urmărit în planul ideilor
anularea urmărilor Întrupării [15].
Mai apoi, Apusul a preferat anularea simbolului și înlocuirea sa cu analogia,
în felul acesta se pregătea înlocuirea misticii cu filosofia, a vederii directe
cu cea mediată. Cu timpul s-a ajuns, sub curentele moderniste, la lupta cu
valorile vechi și înlocuirea cu altele noi, și încet în locul icoanei veșnic
frumoase s-a așezat imaginea grotescului, urâtului, morbidului, absurdului [16].
Inflația
imagistică venită pe calea televizorului și altor căi media, cu falsele modele,
pe care vrea să le inoculeze lumii creează pericolul îndumnezeirii a ceea ce nu
există nicidecum [17]. Asistăm
la un soi de repăgânizare. Dacă idolul e un zid care se închide în lumea
aceasta, icoana e o fereastră sesizabilă a lumii a ceea ce este mai presus de
lume [18]. Este
deci absolut necesar să ne însușim cunoștințe științifice temeinice despre
icoană, să ne uimim în fața valorii artistice pe care o are și să avem viziunea
ei teologică clară. Ignorând una sau alta dintre dimensiunile sale, înseamnă a
nu putea înțelege sensul ei deplin. Dacă neglijăm elementul teologic, icoana
devine un document sau un monument istoric, purtător de informații prețioase
pentru istorie, dar pierzându-și substanța spirituală. Neglijând elementul
științific, ne găsim stăpâniți de subiectivitatea care ne împiedică să
distingem esențialul de ceea ce este accesoriu și prin aceasta riscăm chiar să
alterăm adevărul transcendent avut în vedere de icoană. Neglijând adevărul
estetic, fără îndoială nu vom reuși să apreciem cum se cuvine icoana [19]. Fiind
parte a Tradiției, icoana nu numai că păstrează adevărul viu in lumina Duhului
Sfânt, dar îl face și văzut [20].
Rolul
icoanei în Biserică este în primul rând de a comunica oamenilor iubirea Fiului
care s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire. Sub aspect
instructiv-pedagogic, icoana rămâne un mijloc la îndemâna părinților, preoților
și dascălilor de a prezenta în imagini, culori și forme, istoria mântuirii și
adevărurile credinței. Chiar și la început de mileniu III , rămâne un mijloc de
trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un
stimulent spre cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de
iubire și jertfă. Contemplarea icoanelor ne facem să ne aducem aminte de bărbăția
și eroismul martirilor și sfinților zugrăviți pe ele, iar simpla lor vedere ne
îndeamnă la evlavie, la fapte bine, la imitarea virtuții și la evitarea
patimilor.
În
această societate postmodernistă, care respinge transcendența lui Dumnezeu,
icoana stă ca lumină strălucitoare, capabilă să lumineze întunericul neștiinței
pentru toți cei însetați după Dumnezeu. Pentru cei ce caută adevărate modele autentice în această lume
hedonistă, Sfinții din icoane devin adevărate pilde morale și creștine de
urmat, ce aduc înrâuriri sfințitoare asupra sufletelor cinstitoare, mai cu
seamă în aceste vremuri de desacralizare și pângărire a spațiului public.
Pentru cei sătui de urât, de non-sens, de absurd, de kitsch, contemplarea unei icoane
poate oferi, sub aspect estetic-artistic, cel puțin satisfacție la nivel
vizual.
Frescele bisericile, colecțiile de icoane din muzeele mănăstirești și de
pe lângă Centrele eparhiale dăruiesc adevărate delectări vizuale și spirituale
pentru sufletul însetat de frumos, de sens și de conținut, neuitând că icoana
este o creație umană săvârșită sub inspirația Duhului Sfânt și transmițătoare
de har în virtutea sfințeniei celui reprezentat.
Din
păcate tocmai creștinii riscă să distrugă icoana prin ignorarea mesajului ei
spiritual, așa au luat naștere încercări destul de înverșunate de scoaterea
icoanei din spațiul public, întâi din Camera Deputaților, unde cu greu a reușit
să așeze poetul Ion Alexandru, o cruce. Cu toate că încercarea a eșuat, locul
acelei cruci este astăzi sub un imens ecran. Apoi nu trebuie uitat nici de
ofensiva secularistă europeană, care și-a găsit adepți și în țara noastră, de a
scoate icoana din sălile de clasă. Împătimirea mediatică, constatată în ultimii
ani, ne înstrăinează unii de alții, nu oferă decât o hrană care nu satură
sufletul, dar ceea ce este mai rău e că ochiul obișnuindu-se cu această
realitate „ de plastic”, mincinoasă orbește pentru adevărata realitate a vieții[21].
Stând în fața unei icoane, aceasta îți atrage imediat atenția prin profunzimea
ei, prin mesajul ei autentic te îmbie la introspecție. De aceea sunt binevenite
inițiativele unor ierarhi ai Bisericii noastre, ca la momente festive din viața
eparhiilor, să se aducă icoane, ce adună mii de oameni însetați de adevăr, de
lumină și har, pentru că înainte de a fi artă, și indiferent de posibilitățile
de percepție estetică a fiecăruia, icoana e rugăciune, fereastră spre
transcendent[22].
Integrate
firesc în cadrul cultului are acest rol latreutic fiind un mijloc de comunicare
cu Dumnezeu și cu Sfinții, valorificarea icoanei e cu atât mai necesară pentru
că redobândi o comunicare reală interumană. În condițiile în care în fața
icoanei nu poți fi decât să fi sincer, ea ne eliberează de toate încorsetările
socio-culturale actuale și așa avem sentimentul libertății în duh.
Prin urmare, icoana cu toate funcțiile sale, e
astăzi la fel de necesară, de importantă și de actuală ca în toate timpurile
pentru misiunea Bisericii, fiind parte integrantă a Tradiției, iar a fi în
Tradiție înseamnă a păstra adevărul viu în lumina Duhului Sfânt sau, mai
degrabă, înseamnă a păstra Adevărul prin puterea dătătoare de viață a Tradiției[23].
[1] Pr. Prof. Ion Răduț, Valoarea catehetică a sfintelor icoane în
Biserica Ortodoxă, Art. în Mitropolia Olteniei, An XXXII, Nr. 3-6, 1980, p.
430.
[2] Michel Quenot, Sfidările icoanei, op.cit., p. 12.
[3] Ibidem, p. 16.
[4] Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului, Ed.
Sophia, București, 2005, p. 6.
[5] Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Ed.
Enciclopedică, București, 1993, p. 13.
[6] Ene Braniște, art. cit., p.
561.
[7] Pr. Ilie. D. Brătan, art.
cit., p. 579.
[8] Pr. Prof. D.
Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, op.cit., p. 95.
[9] Pr. Serghei Bulgakov, op.
cit., p 111.
[10] Pr. Asist. Dr. N. V. Dură,
art. cit., p 58.
[11] Pr. Ioan Mircea, Idol sau icoane sfinte, Art. în
Ortodoxia, An XXXIV, Nr. 1, 1982, p. 53.
[12] Pr. Prof. Ioan Răduț, art.
cit., p. 432-433.
[13] Pr. Prof. Ene Braniște,
art. cit., p 575.
[14] Michel Quenot, Sfidările icoanei, op.cit., p 139.
[15] Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate, Ed. Sophia,
București, 2005, p. 52.
[16] Ibidem, p. 72.
[17] Pr. Prof. D. Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizate și
icoana ca fereastră spre transcendența dumnezeiască, Art. în Ortodoxia, an
XXXIV, Nr. 1, 1982, p. 16.
[18] Ibidem, p. 17.
[19] Egon Sendler, op.cit., p.
5-6.
[20] Leonid Uspensky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia,
București, 2003, p. 21.
[21] Pr. Vasile Grăjdian, Mici scrieri bisericești și culturale,
Ed. Andreiana, Sibiu, 2010,p.175.
[22] Mihaela Palade, op.cit.,p.
9.
[23] Leonid Uspensky, Călăuziri în lumea icoanei, op.cit.,
p.21.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu