Educația tinerilor, de la criza înțelepciunii, la ”școala” Psalmilor

de Pr. Vasile GAFTON

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea".

(Lucian Blaga)

Cartea Psalmilor constituie un izvor neprețuit de înțelepciune pentru orice creștin dreptmăritor. Psalmii sunt rugăciuni ce ne călăuzesc spre o înțelepciune activă, lucrătoare, spre o înțelepciune de o adâncă substanță umană; o înțelepciune care ne apropie de noi înșine, de fondul nostru autentic uman și, prin această apropiere de adevărul nostru personal, ne apropie mai mult și de Dumnezeu, dându-ne posibilitatea de a trăi cu Dumnezeu și de a deveni mai oameni.

Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că sunt cele mai frumoase și mai personale rugăciuni, Psalmii, citiți cu sârguință și cu luare aminte ne și înțelepțesc. N-o fac, însă, într-un mod forțat, obligatoriu, tot așa cum nici Dumnezeu nu ne mântuiește dacă noi nu vrem, dacă nu ne dorim noi acest lucru. Însă, atâta timp cât mărturisim că suntem creștini și că suntem conștienți de menirea noastră, cerem noi îndrumare de la Dumnezeu, solicităm noi să fim călăuziți, ne străduim noi, fiecare după putința sa, să dobândim învățătura cea mântuitoare. În acest sens, prin cuvintele psalmistului credinciosul se roagă: ”Căile Tale, Doamne, arată-mi, și cărările Tale mă învață” (cf. Ps. 24,4), conștient că, alături de ”filosofia practică trebuie și are nevoie să dobândească și pe cea a vederii duhovnicești”[1], fără de care este fără repere reale în această lume marcată de păcat.

De fapt, Psalmii se constituie în repere pentru omul dezorientat în și de haosul lumii și îi asigură calea spre singurul reper în legătură cu care viața umană poate căpăta sens în lume. Acest reper este adevărul adus de Hristos-Mântuitorul, adevăr pe care omul descoperă că l-a așteptat, însă nefiind întru totul încredințat cu privire la modul în care trebuie să caute sau cu privire la direcția în care trebuie să caute a rătăcit pe căi străine, căi pline de cugetări omenești amăgitoare. Astfel, omul se conștientizează pe sine în raport cu trecutul său și realizează că, urmând căile confuze ale lumii și ale gândirii omenești neluminate e har a ajuns să ”cinstească unele în locul altora, cele mincinoase în locul celor adevărate și cele rele în locul celor bune”[2]. Totuși, acum, după ce ziua se apropie de sfârșit – ziua putând însemna viața omului, dar putând să aibă și înțelesul de permanență, de ”totdeauna”, de ”mereu” – el se roagă: ”Îndreaptă-mă spre adevărul Tău și mă învață, că Tu ești Dumnezeu, Mântuitorul meu, și pe Tine Te-am așteptat toată ziua” (Ps. 24,5).

De aceea, din Psalmi învățăm că, atunci când noi ne confruntăm cu sentimentul inutilității acțiunilor noastre, cu imposibilitatea găsirii unui sens și a unei direcții autentice pentru viața noastră, ar trebui, poate, să ne îndreptăm privirea înspre adevărul pe care cuvintele Psaltirii îl conțin atunci când afirmă că, ”În Tine au nădăjduit părinții noștri, nădăjduit-au în Tine și i-ai izbăvit pe ei. Către Tine au strigat și s-au mântuit, în Tine au nădăjduit și nu s-au rușinat” (Ps. 21, 4-5). În cine să nădăjduim sau în ce să nădăjduim noi, cei de azi? Oare, în faptul că, toți cei vechi au trecut și noi suntem singurii oameni care populează prezentul? Să nădădăjduim în tinerețea noastră? Dar, ce înseamnă cu adevărat să fii tânăr?

Tinerețea nu este o vârsta, ci o stare de spirit. Este acea stare de spirit care ar trebui să legitimeze orice demers uman care se vrea dus la îndeplinire în mod plenar. Tinerețea este un potențial uman deschis unor virtualități aproape nelimitate. Însă, doar potențialul acesta nu este de ajuns. Alături de tinerețe mai este nevoie de ceva. Este nevoie de o calitate care să asume potențialul tinereții și să dea măsura acestei asumări prin gestionarea cât mai eficientă a acestui potențial plin de valoare. Să-l dozeze, să-l tempereze și să-l conserve. Este vorba despre acea calitate umană care poartă denumirea de maturitate. În mod special, situându-ne într-o perspectivă duhovnicească (sau și într-o perspectivă duhovnicească) asupra existenței umane am putea vorbi despre maturitate duhovnicească. Am definit cu o altă ocazie maturitatea drept calitatea prin care ai șansa de a reuși ”să te protejezi pe tine și pe ceilalți de tine însuți”[3]. Ne-am putea dori mai mult decât atât? Firește.

De aceea, am spune că mai presus de maturitate se află înțelepciunea. Știind unde ești nu definește o situație care să fie lipsită de provocări, de impasuri, de ispite. Din locul în care ești sau din locul care ești, trebuie să acționezi, acțiunea fiind caracteristica existenței și, în mod special, caracteristica potențialului tinereții care trebuie să se actualizeze într-un mod înțelept în raport cu ceilalți oameni și cu lumea. O piedică în calea accederii omului la un mod înțelept de a fi, adică la un mod înțelept de a-și investi și valorifica potențialul existențial este aceea că, înțelepciunea nu mai este foarte dorită, foarte căutată sau foarte cultivată în lumea de azi, fapt pentru care, ”înțeleptului nu i se mai recunoaște locul în societatea de consum, loc care a fost, totuși, în toate timpurile, unul de prim rang. De-a lungul timpului, în societatea tradițională, înțeleptul a fost etalonul ce servea la măsurarea omului pe scara de valori, valori care au coborât în zilele noastre”[4]. Marcăm așadar, pe lângă multe alte crize prin care trece lumea noastră și o criză de înțelepciune.

Din acest motiv, putem observa cum, pe măsură ce înțelepciunea este subapreciată sau chiar disprețuită inteligența crește în importanță și este folosită – de către persoanele care își cultivă această latură a personalității – cu precădere și în principal pentru autocamuflare față de cei din afară, din exterior, care și-ar dori să o decripteze. Toate creațiile unei inteligențe care poartă o destul de vizibilă marcă a vicleniei vizează în primul rând eschivele care trebuie făcute de către omul social pentru a salva aparențele. Aceasta înseamnă asimilarea perfectă a tuturor normelor sociale și întreprinderea oricăror acțiuni care să îi permită să nu iasă în evidență cu nimic, să stea ”în banca lui, cuminte și ascuns”, părând de încredere și responsabil în exterior[5], iar, în interiorul său, așa cum arată cuvintele Psalmului 35, 1-5, ”vorbește păcatul; nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor săi. El se amăgește pe sine însuși pentru că urăște să-și descopere fărădelegea; cuvintele gurii sale: înșelăciune și răutate! Gata cu omul înțelept. În ce privește binele el rumegă răul până în așternutul său; se încăpățânează în calea rea, la răutate nu renunță”. Aceste eschive, uneori extrem de laborioase, îi dau celui imatur, dar viclean, impresia justificării propriilor acțiuni, deoarece acestea vizează în ultimă instanță conservarea propriului eu, deci, prin extensie, ele vizează, de fapt, conservarea vieții care se manifestă în propriul eu până acolo încât să ”dea ascultare glasului răului mai degrabă decât glasului lui Dumnezeu în propria-i viață”[6].

Însă, întrebarea care a fost, poate, amânată sau evitată atunci când am vorbit despre maturitate ne apare aici ca evidentă. Este posibil să vorbim despre maturitate și, chiar mai mult, despre înțelepciune, în legătură cu vârsta tinereții? Desigur. Cu condiția ca cel care caută înțelepciunea să înțeleagă că, prin această căutare, se angajează pe drumul spre adevăr, iar, una dintre etapele absolut necesare ale acestui drum este maturizarea. Parte a acestei înțelegeri este și faptul că, orice renunțare pe care trebuie să și-o asume omul de-a lungul acestui parcurs ține de un mod just de angajare a potențialului prezentului, al potențialului tinereții, pentru situarea întru adevăr. Orice renunțare este legitimă în acest caz, dacă se produce de la sine, natural, ca rezultat firesc al împlinirii, al ajungerii la capătul parcursului spre adevăr sau al dobândirii înțelepciunii[7].

În ce privește tinerețea, așa cum afirmam la un moment dat pe parcursul demersului nostru, ea nu este o vârstă, ci, o stare. O stare de spirit. Deci, posibilitatea tinereții de a fi încununată cu înțelepciunea este dată de statutul ei de stare de spirit pe care i l-am atribuit. În al doilea rând, în Cartea Psalmilor apare cât se poate de evidentă și de firească asocierea – însă, doar în anumite condiții, ce-i drept – a tinereții cu înțelepciunea. Înțelepciunea despre care se vorbește în psalmi se adresează unei tinereți a trăirii care este caracterizată de bucurie, de o uimire reverențioasă dinaintea măreției Domnului Dumnezeu. Astfel, în Ps. 112, 1; 5-6 citim: „Lăudaţi tineri pe Domnul, lăudaţi numele Domnului (...) Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte, în cer şi pe pământ”. Aici se face referire la tineri şi la posibilitatea lor de a se apropia de înţelepciunea cea mai înaltă, care este locul unde Îl pot întâlni pe Domnul, Care locuieşte în ea.

Despre posibilitatea de a dobândi înțelepciunea se vorbește și în Ps. 118, 9, unde, întrebării: „Prin ce-şi va îndrepta tânărul calea sa?” i se răspunde: ”Prin păzirea cuvintelor Tale”. Și, de asemenea, în Ps. 118, 130, unde se spune că, „Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci”. Aici nu este vorba despre acea înțelepciune pe care lumea o numește inteligență. Nu. Pentru că nu este de ajuns această înțelepciune/inteligență/maturitate pe care se bate azi atât de mult monedă. Această așa-zisă înțelepciune a lumii nu face altceva decât să ne îmbolnăvească sufletele și poate chiar să le ucidă. Adevărata înțelepciune, aceea pe care o găsim în Psalmi, este o înțelepciune care vindecă, o înțelepciune tămăduitoare, o înțelepciune care străbate toate ale lumii, așa cum afirmă Sfântul Athanasie cel Mare[8].

Tocmai din acest motiv, tinerii și, nu doar ei, ci, oricare om ar trebui să știe că înțelepciunea este condiția necesară pentru a ne putea ruga. Rugăciunea (chiar rugăciunea continuă, în unele cazuri) este un exercițiu caracteristic modului de existență al unui creștin responsabil de viața sa, de viața celorlalți oameni și, chiar a lumii întregi. Un creștin care se roagă este un om înțelept, un om în permanență responsabil pentru cererile pe care I le adresează lui Dumnezeu, fie pentru sine, fie pentru alții, fie pentru lume. Iar, dacă, totuși, există creștini rugători, fără a fi și înțelepți în același timp, este, poate, un semn că nu se roagă așa cum trebuie. Căci este aproape cvasicunoscută definiția pe care o dă Evagrie Ponticul rugăciunii: ”Dacă te rogi bine ești teolog (adică grăitor cu și despre Dumnezeu), iar dacă ești teolog, roagă-te bine”.

Din acest motiv am putea spune că, a te ruga cu regularitate și, mai ales, a citi cu o oarecare regularitate psalmii înseamnă a te instrui la o școală a înțelepciunii veritabile, înseamnă a învăța la o școală care te poate ajuta să te autodepășești, pe tine și ale tale, spre Dumnezeu. De ce? Pentru ca nu cumva ținând prea mult la noi și la ale noastre să ne păgubim. Căci, așa cum afirmă Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, ”păcatul nostru cel mai mare poate că este faptul că prin starea noastră nepotrivită zădărnicim lucrarea lui Dumnezeu, sau o împuținăm foarte tare. Desigur, o facem păgubindu-ne pe noi înșine”[9].

În aceste condiții poate părea greu, mult prea greu pentru un tânăr să ajungă înțelept. Mai ales în prezent. observăm că tendința tinerilor pare a fi aceea de a se îndepărta de Biserică, iar nu aceea de a se apropia de ea. Și aceasta, deoarece, în mod cu totul neașteptat, acei tineri cu care ne-am obișnuit să fie mereu implicați, mereu în față, mereu curajoși atunci când apar provocări noi, mereu gata să renunțe la tot pentru un ideal, tocmai atunci când este vorba despre Biserică sunt speriați de faptul că ”angajamentul religios promite totul, dar cere totul”[10].

Așa stand lucrurile, ne-am pune întrebarea: ce provocare mai ispititoare ar putea să ți se pară ca tânăr decât aceea de a fi înțelept într-o lume întreagă de nebuni! Însă, pentru a fi tu acel înțelept ai nevoie de câteva lucruri. În primul rand, ai nevoie de puțină curiozitate în legătură cu viața pe care Biserica ți-o propune sau ți-o oferă: viața în Hristos. Mai apoi, ai nevoie de dorința de a te împărtăși în mod personal din această Viață, pentru ca, abia după ce te împărtășești din Viața-Hristos să fi ceea ce își doresc de fapt toți oamenii, și anume, mereu tânăr.

Pr. Vasile GAFTON

---

[1] Cf. Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștean Voronca, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed, Egumenița, p. 300

[2] Ibidem., p. 301

[3] Pr. Vasile Gafton, Spovedania, proba maturității duhovnicești, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 12

[4] Arnaud Desjardins, Lumea modernă și vechea înțelepciune, trad. din limba franceză: Ilie Iliescu, Ed. Herald, București, 2011, p. 49-50

[5] Liviu Pleșca, Știința răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 17

[6] Raymond E. Brown, S.S. Joseph A. Fitzmyer, S. J. Roland E. Murphy, O. Carm., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură - vol. V – Literatura sapiențială, trad. de Pr. Dumitru Groșan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, p. 336

[7] Arnaud Desjardins, op. cit., p. 172

[8] În Cuvântul al doilea împotriva arienilor, explicând cuvintele: ”... toate întru înțelepciune le-ai făcut”, ale Psalmului 103, 24, Sfântul Athanasie arată că, ”Dumnezeu a binevoit să Se pogoare Înțelepciunea Sa la creaturi, ca să așeze o întipărire oarecare și o pecete a Chipului Său în toate, în comun și în fiecare, pentru ca cele făcute să se arate înțelepte și lucruri brednice de Dumnezeu”, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol 15, Sfântul Athanasie cel Mare, Scrieri Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p.  319

[9] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești? Despre pocăință, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008, p. 11

[10] Arnaud Desjardins, op. cit., p. 121