de Dr. Stelian
Gomboş
Moto:
Prin diversele mijloace pe care le are la
îndemână, Profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să
înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în
seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de
a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se
cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura
însă la alţii o cultură spirituală solidă, Profesorul de religie trebuie să o
deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru „ucenicii“
săi… (Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al
BOR).
Ştim
cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers
fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi
ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele,
patimile, ca fiind isbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi
resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a
omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce
s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea
şi generalizarea lor – susţine Părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa „Omul
– Taină Teologică„ - apărută la Editura ,,Christiana„ din Bucureşti, în anul
2001.
Când
vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea
educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea
de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh“, adică
vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele
învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă
sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea
în iubire cu Dumnezeu.
Fiecare
etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet
numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru
toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus,
pentru reuşita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaştere a
particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la
specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către
Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „(...) Pentru cei
tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte
cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar
hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile
învăţate să deosebească binele şi răul“.
Etapa
adolescenţei este una dificilă şi delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi
de orientarea profesională şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori,
în opţiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura
spirituală a vieţii şi importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra
modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de
sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem contesta
dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este
să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor
spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument, avem versetele din Predica
de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“.
Aşadar,
ieşit de sub „autoritatea“ familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar,
care încearcă să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct
de ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin
fizic, cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Din
dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare
propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de câte ori are prilejul şi
ocazia. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr
în parte evoluează într-un anumit mod, sub influenţa unor factori precum
anturajul, mediul socio-educaţional etc.
Profesorul
de religie - model pentru „ucenicii“ săi şi posibil mediator pentru elevii săi
Adolescentul
este la vârsta în care începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în
lume, cine şi ce este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care
profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l
tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl
ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală:
pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat
de ora de Religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va căuta alţi profesori
deschişi la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formaţi în perioada
„materialismului dialectic şi ştiinţific“ le lipseşte calitatea de bază:
credinţa.
Vorbind
despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alţii o
cultură spirituală solidă, Profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi
şi să o practice, devenind, astfel, un model pentru „ucenicii“ săi. Astfel,
este imperios necesar să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie,
să nu rămână într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în
jurul său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos,
pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citeşte
în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii.
Având
în vedere misiunea Profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă
importanţă în formarea unei personalităţi armonioase a elevilor, prin
atitudinile sale pozitive şi benefice, luminoase, prin încrederea acordată,
îngăduinţa, toleranţa, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin
acţiunile desfăşurate. El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea
personalităţii tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ,
din copilărie şi până la sfârşitul adolescenţei.
Metode
pentru înlăturarea temerilor adolescentului
Împlinirea
orei de Religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l
determina pe adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit
cu elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii
sufleteşti şi satisfacţiei profesionale. În această perioadă a vieţii tinerilor,
Profesorul de religie îi poate pierde sau câştiga, prin credinţa pe care le-o
insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viaţa sa
tumultuoasă, plină de întrebări, dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în
momente de criză şi tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea
celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă
să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu trebuie să
fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în
îndrumare.
Profesorii
de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care
apar la adolescenţi:
-
teama de a nu fi luat în seamă - prin angajarea elevului în îndeplinirea unor
sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea
iniţiativelor acestuia;
-
teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat - prin
înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii prielnice de dialog, asigurarea
confidenţialităţii;
-
teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi - prin
tact, răbdare, îngăduinţă, intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul
să nu se simtă lezat;
-
teama de a nu se cunoaşte destul de bine - prin oferirea modalităţilor de
autocunoaştere şi confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea;
-
teama de banal sau de obişnuit - prin stimularea creativităţii şi a
originalităţii.
Adevărul
credinţei este unul absolut şi universal
Dacă
părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de
viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele
veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii
credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională,
practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat credinţa
copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul
credinţei este absolut şi universal.
Educaţia
religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie
în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă
diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă
important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult despre
programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe ale
profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea
învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor
săi.
Cunoaşterea
lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor.
A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului
care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a Lui
Dumnezeu.
În
Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui
Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos. Profesorul,
educatorul nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experienţă intimă
a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora,
profesorul de religie devine "aramă sunătoare şi chimval răsunător"
(Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul
credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor şi
elevilor, care vor rămâne nefolosiţi.
Religia
- educaţie pentru veşnicie
Educaţia
religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi
rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este
importantă pentru copii şi elevi atât ca sentiment, cât şi ca logică de
explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii
veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet
un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie,
necesare în viaţa personală şi comunitară.
Educaţia
religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu
plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu" (Vasile Băncilă,
"Iniţierea religioasă a copilului", Editura „Anastasia”, Bucureşti,
1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru
copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea
religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca
un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul
copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.
Sunt
voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea
disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase":
scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri
opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti,
practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra
elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce
stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să
aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de
studiile psiho-sociologice în domeniu.
Rolul
şi locul Profesorului de religie – unul indispensabil şi absolut necesar
Eficienţa
orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă
sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar
pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie,
biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul
alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o
societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept
postcreştină.
Cei
şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea
credinţei. Calitatea spirituală şi duhovnicească a vieţii în sânul familiei,
încă din fragedă pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a
drumului spre Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de
"biserică mică", aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va
facilita integrarea şi creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod
evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi
calitatea efortului depus.
În
contextul actual, rolul Profesorului de religie este dificil, delicat, dar
absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator şi mediator
înţelept, între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este
uşoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către
prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către
transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil
să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. "Educaţia
religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie
lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării
dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea şi colaborarea
tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii,
este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de
tot mai mulţi drept postcreştină." (Fragment dintr-un discurs al
Patriarhului Daniel al BOR).
Profesorul
de religie - un exemplu viu pentru elevi
Pe
lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul Profesorului,
care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. "Profesorul
de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul
seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale
multilaterale. În fond modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi
ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic.
Religia în şcoală şi Profesorul de religie sunt factori fundamentali de
polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman,
de copii şi tineri, aflaţi în formare permanentă şi continuă. O polarizare care
nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale
societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea,
în mic sau în mare, îşi pierde sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau
existenţiale…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu