de Lucian OLARU
Ioan
17, 5
Pe Dumnezeu dorim cu toții să-L avem
nu doar ca amic, ci prieten intim, chiar iubit, dacă avem râvna necesară. Pe
El trebuie să-L adorăm, să-L „zeificăm” în mod absolut și să ne apropiem „Cu
frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” prin orice mijloace. Ideal este
ca noi să ne dedicăm Lui total, cu trupul și cu sufletul nostru întregi și să
nu încetăm să aspirăm la El în oricare din împrejurările vieții noastre.
Deși El, Dumnezeul nostru, este Duh,
Spirit necreat, Atotînțelept și Atotputernic, trebuie să încercăm să-L vedem și
să-L cunoaștem „pe Cel ce cu trupul S-a răstignit pentru noi și îngropare a luat de
trei zile” ... această cunoaștere se realizează prin conlucrarea
(colaborarea) dintre om și Dumnezeu – Care dorește ca oamenii să Îl cunoască și
să Îl iubească.
Multe dintre atributele (Însușirile)
lui Dumnezeu nu le putem înțelege ușor cu mintea noastră mărginită, și de aceea
sfinții părinți și teologi ai Bisericii s-au folosit de asemănări cu cu lumea
în care trăim pentru a putea descrie pe Dumnezeu și faptele Lui de mântuire
pentru oameni. Noi ne putem cunoaște Stăpânul doar parțial, atât cât vrea El să
ni se descopere. Ceea ce El este în grad absolut, noi putem înțelege doar în
sens relativ, Dumnezeu fiind cu adevărat o mare Taină pe care nu o poate nimeni
descifra și cunoaște / înțelege în timpul vieții pământești; doar după moarte
Îl putem vedea pe Dumnezeu „față către față”.
Viața veșnică înseamnă să îl
cunoaștem pe Iisus Hristos drept Singurul Dumnezeu Adevărat și pe Tatăl Său și
pe Duhul Sfânt pe care L-a trimis în lume. În această ordine de ideei, orice
alte preocupări omenești, lumești, pălesc și dispar în fața dorinței omului de
a-și cunoaște Creatorul, de a intra în legătură cu El, de a trăi cu El și prin
El.
Dumnezeu este PERSOANĂ Divină și din
acest motiv se poate intra în legătură directă cu El, nu prin telefon sau alte
mijloace surogate, ci în mod direct, având în vedere că El este Atotprezent,
Omniprezent[2].
Nu se poate ca El să nu aibă timp pentru un milion de oameni care Îi solicită
ajutorul și intervenția divină în aceeași clipă!!! Fiecare creștin trebuie să se
intereseze să facă pace și prietenie cu Dumnezeu și să dezvolte astfel
un raport personal, interactiv, și să înmulțească o primă experiere a divinului
cu mult mai multe altele noi. Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi,
este Cel care vine, intră şi se sălăşluieşte în inima credincioşilor, lucrează
(colaborează) cu ei voile Sale, purifică, transformă şi îndumnezeieşte fiinţa omului
care L-a primit şi acceptat cu bucurie.
Omul, ca ființă personală,
inteligentă, sentimentală, cu voință proprie liberă, luptă pentru a-și croi un
drum în societate, pentru a-și câștiga prieteni, pentru a se face iubit sau
urât. Aceeași luptă trebuie să aibă loc și în ceea ce privește raportul
sufletului cu Dumnezeu, omul să caute pe Dumnezeu și să Îl cunoască. Această
cunoaștere este posibilă numai gradual, în funcție de timpul şi devotamentul pe
care îl acordăm acestei acțiuni. Cu cât petrecem mai multă vreme în compania
lui Dumnezeu, cu atât ne împrietenim mai repede cu El și Îl putem cunoaște mai
bine.
Pe Dumnezeu îl cunoaștem diferențiat
fiecare dintre noi: un om cunoaște din viața sa că Dumnezeu i-a sărit în ajutor
ori de câte ori l-a rugat și deci, are un raport personal pozitiv și activ cu
El; un alt om poate fi nemulțumit de „promptitudinea” cu care a primit răspuns
la rugăciunile sale, el îl percepe pe Dumnezeu, ca o Ființă care răspunde
cererilor adresate Lui numai după „bunul plac”, din moment ce lui i s-au
„refuzat” împlinirea atâtor dorințe!!!
Alți oameni pot fi deasemenea nemulțumiți
de „activitatea” proniatoare a Celui de sus. Multe lucruri pot fi reproșate
Celui care ține toate numai cu voia Sa; un tânăr care este orfan de ambii
părinți, a crescut la orfelinat unde a întâmpinat multe greutăți, iar acum,
adult fiind și cu serviciu stabil, consideră că totul este doar rezultatul
strădaniei personale, de aceea este foarte rezervat atunci când vine vorba de
raportul său cu Dumnezeu.
Un om rău, care nu a vrut să audă de
Dumnezeu, i se pare ca o Persoană aspră, justițiară, rea, care aplică
principiul iudaic „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”; faptele rele făcute
de el nu au rămas niciodată fără replică, având de răbdat alte rele mai mari
decât cele săvârșite, ... și așa, constrâns și fără voie[3], a
ajuns să renunțe la a-L mai supăra pe Dumnezeu, pocăindu-se și devenind om bun.
Dumnezeu este Unul și Același, chiar dacă
fiecare dintre noi Îl vedem cu ochi diferiți, strict în funcție de
raportul nostru cu El: un răufăcător Îl vede aspru, nemilos și nedrept; un
slujitor al Său îl vede bun, iubitor, iertător și degrab ajutător în necazuri,
în timp ce unui tânăr cu credință mediocră i se pare că Dumnezeu este capricios
și neîndatoritor. Mulți dintre noi nu avem ochi și credință ca să vedem darurile și
ajutorul concret al lui Dumnezeu, dar „înțelegem” dintr-o singură căutătură a
ochiului că El nu ne-a dat destul, că se putea și mai bine, și mai mult!!!
Adesea (dacă) îl vedem pe Dumnezeu
lucrând gratuit pentru noi, îl categorisim în funcție de viciile care ne
stăpânesc, îl judecăm cu ochii noștri pătimași și nedrepți. A-L cunoaște pe
Dumnezeu înseamnă a ne implica total în relația cu El și a ne alinia la standardele Lui,
iar nu invers. Cunoașterea rațională a Divinului este doar începutul apropierii
de Dumnezeu, ochiul inimii noastre are
nevoie să fie antrenat intens pentru a fi capabil să vadă pretutindeni în lume lucrările
lui Dumnezeu, purtarea Lui de grijă pentru creaturi, intervenția Sa directă
în viața noastră printr-o minune – care adesea nu se vede cu ochiul liber, ci
se percepe doar prin credință. Să nu ne asemănăm cu poporul israelit care, în
deșert fiind și săturându-se zilnic de mana din cer, s-a îndoit de darul lui
Dumnezeu: „Oare va putea să scoată apă din piatră?[4]”. A
beneficia de grija lui Dumnezeu și de intervenția Sa directă în viața noastră, pentru
ca apoi să ne îndoim de iubirea lui sau de ajutorul constant de care
beneficiem, este urât și neplăcut Lui, ba chiar atrage mânia Lui asupra noastră
din cauza necredinței sau a puținei credințe șovăitoare.
Adesea, în rugăciunile noastre adresate Lui,
nu am rămas rușinați, ajutorul Său a venit din belșug la timpul potrivit,
însă mulțimea păcatelor noastre a întunecat ochiul inimii, rațiunea credinței,
și de aceea minunea lui Dumnezeu am pus-o în seama științei medicale sau în
seama îndemânării noastre personale. Oare un prunc se îndoiește că mama sa îl
va alăpta la vremea foamei, când îi va auzi chemările? Probabil că și pruncii
își cer mâncarea cu credința (de la mama lor) că vor primi negreșit.
Așa și noi, cu credință că vom primi negreșit
de la Dumnezeu, să cerem ajutor la vreme de necaz, să cerem să ajungem la
cunoașterea lui Dumnezeu, căci numai aceasta este adevărata viață
veșnică!!!
Tâlharul de pe cruce l-a cunoscut și el pe
Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat destul de târziu, chiar în ceasul al
doisprezecelea, când se îndrepta spre moarte. La stânga sa, pe o altă Cruce –
una de viață dătătoare – zăcea în suferință un Dumnezeu ascuns sub chipul
blândului Iisus – faimosul „rege al iudeilor”. Un ultim spirit de
dreptate, o ultimă fărâmă de omenie se trezește în inima tâlharului nelegiuit la vederea unei nedreptăți făcute
de alții. Neștiind că acolo zace Dumnezeu întrupat, inima se aprinde
compătimitor față de colegul său de suferință; chiar dacă întotdeauna a fost un
împărțitor al nedreptății, în ultima frântură de viață tâlharul de-a dreapta
lui Iisus se preface, se preschimbă în apărător al dreptății și al drepților. O
rugăciune simplă, scurtă și umilă îi adresează lui Dumnezeu întâlnit pe Cruce:
„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta”[5].
Tâlharul!!! În ultima clipă a răpit Raiul pentru el! Altă tâlhărie, dar de data
aceasta, una veşnică!!!
Pentru unii oameni Dumnezeu este
doar un foarte bun contabil: ca să te faci prieten cu El, ai nevoie de
intermediari, de atâta număr de jertfe, atâtea zile de post, atâtea vrăbii,
atâtea metanii, atâția bani dați la prieteni sau vecini cu titlul de „săraci”,
ai nevoie de un număr de lumânări, 3 „Ave Maria” și 7 „Tatăl nostru”! După care
fiecare își vede de ale lui: Dumnezeu cu ale lui și noi cu ale noastre.
Alți oameni cu inimi largi și
încăpătoare, îl cunosc pe Dumnezeu că este mai mult decât atât. Sufletul este
cel care trebuie să îl pomenească des pe Domnul Iisus, să îi ceară ajutorul și
să îl laude. O casă curată și bine aerisită trebuie să fie sufletul nostru pe
cât ne este posibil; actele exterioare, formalitățile și formalismele sunt
pentru începători. O grijă permanentă trebuie să fie aceea de a fi siguri că ne situăm
totdeauna de partea lui Dumnezeu în lupta cu cel rău!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu