luni, 4 martie 2013

COLUMNA LUI TRAIAN –ARC PESTE XIX SECOLE

PROLOG
PARENTALIA
SAU INVOCAREA MUZELOR
(Selecţie, adaptări, adnotări şi traducere în limba latină realizate de prof. Maria Cecilia Şoşu, după textul Memoriale de Vasile  Pârvan)
 


de Prof. Maria Cecilia Şoşu
C.N. « UNIREA » Braşov






SUNT PARENTALIA[1]….
Când cei vii  pomenesc pe cei morţi. Morţii de demult nu mai dau nici dor, nici durere celor de azi. Pomenirea lor e numai un gând palid. Şi gândului acestuia, al unei reci amintiri, îi trebuie tot sângele viu al amintitorului, spre a învia  întru viaţa deplină.

Clio – muza istoriei

SUNT ANIVERSĂRI ALE MORŢILOR, ALE MANILOR[2]
Cei vii caută să împărtăşească pe cei morţi cu bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de preamărire a celor de veci adormiţi...Să ne  pomenim întemeietorii... Sunt 1900 de ani de când  pe mormintele lor s-au uscat florile şi tot de  1900 de ori de sub zăpada subţire a primăverii s-au ridicat alte flori, proaspete.


SUNT PARENTALIA – SĂRBĂTORI  ALE  SUFLETELOR MORŢILOR
Homines novi (oamenii noi), înflorind în marea lumină a vieţii, îşi pleacă genunchii în reculegere pe pământul unde  se odihnesc strămoşii (maiores) din  tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor de odinioară.
            I. CLIO[3], cu ochii tăi mari, adânci  ca marea şi blânzi, DIVINĂ CLIO, zână a devenirii gândului, tu care priveşti crearea din om a altei lumi, alta decât cea aspră, cea crudă, cea muritoare, ce ne-au făcut-o zeii! Cu cântec epic tu glorifici, cu cântec epic tu mângâi pe copilul cu suflet din cer şi trup din pământ, omul, şi tu blândo, tu buno, povesteşti....ce a fost  viaţa oamenilor!
            Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iarăşi vii, încălzeşti trupurile de demult adormite şi le faci  iarăşi vii, trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră: cu sângele încă alunecând pe armurile lor, cu patimi încă aprinse în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Şi între noi, oamenii cei plăpânzi, cei trecători, prin tine, Clio,  nemurirea se coboară ca raza din cer.
De n-ai fi tu, Clio, am rămâne fixaţi în întunericul unei singure vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi cu noapte.
Tu singură ne faci bogaţi, tu singură ne înveşniceşti! Clio, Mărire Ţie!

II. CÂNTĂ, MELPOMENE[4], MOARTEA REGELUI DECEBAL!

Pe norii zenitului ţin sfat zeii.
Este ψυχοστασία[5]. În talgerele de aur se cumpănesc două suflete. Al împăratului Romei e unul, al regelui Daciei e altul. Apasă pe talgerul Romei privirea de soare a părintelui  Juppiter  Capitolinul. Apasă pe talgerul Daciei privirea de foc a stăpânitorului trăsnetelor, Zalmoxis  Dacicul. Şi nu e mijloc să  se plece mai tare un talger, ca să condamne la cădere, ruşine, moarte, talgerul cel mai uşor. Şi faţa zeilor se întunecă şi iubirea pentru ei îi tulbură şi războiului  muritorilor, cumplit, pare a li se adăuga,  în tării,  războiul zeilor.
Că Bendis Diana îndreaptă ochii zeilor către pământul de lupte şi sânge. Făptură minunată de cetate luceşte în raza de soare. De munţi păduroşi i-s zidurile, de fluvii largi i-s şanturile.
“- Aceasta-i cetatea  credincioşilor mei! De vi-s dragă, vă cer ascultare. Din timpul când Gaia a creat Cerul şi Munţii şi Marea, Moirele aspre au pus legătură crudă: că tot ce e viaţă să fie mereu cucerit prin moarte. Cetate de zei, ori cetate de oameni, zid al Titanilor, ori zid de mâini muritoare, nu va trăi fără jertfa celei mai scumpe vieţi zidite în piatră de meşteri. Şi cel mai scump suflet  al cetăţii mele de munţi şi de ape e sufletul Regelui Dac, cumpănit în balanţa de aur.!”
Pe veci să trăiască Cetatea, cu  sufletul lui prins în ziduri!
Prin codri uitaţi de lumină grăbeşte spre nord biruitul. Încă mai vrea să-şi adune vitejii, să lupte cu Cesarul Romei. E singur. Sufletul lui arde de iubirea pământului tată.
De-ar fi zeu, ar da suflet copacilor uriaşi ce-l cuprind sub bolta lor largă şi plină de murmur.
            Pe norii zenitului zeii au hotărât. Cu rază de soare Juppiter luminează calea romanilor care grăbesc după rege. În balanţa de aur talgerul lui se ridică...
Cu arma muiată la zile de glorie în sânge duşman Regele liber,  pe pământ încă liber, săvârşeşte jertfa..

            În zidul Cetăţii de munţi şi de râuri, sufletul lui părintesc ocroteşte de acum etern dăinuirea Daciei.
           
III. CÂNTĂ, EUTERPE[6], CÂNTECUL DACIEI

Dacia, fecioara, tulbura liniştea ta, divine Romulus! Frumoasă şi crudă, ea pustia, ca arşiţa verii, cu năvale de foc şi jale, ţara ta. Aşa era menirea fecioarei sălbatice: să facă gol, să aprindă flăcări, să semene spaimă în jurul ei.Lumina ta, puterea ta, frumuseţea ta o trăgeau spre tine, Romulus, dar sălbatica ei libertate, de Diană,  o mâna înapoi spre pădurile ei nepătrunse, când tu, din liniştea ta tulburată întindeai braţul spre dânsa. Şi sufletul tău se aprinse odată şi el de ispitirile crudei fecioare.Cu tăria Atlantei zâna neapropiată te-a aruncat la pământ însângerat de răni. Tu n-o iubeai tare şi n-ai putut-o înfrânge.
Şi atunci Afrodita cu zâmbet de glumă ucigaşă, a poruncit lui Eros să te săgeteze. Ardea sufletul tău ca soarele în amiază. Ai prins-o, ai sărutat-o şi n-ai cuprins-o. De focul ruşinii că ai biruit-o, de ura puterii de-ai frânt-o, de flacăra mâniei că ai sărutat-o, s-a pregătit să te ucidă. Şi Afrofita zâmbea divin. Cum ar putea doi zei să se ucidă, decât iubind. Şi tu, nebiruitule, ai biruit-o. Îmbrăţişarea ta era dogorâtoare de toată văpaia  verilor tale aprinse, sărutarea ta era dulce de toată melodia cântecelor tale italice, cuvântul tău era blând  de întreaga mângâiere a iernilor tale calde, ochii tăi erau luminaţi de tot seninul mărilor tale clare. Şi fecioara care te urâse cum nu te mai urâse încă nici om, nici zeu, te-a iubit cum nu mai iubise niciodată o femeie. Ea se făcu tu însuţi şi copiilor ei, ea,  singură dintre femeile iubite de tine, le dădu numele tău. Şi ei luptară şi muriră, din veac în veac, păstrându-ţi numele tău, chipul tău, lumina ta, gloria ta.
DACIA , ROMULUS , Mărire Vouă!

TRADUCERE ÎN LIMBA LATINĂ
PARENTALIA VEL INVOCATIO MUSARUM

            Parentalia sunt.
Quando viventes mortuos commemorant.
Illi qui  a summa memoria mortui sunt contemporaneis neque desiderium neque dolorem afferunt. Illorum commemoratio solum pallida cogitatio est... Et ei cogitationi, frigidae memoriae, omne vivum sanguis memoris ut iilos reviviscat ad plenam vitam necesse est.

            Commemorationes mortuorum, manium commemorationes sunt.
            Viventes ut mortuis tristitiam aut laetitiam impertire conantur.
            Est glorificationis conatum multis iam ante saeculis ...Commemoremus conditores....
            Saecula sunt undevigenti cum illorum tumulis flores aruerunt et omni hoc tempore in anno subter veris tenui nive alterae flores, novae crevererunt.
            Sunt Parentalia, Manium feriae.
            Novi homines florentes in magna lumine vitae in prece genu submittunt in terra ubi maiores requiescerunt ex quorum vigore sicut  novi homines orti sunt sicut novae flores ex olim flororum pulvere.
            I. CLIO, magnis  tuis oculis, oculis altis ut mare et placidis, CAELESTIS CLIO, dea exsistentis  cogitationis, tu quae ortum alteri mundi ex homine adspicit, alterus mundus quam asper, saevus, mortalis mundus quem nobis dei fecerunt...
Epico carmine tu concelebras, epico carmine blandiris puero animi caelestis terreni corporisque, homini, et tu placida, tu bona, narras ...quid vita hominum fuit.
            Clio, tu, ex tumulis siccas flores legis et nobis iterum vivas facis, foves corpora olim sopita, et  iterum viva facis, viventia rursum contente in suo mundo, irrumpentia plena vitae in nostrorum mundum..
            Cum sanguine iam defluenti per suas armaturas, cum ardoribus iam ardentibus in suis oculis, cum somnio iam palpitanti in corde...Et inter se et nos homines fragiles, mortales, per te,  Clio, immortalitas ut radius de caelo descendit!
            Clio, si tu deesses , haereamus in nocte solae vitae, cum mane et vespere, cum die et nocte !
            Tu sola nos divites facis !
            Tu sola nos immortales facis !
            CLIO, TIBI HONOREM !

            II.  MELPOMENE, MORTEM REGIS DECEBALI MIHI CANTA !
            Supra nubila caeli deliberant dei.
            Est ψυχοστασία. Duo animi in  aureis patellis  librantur.
            Alter Romae imperatoris, alter Daciae regis est. Supra Romae patellam solaris vultus Jovis Capitolini premit. Supra Daciae patellam igneus vultus arbitri fulminum, vultus Dacici Zamolxis premit. Et facultas non est quo altera fortius quam altera vergat, ut leviorem patellam casus, dedecoris mortis damnet.
Atque  deorum vultus nigrescunt et cura pro eos immortalium animum quatit  atque in firmamentum mortalium atroci bello Superiorum bellum accedere videtur.
Quod Diana Bendis immortalium aciem in terram  certaminum et sanguinis plenam intendit.
“- Hoc meorum fidelium oppidum est! Si vobis cara sim, vos ut audiatis rogo.
Ex quo tempore caelum, mare montesque Gaia  fecit,  saevae Parcae cruentum stamne nerunt  (neverunt) ut omne genus animantum semper  morte expugnetur. Sive deorum oppidum, sive mortalium, sive manuum mortalium murus sine immolatione carissimae vitae conditae muro a fabris non vivet.
Atque carissimus animus mei oppidi montium aquarumque est Daci Regis animus, libratus in aurea patella.
Semper vivat Civitas cum suo animo condito muro!”

Per silvas per quas lumen iam non accedit Victus in septentriones celerat. Iam  se fortes ad se cogere, se cum Romae Caesare pugnare vult. Solus est. Suus animus ardens propter  terrae patris amorem. Si deus esset, ingentes arbores quae sub suo amplo arcu atque  pleno susurri eum captantes animat.
Supra nubila caeli dei adiucaverunt.
Cum radiati lumine solis Juppiter Romanorum viam illucet  qui post regem praecipitant.
In aurea libra sua patella assurgit... .
Cum sicca tincta in dies gloriosas in  hostili sanguine  liber Rex, iam libera terra, immolationem consummmat.
In murus oppidi montium rivorumque suus paternus animus nunc Daciae aeternitatem aeternaliter protegit.

III.             CANTA MIHI, EUTERPE,  DACIAE CANTICUM!

Virgo Dacia tuam tranquillitatem, divine Romule, commovet.
Candida atque saeva ut aestus aestatis cum ignis impetibus tuam terram vastabat.
Sic saevae virginis sors erat ut inanitatem faciat, ut flammas accendat, ut circum se pavorem aperiat.
Romule, ad te  tuum lumen, tua potentia, tuum decus, tua facies eam vocabant, sed sua saeva Dianaria libertas ad suas avias silvas retroagebat, cum tu  de tua commota tranquillitate huic brachium  attendebat.
Atque ipse tuus  animus quondam ob saevae virginis tentationes exarsit. Cum Atlantidis potestate  immunis tui  dea  te sanguineum vulnerum causae  in terram abiecit.
Sed eam non satis amabas ac vincere non potuisti.
Atque  tunc Aphrodita cum risu ferente mortem Amori ut te sagittaret iussit.
Tuus animus amore tabescebat  sicut sol medio die. Eam attigisti, ei basia dedisti, sed non cepisti.
Se puditum est te eam vincisse, te eam fregisse, te ei basia dedisse et tunc te vincere conatus est.
Aphrodita divine ridebat. Quomodo duo dei sese cecidissent quam amando?
Ac tu, invicte, eam vicit.
 Propter omnem fervorem tuarum ardentium aestatum tuus amplexus igneus erat.
Propter omnem harmoniam tuorum Italicorum carminum tua basiatio dulcis erat.
 Propter omne solacium tuarum calidarum hiemum tuum verbum  blandum erat.
Ab omni sereno tuorum clarorum marium tui oculi accendebantur.
Atque virgo quae adversus te tantum odium gesserat quantum neque homo neque deus odium gesserat, te amavit ut numquam iam aliqua femina amaverat. Ea TU IPSE facta est  et suis pueris, sola ea ex feminis amatis a te,  tuum nomen dedit.  Ac  ei pugnaverunt et occiderunt, asservantes per aevum tuum nomen, tuam effigiem, tuum lumen, tuam gloriam.
DACIA, ROMULE, VOBIS GLORIA !
                                                                  Traducere : prof. Maria Cecilia Şoşu
                                                                                      C.N. „UNIREA” - Braşov










EPILOG

Motto:
Quod est   Columna Traiani? Si nemo ex me quaerat scio. Si quaerenti explicare velim nescio.
(Ce este Columna lui Traian? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare ştiu. Dar dacă aş vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă nu ştiu.)

Familiară, căutată, dorită, visată, cercetată, copiată,  fotografiată în varii momente ale zilei sau ale anotimpurilor, ea, COLUMNA, rămâne aenigma implicatissimum (întortocheată enigmă) şi, dacă ne este permis oximoronul,  taină atât de ascunsă (abdita) şi, deopotrivă, atât de familiară (usitata).
            Totuşi...Ce i-aş putea răspunde celui care m-ar întreba?
I-aş răspunde că este Columna lui Traian, dar ar putea  fi deopotrivă şi a lui Decebal.
Este acolo de 19 veacuri, dar ar putea fi din illo tempore sau din acest semper praesens. Este a învingătorilor şi deopotrivă şi a învinşilor.
Dar care sunt învingătorii şi care sunt învinşii?
În lupte, se pare, că pe la 106, au învins romanii, dar,  în spirit,  învingători -  se pare -au fost dacii...
Şi de la 113 încoace ?
De atunci Columna aparţine istoriei şi deopotrivă eterintăţii.
            Poate ar trebui să caut un răspuns la întrebarea de mai sus,  încercând să caut răspuns la întrebarea cine sunt eu ?
            Ştiu cine mi-au fost şi îmi sunt părinţii (Ioan şi Maria)  şi fraţii (Ioan şi Angliana Elena). Pentru o scurtă vreme mi-am cunoscut şi bunicii (Gheorghe şi Maria, Ioan şi Elena).  Dar ceva  mai înainte .....şi cu mult mai înainte?.... Genealogia aceasta biologică se împleteşte, zic eu, în permanenţă şi providenţial cu una spirituală. Şi în această permanentă împreunare, la un moment dat, apare un Gheorghe al lui Cârţan din Oprea Cârţişoara (de pe malul Oltului, locul unde pârâul Bâlea se împleteşte cu Laiţa cea zgomotoasă).
Nu ştiu  prin  ce inefabilă taină  aud şi acum, după aproape un veac, paşii lui Badea Cârţan călcând fermi pe eterna şi legendara Via Appia. Uneori,  în nopţile cu lună plină, paşii aceştia  îmi potolesc neliniştile ancestrale. Uneori îmi pari măreţi cât Columna, alteori obosiţi în căutarea dreptăţii. Alteori îmi apar sprinteni şi visători pentru ca uneori  să îi simt îngenunchiaţi de emoţie sau de durere.
            Şi totuşi cine sunt eu?  De ce oare simt  că Badea Cârţan e mai mult decât spirit în mine ? De unde vine acest Badea Cârţan pe linie genealogică în viaţa mea ?
Da ! I-aş  mai putea  spune,  celui care mă întreabă ce este Columna lui Traian, că este şi Columna lui Badea Cârţan, cred că m-ar întelege după ce i-aş explica  că ciobanul care a venit pe jos din Ţara Făgăraşului până aici călăuzit nu de Baedecker, ci numai de nostalgii milenare, cum spune Blaga, a trăit apoteoza emoţiei când a văzut Columna aceasta la care s-a închinat ca la sfintele icoane din stâna lui. Şi i-aş  cita câteva rînduri, scrise cu puţin timp în urmă, de buna mea prietenă şi colegă, profesoara  Raluca Răducanu : " Gheorghe Cârţan, peregrin al pămâtului românesc, eroul unei adevărate odisee europene, a călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea Columna lui Traian, întru căutarea şi adeverirea, pentru cei mulţi, a originii latine a poporului nostru. Un drum lung şi anevoios, străbătut cu pasul, în căutarea obârşiilor neamului, a zorilor fiinţei româneşti, în  încercarea de aflare a rosturilor şi a temeliilor noastre spirituale. Măreţia sacră a gestului de a vărsa la piciorul columnei un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi de a  semăna în ţârîna de acolo un pumn de boabe de grâu, având semnificaţia încorporăriii definitive în rădăcini latineşti, ar trebui să rezoneze cu fiinţa noastră, să se perpetueze în suferinţele şi în înălţările noastre şi să devină durabilitate în faţa vanităţii, a artificialului şi a perisabilităţii lumii de azi . "  
            Cine sunt eu?  Sunt un simplu ucenic care încearcă să  repete după Badea Cârţan lecţiile iubirii.
            Drumul de odinioară al lui Badea Cârţan s-a împletit tainic în luna lui Florar a anului de gratie 2763 ab Urbe condita – ex tempore- cu drumul meu.
            Apoi, după  alţi doi ani, drumul  de odinioară al lui Badea Cărţan la Roma s-a   împletit  şi el  la fel de tainic şi inefabil şi  tot ex tempore  cu  drumul  nostru, al urmaşilor săi (braşoveni şi cârţişoreni, nici nu importă  că eram  din Braşov  sau din Cârţişoara Sibiului, căci la urma urmei în cazul său vorbim de urmaşi spirituali, de umili ucenici dornici să aprofundăm  lecţia istoriei, a  evlaviei, a iubirii)  şi drumul  acesta pentru el, dar şi pentru noi a fost echivalentul unei aventuri interioare ce s-a finalizat  prin bucuria  regăsirii propriei identităţi.
Se spune că strămoşi/, cari au murit fără de vreme/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/ Cu soare viu în patimi,/ vin/, vin să-şi trăiască mai departe-n noi vieaţa netrăită.” (Lucian Blaga, Linişte) .

            Emoţie mistică...Tăcerea este atitudinea proprie  în faţa unei astfel de  stări.
Dar...
            Acum când toate tac,
            am înţeles şi ştiu:
            nu am venit să fac,
            ci sunt chemat să fiu.                                                                     
             Dar cine sut eu ?....Pentru cei mai mulţi sunt Cecilia (şi mă bucur că, providenţial sau nu, am un  praenomen latin). Şi dacă stau şi mă gândesc bine aş fi fost doar Maria, dacă nu ar fi fost să am o soră geamănă căreia să i se pună două prenume.  Sic fuit in fatum ! Căci acest prenume Cecilia nu a fost nicidecum opţiunea părinţilor. Îi datorez acest frumos prenume moaşei, şi dânsa providenţială în viaţa mea, viaţă  situată mereu sub providenţa Celui de Sus,  căci altfel cum aveam să studiez filologia clasică, să fiu chemată la misiunea dureros de dulce de a fi dascăl de limba latină ? Cum  aş fi  ajuns la Roma, la Biserica Santa Cecilia di Trastevere, cum aveam să-l  descopăr pe Sfântul Augustin şi pe Rafael cu  « Extazul Sfintei Cecilia », dar mai ales  de unde acel gând, acel fior intraductibil şi total, acea îmbrăţişare discretă, acea strângere de mână, acel semn discret cu ochiul, acel ceas înalt de alchimie cerească când în faţa Columnei lui Traian Badea Cârţan mi-a răspuns la întrebarea « Cine sunt eu ? »
            Da,  a trebuit să ajung la Roma, să călătoresc şi să înţeleg rostul acelei călătorii şi a celor care au urmat apoi an de an  « ca  un joc al afinităţilor elective, un excitant al memoriei ereditatere a spiritului »,  cum ar spune Tudor Vianu.
            Ce este Columna lui Traian ? 
Sfântul Augustin îmi vine în sprijin, parafrazandu-l:  Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare ştiu. Dar dacă aş vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă nu ştiu.
Când nu sunt întrebată ştiu : Columna lui Traian este şi în mine şi, de ce nu, parte din Columnă sunt şi eu...


[1] Parentalia – sărbătoare din Roma antică, cu prilejul căreia erau onorate sufletele morţilor (manes). Parentalia inaugura o perioadă dedicată amintirii celor morţi ce se încheia  odată cu festivalul Feralia (21 februarie). În timpul acestei săptămâni  aproape toate instituţiile, inclusiv templele erau închise, iar  pe mormintele împodobite cu flori se lăsa mâncare pentru spiritele celor decedaţi
[2] manes – nume dat în mitologia romanilor şi vechilor popoare italice sufletelor morţilor, zei ocrotitotri ai căminului
[3] Clio – muza istoriei, una dintre cele 9 muze, fiice ale lui Zeus şi Mnemosyne
[4] Melpomene-  muza tragediei
[5] ψυχοστασία -  cântărirea sufletelor la judecata de apoi a celor morţi de către instanţa divină supremă
[6] Euterpe – muza poeziei lirice şi a muzicii


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu