Revolta dobitoacelor

de Vasile Voiculescu



LIMBILE VREMII ALUNECASERĂ de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblînzite după el.

Într-un amurg sălbatec de iarnă, el se întoarcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.

Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sînge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpîn.

Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vînatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.

Şi omul, vînător fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.

El păşea crunt şi morocănos, spărgînd cu călcâiul încălţămintei coaja noroiu­lui amorţit de ger. În întunericul iscat odată cu ceaţa din pămînt, înfăţişarea lui înspăimînta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încît capul fiarei încu­nuna ca un coif fioros cu colţii rînjiţi capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fîlfîiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, par­că ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.

Cînd intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.

Haita de cîini ai curţii sări furioasă să-l sfîşie. Dar cunoscîndu-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu pi­ciorul, rostogolindu-i cît colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de cîinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.

Crivăţul se sburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în al­ta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămu­rarea cu bold de bronz în vîrf, oile jăfuite de lînă, berbecii cu coarnele frînte de bîtă, bivolii cu ceafa roasă, cîinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răz­vrătiţi împotriva stăpînului. Tirania omului îi scosese din răbdări.

-    Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe cînd cellalt soţ îi lingea milos grumazul.

-    Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.

-    De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.

-    Eu, vezi, am coarnele teşite.

-    Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob, cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.

-    Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pămîntul sub noi cînd por­neam năvala.

-    Numai cîinii pot să-l sfîşie, îşi dete cu părerea berbecul. Cînd rătăciţi de­parte pe coclauri după vînat, săriţi, voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare... făcu cu părere de rău încornoratul.

-    Zadarnic mestecaţi voi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă cîinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?

-    Ce? întrebară toate.

-    La vînat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe ie­purele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămîne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine, să-i iasă sufletul după vînat.

-    Cum? îşi lungeşte mâna într-atât de sus, pînă la păsările cerului? întrebă o oaie, rumegând cuvintele.

-    Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Cînd vrea, îşi deslipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul cu o unghie ascuţită de fier în vârf zboară cît ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.

-    Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.

-    Apoi asta e vraja, lămuri cîinele. îşi scoate şi îşi schimbă degetele, cînd vrea şi cum pofteşte.

-    Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stînjeni depărtare... Ba şi-l deschiolează din cot, ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.

-  Asta e puterea lui, urmă cîinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calâp din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, cînd era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.

Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi cîinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă:

-    Odată am fost de faţă cînd şi-a scos copitele.

-    Copitele? Cum se poate? făcu un mînz naiv.

-  Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Cînd a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi car­nea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dre­gi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă într-alta, singur.

-    Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stînjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacîr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine cînd mă apropii de el şi mă face să-mi aplec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el? ...............................

  citeşte mai mult aici (http://www.scribd.com/doc/53066233/Vasile-Voiculescu-Revolta-dobitoacelor)