de Lucian Olaru
"Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus
şi L-au dus ca să fie răstignit" (Ioan 19, 16)
Omul a fost
creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu cu posibilitatea reală de a deveni
un mic "dumnezeu" alături de Marele, Unicul şi Adevăratul Dumnezeu. Chiar
dacă această asemănare şi chip al lui Dumnezeu s-au degradat prin păcat, totuşi
nu s-au pierdut; mai mult, prin Jertfa lui Iisus de pe Cruce, acest chip şi
asemănare s-au înnoit, s-au restaurat, iar fericirea în unire cu Dumnezeu a
devenit mai reală ca niciodată.
Când moare
omul, trupul care a fost gazdă pentru sufletul nemuritor nu este aruncat sau
incinerat, ci este îngrijit cu multă cinste şi atenţie înainte de a fi aşezat
în pământul din care a fost luat. Obiceiul de a spăla mortul, de a-l îmbrăca cu
haine noi pentru ultima dată, a-l aranja cu grijă în sicriul frumos împodobit,
a pune flori la mormânt sau chiar a aduce jertfe de tămâie şi ceară (lumânări
aprinse) la mormânt, toate acestea arată cinstea cea mare pe care creştinii o
aduc lui Dumnezeu pentru frumuseţea şi cununa Creaţiei: OMUL.
Încă
înainte de Jertfa Domnului Iisus existau ritualuri de pregătire a morţilor
pentru îngropare; Unicul Fiu al Mariei a primit un asemenea tratament şi grijă
din partea femeilor mironosiţe şi a ucenicilor, îndată ce Iosif cel din Arimateea
a coborât pe Domnul de pe Cruce. Bătrânul Nicodim "era un om
dintre farisei, care era fruntaş al iudeilor";[1] el
a adus o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe: "Deci ei au luat trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu
miresme, aşa cum este obiceiul de îngropare la Iudei." [2] Acest
ritual de îngropare a fost deosebit de încărcat de durere, de dramatismul
vieţii Blândului Iisus, dar şi de tragedia uciderii Fiului lui Dumnezeu.
Evenimentele
deosebite care au avut loc în ultimele zile ale vieţii lui Iisus pe pământ sunt
greu de suportat pentru cei care trăiesc pe pământ ca să fie fericiţi; Unul din
cei doisprezece a vândut pe Unul Născut Fiu al Mariei pentru câţiva bănuţi,
Împăratul îngerilor este încununat cu cunună mincinoasă de spini, iar ca
Împărat al făpturii, al întregii Creaţii, Iisus este îmbrăcat cu porfiră
mincinoasă ca un împărat. Iată cum este cântat la Slujba Utreniei din Vinerea
Mare episodul în care Iisus este îmbrăcat cu hlamida roşie de către ostaşii
romani în semn de batjocură[3]:
"Astăzi a fost
spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost
încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce
îmbracă cerul cu nori" [4].
Ritualul
îngropării lui Iisus se repetă în fiecare an, iar slujba se numeşte "Denia
Prohodului Domnului"; este vorba despre slujba Utreniei care nu se mai
face dimineaţa, aşa cum este obiceiul, ci seara; în cadrul ei se cântă de către toţi
oamenii din biserică Prohodul Domnului, strofe de tânguire, de plângere pentru
pierderea Vieţii.
Prohodul Domnului se împarte în trei
părţi care se numesc "stări"; ele sunt unite cu ectenia mică. Textul
din strofe ne transmite anumite scene din viaţa lui Iisus şi stări sufleteşti
ale ucenicilor şi ale femeilor mironosiţe; Astfel, oştile îngereşti s-au spăimântat,
văzând smerenia şi răbdarea cea lungă a lui Iisus; Te lăudăm Iisuse că ne-ai
slobozit din stricăciune; Deşi a fost tratat ca un făcător de rele, ca un mai
mare al tâlharilor, El ne-a scos din amăgirea celui rău; Cum s-a ascuns dulcea
mea lumină în groapă-ntunecoasă! Pământul s-a mişcat de frică, iar luceafărul
lumina sa a ascuns! Din Coasta Ta însuliţată izvorăşti mie viaţă prin viaţa Ta;
Văzând mieluşeaua pe Mielul său înjunghiat, doborâtă de dureri striga ca şi
turma să se tânguie cu ea.
Momentul pregătirii lui Iisus pentru
îngropare a fost făcut în mare grabă şi cu superficialitate, întrucât se
apropia ziua sâmbetei, zi în care evreii nu lucrau. Trupul lui Iisus a fost
spălat, înmiresmat şi cinstit cum se cuvine de către o femeie păcătoasă, cu
mult timp înainte de a muri, prevestind prin gestul ei moartea prematură a lui
Iisus. Evenimentul se găseşte relatat de Evanghelistul Luca în capitolul 7:
"Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi ... a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte." [5] După relatarea Evangheliei lui Ioan, Iisus însuşi atrage atenţia lui Iuda asupra semnificaţiei ungerii cu mir: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea". [6]
Îndată ce a fost coborât de pe Cruce,
Trupul Domnului a fost "înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un
mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Şi ziua
aceea era vineri, şi se lumina spre sâmbătă" (Luca 23, 53-54). Şi au
prăvălit o piatră mare la uşa mormântului (Matei 27, 60). Sfântul Evanghelist
Marcu relatează că "după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena,
Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L
ungă" (Marcu 16, 1); deşi au dorit din tot sufletul să cinstească cum se
cuvine Trupul lui Hristos, femeile mironosiţe nu au mai apucat, pentru că Iisus
a înviat şi s-a arătat multora, iar îmbălsămarea nu mai avea nici un rost.
Starea a doua de la Prohodul Domnului
continuă să redea reacţiile naturii în faţa suferinţelor Fiului Divin; Astfel,
neînseratul Soare Hristos a apus în mormânt, moment în care pământul s-a
clătinat, Soarele de pe cer s-a întunecat iar tâmpla templului s-a rupt prin
mijloc; Soarele Hristos se ascunde sub pământ ca să dea viaţă celor din
adâncurile iadului; Iisus şi-a rănit Trupul cu moartea de voie şi a zdrobit
stăpânia iadului, eliberând pe toţi cei închişi acolo; După noapte străluceşte
Soarele, iar Iisus mai mult străluceşte după înviere.
Rânduiala înmormântării mirenilor
aminteşte de punerea în mormânt nou (proaspăt săpat) a lui Iisus; în aşteptarea
învierii morţilor, creştinii îngroapă morţii cu privirea orientată spre
răsărit, care aminteşte de Răsăritul cel de sus, Soarele Hristos. Cântările de
la înmormântare invocă mila şi iertarea lui Iisus cel răstignit şi înviat;
tânguirea pentru despărţirea definitivă de cel drag este înlocuită cu tânguirea
pentru păcate.
Sfântul Epitaf de la Mănăstirea Stavronikita din muntele Athos (secolul al 16-lea).
Starea a treia aminteşte despre
Primăvara dulce a lui Iisus; primăvara este anotimpul în care natura înviază cu
putere la invitaţia razelor Soarelui; primăvara dulce a învierii tuturor celor
morţi la invitaţia lui Iisus de a prânzi cu El în Împărăţia Lui.
"Iartă de greşeli / Pe cei ce cu frică / Cinstesc a
Tale patimi"
"Robilor tăi, Maică / Dă-le ca să vadă / Scularea
Fiului Tău"
"Pace în Biserici / Lumii mântuire / Prin Învierea-Ţi
dă-ne!"
Rugăciunile
şi cântările de la Denia Prohodului Domnului au rolul catehetic de a învăţa
smerenia şi răbdarea foarte lungă a lui Iisus în faţa suferinţelor; să învăţăm
iubirea cea nebunească a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii păcătoşi, căci a
trimis la moarte pe Unicul Fiu ca să ne curăţească şi să elibereze omenirea de sub
tirania celui rău. Însă, în primul rând, am adus laudă
îndelung-răbdării lui Iisus, slavă Patimilor Sale, închinându-ne Preacuratelor
Sale Patimi: “Crucii Tale ne închinăm
Hristoase Mântuitorule şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.
Să
îl rugăm pe Blândul Iisus să ne ierte de marea de păcate în care suntem prinşi
adesea, să ne ajute să cântăm Prohodul Domnului şi anul viitor, să ne
învrednicească şi de Sfânta Înviere în Ziua cea de Apoi.
[1] Ioan 3, 1.
[2] Ioan 19, 38-40
[3] Matei 27, 28-29: "Şi
dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie. Şi împletind o
cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi,
îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele
iudeilor!"
[4] Slujba Patimilor, Denia de Joi seara,
antifonul al 15-lea, cântarea întâi, TRIOD,
EIBM al BOR, Bucureşti, 2000, p 610.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu