In memoriam: Interviu cu Poetul Grigore Vieru - Apologetul şi Mărturisitorul - „Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă"...

de Dr. Stelian Gomboş

         

L-am petrecut în urmă cu şapte ani, spre dumnezeieştile lăcaşuri, pe poetul şi mărturisitorul ori apologetul limbii române pentru fraţii de dincolo şi de dincoace de Prut – Grigore Vieru – cel care s-a săvârşit în urma unui năprasnic accident în apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la comemorarea “Luceafărului poeziei româneşti” la Cahul – în ziua sa de pomenire a 159 de ani de la naşterea sa în această lume, adică la 15 Ianuarie 2009.

Aşadar, Grigore Vieru s-a săvârşit atunci când se afla în misiunea sa nobilă – de mărturisitor şi apărător al culturii, civilizaţiei, spiritualităţii şi mai ales, al limbii române – prin comemorarea simbolului ei – Poetul Mihai Eminescu – pe care, potrivit mărturisirii sale, i-a studiat opera şi l-a (re)cunoscut abia în anii studenţiei, căci aşa erau vremurile... Probabil nimic întâmplător, numai că noi, cei rămaşi aici, jos, am mai fi avut nevoie, şi încă una foarte mare, de Grigore Vieru, însă avem nădejdea şi convingerea că el va (supra)veghea şi de acolo, de sus, la bunul mers şi îndeosebi, la apărarea limbii române – cea atât de contestată ori de blamată prin unele locuri!...

Drept mărturie că am avut marele privilegiu de a-l cunoaşte şi preţui, redăm, în cele urmează, interviul făcut cu el – Poetul Grigore Vieru – la întâlnirea noastră de la Chişinău, din toamna anului 2002...

- Stelian Gomboş: Domnule Grigore Vieru, cum aţi descoperit poezia, cum aţi început să scrieţi?

- Grigore Vieru: Mi-este teamă că o să  repet nişte lucruri. Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din suferinţă şi singurătate. Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în anul 1935, iar în anii 1946 - 1947 noi am trecut prin mari încercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu tot că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte.

De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi - eu sunt născut în preajma Cernăuţiului - pleca în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă, iar eu, bolnav fiind şi înfricoşat, fiindcă auzeam că mănâncă om pe om de foame, nu mai puteam să dorm şi în acea singurătate a mea, noaptea, îmi spuneam poveşti. Dar eu nu ştiam multe poveşti, pentru că bunicii şi părinţii mei nu ştiau multe poveşti şi nici nu aveau timp să ni le spună, şi-mi spuneam Capra cu trei iezi, singura poveste pe care o ştiam  în copilăria mea. Dar o spuneam numai până vine lupul la uşă, la fereastră, fiindcă mai departe mă temeam s-a spun, şi mi-o repetam de mai multe ori.

Şi-atunci începeam să-mi fac poveştile mele, aşa cum putea un copil să şi le facă. Şi-atunci, în nopţile acelea de singurătate, am compus primele versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam „Vino tu, vino tu", şi-mi părea că vine, apărea chipul ei şi eu spuneam „Nu te du, nu te du". Acestea erau primele mele versuri pe care le-am scris în 1946, aşteptând-o pe mama. Deci, poezia mea vine de-acolo, din mare singurătate şi din mare suferinţă. Şi, de altfel, tot de-acolo vine şi azi poezia mea.

Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, care le auzeam pe la şezătorile noastre la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre, în ele am descoperit marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este poezia noastră, poezia română. Proverbele, ghicitorile noastre sunt fără egal pe faţa pământului. Eu studiez folclorul poetic al lumii de zeci de ani, am o pasiune pentru folclorul planetar şi trebuie să spun şi nu cred că exagerez, folclorul nostru este poetic, este fără egal.

- Căutările în poezie suportă rătăciri. Mânuirea cuvântului este şi mântuirea cuvântului. Care au fost   rătăcirile   poeziei dumneavoastră?

- Eu îndrăznesc să spun că nu am rătăcit în poezia mea. Eu nu am avut o bună pregătire naţională, ca să zicem aşa, în şcoală, dar am avut o foarte bună pregătire... nu ştiu cum să spun... ajută-mă dumneata...

- Stelian Gomboş: ...instinctivă?...

- Grigore Vieru: ...instinctivă, dacă este bine aşa. Deci, dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru, pentru tot ce este naţional, am moştenit prin instinct. Mie nu mi-a spus nimeni la şcoală că sunt român, că vorbesc limba română. Din contră, ei mi-au  spus că  nu  sunt român, căci vorbesc altă  limbă, cea moldovenească, dar instinctiv, strigătul sângelui mi-a spus că eu vorbesc limba română. Şi-atunci când am greşit, mai exact, se crede că am greşit, cred unii tineri de-aici de la noi, artişti, poeţi şi, din păcate, şi din ţară, cred că am greşit, îi asigur că nu am greşit. Eu, cum să spun, am încercat să fiu diplomat, deşi vocaţia mea nu a fost de diplomat. Eu ştiam că un cântec frumos despre limbă, pe care l-am scris în anii bolşevici, un poem frumos despre tricolor, despre neamul nostru, nu va trece dacă nu voi scrie o strofă, două, trei, despre Lenin. Nu scriam din rătăcire un astfel de poem, dar ştiam că dacă nu scriu o astfel de strofă despre Lenin, (despre partid nu am scris niciodată), cartea mea nu va trece. Şi eu ştiam foarte bine că cititorul cuminte, frumos şi înţelept, va trece peste strofa asta şi va găsi în întreaga carte nişte versuri creştineşti - nu zic geniale, nu zic frumoase - despre mama, despre pământul nostru, despre limba română pe care eu niciodată nu am numit-o limbă moldovenească.

Am scris foarte multe poeme şi cântece dedicate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc limbă română, dar n-am numit-o nici limbă moldovenească. Răsfoiţi întreaga mea creaţie şi nu veţi găsi nici un poem în care să fi cântat limba moldovenească. Ştiam că poemele acestea vor ajuta neamul meu în această margine de ţară, poporul, şi-mi vine să cred căci chiar l-au ajutat. Chiar în lumea aceasta pe care o vedeţi la această sărbătoare (la care am participat împreună la Chişinău), rătăcită, într-un fel, veţi găsi şi foarte mulţi români frumoşi, care, deşi au fost educaţi în limbă de lemn, au crezut în poezia noastră.

- Cum a fost întâlnirea cu poezia română, când Prutul n-a mai putut fi menţinut de alţii drept graniţă între fraţi?

- Cu poezia română m-am întâlnit fără să ştiu că mă întâlnesc cu poezia română, prin istoria noastră, prin proverbele noastre, prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta tata, dar mai târziu, după dezgheţul hrusciovist, m-am întâlnit în primul rând prin poetul nepereche, Mihai Eminescu, prin Vasile Alecsandri, prin anii '57, '58, când ajunseseră la noi în Basarabia într-un mod selectiv.

Din Mihai Eminescu, Împărat şi proletar, Somnoroase păsărele, dar eram totuşi fericiţi, înţelegi, căci auzeam limba noastră adevărată, frumoasă, muzicalitatea cuvântului nostru, şi eram fericiţi că cunoaştem măcar atât. Pe urmă, desigur că au fost editaţi toţi clasicii noştri din Moldova şi i-am studiat în ultimii ani la facultate. Apoi, sigur că am cunoscut şi poezia lui Blaga, care a venit mai tâziu în Basarabia, apoi şi a lui Tudor Arghezi.

Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin poezia generaţiei de aur a lui Nichita, a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Prin a lui Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu. Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română. Ţara are o mare poezie, eu o cunosc bine, şi aş vrea să cred că poezia română este una din cele mai originale şi mai variate şi mai frumoase la ora actuală. Poate că numai poezia ţărilor latino-americane se ridică la nivelul poeziei române.

- Alături de care poeţi români de peste Prut vă simţiţi mai apropiat?

- De poeţii care au venit şi ei din suferinţă. De Octavian Goga şi George Bacovia. Iar ca expresie poetică sunt şi eu poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot desprinde de acesta, ca expresie, deci, cred că aş veni tot din Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sorescu şi din Păunescu, care este un mare poet, vă rog să reţineţi aceasta, dincolo de unele poeme de-ale lui de ocazie, din care are destule, după cum bine ştiţi. Dar dacă   dăm deoparte zgura poetică păunesciană şi lăsăm numai poezia lui autentică din cărţile lui atât de voluminoase, ca să zic aşa, aş putea selecta un singur volum, aşa cum pricep eu poezia, un volum de o sută de poeme, cu care l-aş aşeza pe Adrian Păunescu alături de cei mai mari poeţi ai noştri.

Deci, se crede greşit, nu greşit, dacă s-ar crede greşit nu m-ar supăra, dar unii poeţi şi unii critici literari de dincolo de Prut, din ţara noastră, spun că eu sunt un poet vetust, paşoptist. Sunt nişte minciuni şi ei ştiu că spun minciuni şi asta mă supără cel mai mult. Eu am spus că eu vin din tradiţia noastră folclorică şi clasică, dar eu sunt un poet modern, ca expresie şi ca simţire. Şi, ca exemplu, dacă nu vă supăraţi, vă spun un poem din două strofe, pe care l-am scris nu azi, ci pe la începutul anilor şaptezeci, în urmă deci cu treizeci de ani, şi care se numeşte Făptura Mamei:

“Uşoară, maică, uşoară

 C-ai putea să mergi călcând

 Pe seminţele ce zboară

 între ceruri şi pământ!

în priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti”.

-  Stelian Gomboş: Se vorbeşte mult în ultima perioadă de recuperare şi integrare a poeziei din Basarabia. Cum vedeţi dumneavoastră strategia acestei integrări?

-  Grigore Vieru: Eu o văd foarte simplu, din punctul meu de vedere, şi poate primitiv. Aşa ar putea să creadă unii - primitiv. Ce se întâmplă cu scriitorii români din Basarabia? Unii cred că, dacă au fost editaţi dincolo de Prut, la Bucureşti, la Iaşi, la Craiova, la Cluj, la Oradea, la Târgu-Mureş ori la Timişoara, s-au integrat în literatura română. După mine, cred că este o mare greşeală. Şi v-o spune un poet care este poate cel mai editat dincolo de Prut. Aproape toate cărţile mele au fost editate în ţară, însă eu nu mă pot bucura. Mă bucur, bineînţeles, că am fost editat, însă bucuria mea nu este deplină.

Căci eu ştiu că deşi sunt în literatura română nu m-am integrat, totuşi, în literatura română, pentru că nu s-a integrat şi lumea aceasta rătăcită. Basarabia nu s-a integrat însă şi nu este vina ei. Şi, deci, eu, fără ea, fără lumea asta, aşa cum este ea, rătăcită, Basarabia, eu nu mă pot considera deplin integrat.

Mă bucur însă, frate dragă, c-au venit şi timpuri când uite, stăm aici şi poate că este şi altcineva prin preajmă care ne înregistrează, dar nu-mi mai este frică, nu-mi mai este teamă şi asta mă bucură cel mai mult. Că ne putem întâlni, că trecem vama, chiar dacă uneori nu prea uşor, dar aţi ajuns aici la noi şi noi putem sta de vorbă şi lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie românii, şi cei de-aici şi cei de dincolo de Prut, este că istoria nu se mai poate da înapoi. Din momentul în care vom şti că istoria nu mai poate fi întoarsă, va fi bine în Ţara Românească.

Deci, cu răbdare, cu înţelepciune, să facem lucrul pe care nu am putut să-l facem în timpurile acelea draconice, satanice. Deci, eu sunt optimist, foarte optimist, deşi se spune că, mă rog, graniţa va fi întărită la Prut, vor fi nişte vize, dar eu ştiu că comunismul, bolşevismul nu mai poate reînvia, imperiul nu mai poate reînvia, cu toate tancurile lui, cu toate rachetele lui. Şi eu cred că voi apuca vremurile când vom fi împreună noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului, vom fi împreună cu adevărat.

- Stelian Gomboş: Dincolo de optimismul poetului, să acceptăm şi vizionarismul său. Avem o patrie de cuvinte întreagă. Când credeţi că am putea avea şi o patrie de pământ întreagă?

- Grigore Vieru: Deci, vă pot spune. Eu sunt autorul mai multor cărţi de versuri pentru copii şi al unor manuale pentru copii. Am fost la multe întâlniri cu copii din clasele primare, din gimnaziu, din licee şi, când intru, de pildă, în sala de clasă, la clasa întâi, prima întrebare pe care o pun copiilor este întrebarea „Ce limbă vorbiţi, copii, moldovenească sau română?" Copiii îmi răspund în cor: „Limba română". Apoi: „Copii, ce sunteţi, moldoveni sau români?" Copilaşii îmi răspund în cor: „Români!"

Deci, ei au la ora actuală şapte anişori. Când vor absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor avea optsprezece ani, ei vor fi în România întreagă, vor realiza ceea ce n-am realizat noi, cei înfricoşaţi, rătăciţi, înfricoşaţi de Siberii şi de toate. Repet, mersul istoriei nu mai poate fi întors şi vom veni spre ţară, dar şi ţara trebuie să vină spre noi, să  ne înţeleagă, să nu ne jignească. Mulţi români din ţară, care nu ne cunosc suferinţa, ne fac ba ruşi, ba kaghebişti, ba cutare. Să nu uite că suntem români şi am trecut prin mari suferinţi. Basarabia este un copil cu inima în afara pieptului.

Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Asta este şi Basarabia, un   prunc cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de-aici.

          Acum, în încheiere, vreau să subliniez că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Grigore Vieru Poetul – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...     

          Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice ale acestei lumi, pot bate acum la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc, ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta scriitoricească şi cărturărească ce rămâne în urma autorului simbol şi poet, cu alte cuvinte, va fi pe mai departe, una de referinţă în domeniul istoriei culturii, limbii, literaturii şi a spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce rămânem convinşi de faptul că: noi, locului ne ţinem, cum  am fost, aşa rămânem!...     

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!