Pr. Vasile Gafton
Paştele este trecerea firii omeneşti de la moarte la
viaţă. Este schimbarea percepţiei noastre, a oamenilor, cu privire la existenţă
în ansamblul ei şi, în mod special, cu privire la existenţa noastră. Totul se
schimbă, toate se redefinesc în funcţie de Înviere. Chiar şi postul, pe care
tocmai l-am încheiat, deşi ne aminteşe de moartea pe care păcatul a introdus-o
în firea noastră face acest lucru punându-ne dinainte, în permanenţă, Învierea.
Această schimbare de viziune este posibilă în special
datorită faptului că noi suntem dezlegaţi prin Înviere de legăturile morţii.
Moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, deoarece a fost biruită, iar
biruinţa asupra ei a fost repurtată de Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Din
moment ce Învierea Domnului lucrează în firea noastră, toate ale noastre se
schimbă, chiar şi modul în care noi L-am cunoscut sau Îl cunoaştem pe Dumnezeu.
Astfel, „dacă necunoaşterea lui Dumnezeu însemna moarte,
cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa, viaţa cea adevărată, adică veşnică”,
deoarece, prin Înviere, viaţa noastră devine o cunoaştere continuă a lui
Dumnezeu, cunoaştere care nu se mai poate încheia decât cu viaţa, iar nu cu
moartea[1].
Condiţia mortalităţii noastre devine, din acest motiv,
desprinderea noastră de Dumnezeu. Din această stare de îndepărtare maximă de
Izvorul vieţii noastre ne-a adus Hristos din nou la Tatăl. Cum? Luând asupra Sa
„soarta păcătosului, adică a omului fără de Dumnezeu şi de aceea, ca orice
păcătos şi ca orice om, a murit; a murit din cauza pierderii lui Dumnezeu”[2].
Tocmai din motivul invocat anterior, conform Triodului -
care ne-a călăuzit paşii spre momentul Bucuriei supreme, Paştele - omul există
şi se defineşte în mod real doar în relaţie de comuniune cu Dumnezeu, comuniune
din care el, omul, îşi primeşte adevărata libertate. Însă, rânduit spre
cultivarea grădinii Edenului, omul ratează desăvârşirea prin căderea în păcat,
este izgonit din rai şi dobândeşte ca şi consecinţe ale acestei căderi
stricăciunea, caracterul pătimaş, al căror ultim efect va fi moartea. În
această stare îl cunoaştem, din păcate, pe om, noi, care ne numim tot oameni:
în îndepărtarea sa de Dumnezeu şi în imposibilitatea lui de a-şi mai dori să
fie din nou cu Dumnezeu.
Desigur,
Învierea, este Cea Care restaurează, în Hristos, comuniunea noastră autentică
şi intimă cu Viaţa. Învierea ni se oferă ca dar din partea lui Hristos, dar
care să ne dezlege pe noi, oamenii, din legăturile morţii. De aceea, cu
bucurie, de la Paşti la Înălţarea Domnului tot repetăm unii altora cu bucurie
că, Hristos a Înviat! şi simţindu-ne dezlegaţi de moarte mărturisim purtaţi de
aceeaşi bucurie că, tot ce ni se vesteşte despre Învierea lui Hristos este
valabil în mod cert: Adevărat a Înviat!
[1]
La Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Studiu introductiv la lucrarea lui Alexander
Schmemann, Postul Mare, trad. şi studiu introductiv de pr. Dr. Vasile
Gavrilă, ediţia a doua, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, p. 9-10
[2]
Cf. Mitropolitul Antonie
Bloom, Despre credinţă şi îndoială, trad.
din limba rusă de Mihai Costiş, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 60; 62.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu