de Pr. Protopop Vasile Gafton
Iată am pus astăzi dinaintea ta
viața și moartea, binele și răul
(...)
Alege deci viața!
(Deut. 30, 15;19)
Lumea, în care noi ne încăpățânăm să spunem că trăim, ne oferă oportunitatea de a ști
tot mai multe lucruri, însă, pe măsură ce știm tot mai mult, înțelegem tot mai
puțin. Pe măsură ce acumulăm în noi tot mai multă lume, pierdem viață. Nu mai
înțelegem rostul multor lucruri care erau înțelese și experiate de cei care au
trăit cu mult timp înainte de noi în lume. De fapt, fără teama de a greși prea
mult, aș putea spune că noi, oamenii, nu ne mai înțelegem rostul în această
lume. Spun acest lucru acum, la vremea postului. De ce? Deoarece, postul este,
din acest punct de vedere, un demers care trebuie să ne mijlocească o
înțelegere a ceva ce azi nu mai poate fi înțeles. Ce am putea să înțelegem prin
post? Tocmai rostul vieții noastre sau dacă vrem, sensul vieții noastre. De
fapt, la baza tuturor problemelor omului stă lipsa de înțelegere. Alegerea fără
înțelegere a primului om.
Postirea ridică omului trăitor în lumea de azi serioase
probleme, cu privire la aspectul motivației de a posti. Din acest motiv, chiar
și unii dintre cei care postesc își pun întrebarea: dar, de ce trebuie să
postim? Nu înțelegem. Ei bine, nu trebuie să postim. Dacă nu vrem să facem
ceva, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să facem lucrul pe care nu-l vrem,
însă noi nu ne dăm seama de acest lucru. Lumea, însă, în diferite moduri, ne
obligă să facem în special ceea ce nu vrem, iar noi, firește, nu ne dăm seama. Lumii
îi este atât de proprie impunerea prin forța plăcerii, urgența conformării,
necesitatea irațională. Dumnezeu, ne lasă întotdeauna posibilitatea de a alege,
de a înțelege că trebuie să fim liberi și vii prin libertatea noastră. Lumea ne
hrănește doar cu aparența libertății - atât de mult clamată peste tot! - și, în
consecință, ne oferă o viață la fel de aparentă, iluzorie, lipsită de
posibilitatea alegerii.
Dar, ce-ar fi dacă am încerca să judecăm lucrurile prin
prisma protopărinților Adam și Eva și a primei alegeri pe care au trebuit să o
facă ei în legătură cu viața. Cu propria lor viață.
Astfel, am putea,
credem, să numim pomul cunoștinței binelui și răului de care se leagă prima
poruncă/recomandare pe care Dumnezeu a adresat-o omului: pomul lumii. La fel ca și el, lumea este cea care, în prezent, ne
oferă posibilități, nu atât nelimitate cât apetisante, de a ne exercita
libertatea, însă, în cele din urmă, și mai ales azi, nelimitat nu poate să însemne
altceva, decât tot numai bine și rău. Mai mult, la fel ca în rai, binele
înseamnă și azi tot viață, iar, răul, tot moarte.
Postirea ni se propune ca modalitate de a alege în mod liber
apropierea de viață. Ca un parcurs invers al dinamicii care ne scoate din noi
înșine și ne îngroapă în lumea care ne devine mormânt. Postirea ne întoarce
înspre noi, înspre adâncul nostru, așa încât noi ne devenim nouă înșine mormânt
- iar, nu lumea - și, astfel, avem posibilitatea de a învia în adâncurile noastre
și din adâncurile noastre, adică, de acolo de unde Se află îngropat Hristos,
încă de la primirea Tainei Botezului.
Doi poli se pun astfel în discuție în legătură cu postirea,
doi poli care subîntind domeniul opțiunilor, al alegerilor noastre, fie spre
viață, fie spre moarte, iar această stare/situație persistă încă din vremea lui
Adam. Postim de lume, adică de moarte.
Ce este lumea de azi? O dezvoltare fără precedent a
opțiunilor pe care le fac oamenii, o coabitare a alegerilor tuturor oamenilor
și, în același timp, o perpetuă stare de conflict între alegerile divergente
ale oamenilor, conflict menținut cu greu într-o stare de potențialitate. Cu
alte cuvinte, noi trăim în latura și în umbra morții (Mt. 4,16). În spatele
tuturor alegerilor noastre pândește - la fel ca și în cazul alegerii făcute de
Adam - moartea, care este menținută într-o stare de latență, de nemanifestare.
Ne împărtășim din moarte cu fiecare alegere nouă pe care o facem, puțin câte
puțin în fiecare clipă, iar viața este precum luminița de la capătul tunelului la care n-am încetat să visăm.
Problema care se pune este strâns legată de întrebarea, unde suntem noi? În
întuneric, în tunel. Dar, nu știm dacă sensul în care ne îndreptăm este cel care
duce în direcția Luminii sau în altă direcție.
Așadar, atunci când vorbim despre postire, vorbim despre
viață și despre moarte.
Moartea apare încă din primele capitole ale Sfintei
Scripturi, încă din Rai (Cf. Fac. 3,3). Adam, primul om, a primit atenționarea
Creatorului că, neascultarea poruncii divine îi va aduce moartea. Mă tot întreb,
ce-o fi priceput Adam când a auzit cuvântul moarte? El era viu. Dumnezeu, Care
l-a creat era Însuși Izvorul Vieții. Eva, femeia care i-a fost adusă de
Dumnezeu, a primit de la Adam acest nume care înseamnă chiar viață. Iar Adam
știa să pună nume. De ce a numit-o așa? Pentru că el nu cunoștea moartea, ci
doar viața. Biblia spune că femeia i-a fost făcută omului spre ajutor. Spre
plinirea sau împlinirea vieții. Spre plenitudinea vieții.
Prin urmare, ne întrebăm: ce o fi înțeles Adam cu referire
la moarte? Probabil, că ar fi cel mai mare rău care i s-ar putea întâmpla dacă
încalcă porunca lui Dumnezeu. Și nici nu greșea. Dar, care ar putea să fie cel
mai mare sau cel mai mic rău pentru primul om, de vreme ce, nici răul nu era
cunoscut încă de către Adam? El cunoștea doar binele în care se afla, în care
trăia și, desigur, pe Autorul acelui bine, pe Dumnezeu. Ce să însemne atunci
răul? Ce să însemne moartea? Cu siguranță, lipsa binelui pe care îl avea.
Imposibilitatea de a mai fi în bine. Imposibilitatea de a face binele, adică de
a fi bun, de a fi viu prin intermediul binelui. De aceea a rămas până azi o
vorbă rostită dintr-un soi de automatism verbal, dar, care, fără a fi suficient
conștientizată reușește să sublinieze legătura dintre absența binelui, rău și
moarte, și care sună așa: Decât așa -
adică, rău -, mai bine mort! - de
fapt, abia atunci, rău, în adevăratul sens al cuvântului.
Din momentul căderii în păcat sau, am putea spune, din
momentul încălcării cuvântului poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței,
omul începe să se înrăiască, începe să moară. Astfel moartea devine cel mai
mare rău cunoscut. Desigur, unii vor încerca să demonstreze cu bogate
argumentații că sunt și alte rele, mult mai mari decât moartea. Totuși, mă
îndoiesc.
În lume oamenii mor. Adevărul acesta nu poate fi contestat
de nimeni. Dar oamenii mor cu mult înainte de a muri. Cum? Înrăindu-se. De
multe ori ne întâlnim de-a lungul vieții cu oameni care fac manifestă, fac
vizibilă această răutate. În prezența lor ne simțim ca în prezența morții. Am
vrea să fim cât mai departe de ei, dacă se poate nici să nu intrăm în contact
cu ei. Exact așa și cu moartea. Nu o agreem, nu ne face plăcere că există, nu
ne place când o simțim că bântuie prin apropiere, dar știm că existența ei este
o certitudine. Și Adam știa.
De asemenea, prezența morții în noi este tot o certitudine,
doar că noi nu știm, nu vrem, ne ferim s-o vedem și s-o recunoaștem ca atare. Și
totuși, apropierea sau îndepărtarea de moartea fizică sunt relative, în sensul
că, în pofida faptului că nu avem nici un motiv să ne gândim la moartea noastră
cea după trup, ori de câte ori se ridică în sufletele noastre gândul sau
imboldul răutății suntem mai aproape de moarte. Răutatea permanentizată cu
acordul nostru și în urma alegerilor noastre în propria noastră viață, înseamnă
că moartea își stabilește în noi un habitat permanent. Din acest motiv viața
este o luptă permanentă împotriva răului, nu pentru a fi morali, ci pentru a fi
vii.
Răul, propriul rău pe care nu-l înțelegem, dar, alegem să-l
săvârșim, nu ne face imorali, răul ne omoară.
Și când mă gândesc câtă moarte purtăm în noi! Cu cât mai
multă răutate, cu atât mai multă moarte. De aceea, uneori ni se pare că este
irespirabil în lumea aceasta, pentru că, fiind creată pentru a întreține viața,
a ajuns să găzduiască atât de multă moarte. Apăsarea pe care o simțim în această
lume este, datorată faptului că, în ea a început să locuiască prea multă
răutate, deci, prea multă moarte.
În Vechiul Testament, îndemnul pe care Dumnezeu l-a făcut
poporului ales a fost acela de a alege viața (Deut. 30,19). Hristos a venit să
ne aducă viață (In. 10,10). De ce? Nu aveam? Se pare că nu. Oamenii n-au
înțeles. Cum ar fi putut? Să vină cineva - chiar Fiul Lui Dumnezeu fiind - și
să le aducă ceea ce aveau deja, adică viață?! Însă, chiar din momentul în care
Adam a ales, a ales pomul cunoștinței binelui și al răului, pomul lumii, iar nu pomul vieții. Cu
alte cuvinte, el a renunțat la viață.
Astfel, ceea ce trăiesc azi oamenii nu mai este viață. Sunt
doar propriile lor alegeri, propriile lor opțiuni. Pe acestea le trăiesc
oamenii, iar nu viața. De aceea, în întreaga Sa misiune pământească,
Mântuitorul n-a făcut altceva decât să arate contrariul: oamenii nu mai aveau
viață în ei înșiși. Ceea ce aveau ei era doar o agitație răutăcioasă rezultată
din frustrarea că propriile alegeri, cărora ei le spuneau viață, erau greșite
și ei știau acest lucru. Aceste alegeri greșite erau ceea ce ei confundau cu
viața. Dar, agitația, mișcarea, febrilitatea hrănirii cu lumea în care trăim nu
este viață. Este mai degrabă o zbatere a morții, o zbatere spre moarte. Acestei
zbateri îi spuneau oamenii din vremea lui Iisus Hristos viață. Și, tare mi-e
teamă că, și noi, cei de azi, desemnăm eronat aceeași zbatere dureroasă rezultată
din propriile alegeri greșite, cu termenul de viață.
Iată de ce ne îndoim că, atunci când vorbim despre moarte,
ne-am referi la încetarea vieții noastre în trup și nu la răutatea rezultată
din alegerile noastre, răutate atât de răspândită și, din păcate, atât de
familiară nouă, celor care ne trăim moartea, travestită/confundată în mod
permanent - și cu acordul nostru tacit - în viața însăși.
Revenind la postire, acum, la încheierea excursului nostru
cu privire la modul în care ne amăgim dureros cu faptul că trăim, să spunem că,
renunțarea la răutate, renunțarea la toate alegerile noastre în favoarea vieții,
aceasta este cu adevărat postire. Postul asumat înseamnă a alege viața sau,
poate, chiar a renunța la alegerile personale, a nu mai alege deloc, ci, în
modul cel mai simplu și mai direct, a fi. A fi viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu