Instituţii social-medicale pentru îngrijirea bolnavilor în trecutul Bisericii, ca prelungire socială a Tainei Sfântului Maslu

Pr. MARIUS VALENTIN BELA,

 Parohia Oprea-Cârțișoara

Concepția despre boală și bolnav pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au adus-o într-o lume în care bolnavul nu era de înteres pentru societate a fost una revolutionara deoarece, în societatea  primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor societății. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevazute stau la originea bolii lor si mai apoi considerau bolnavul drept un pacatos care si-a atras mania divina prin păcatele săvârsite.

       Sfânta Scriptură oferă numeroase dovezi ale rolului pe care îl are conlucrarea dintre om si harul divin în actul tămăduirii. În Vechiul Testament întâlnim si preotul si doctorul implicati în actul tămăduirii trupesti. Noul Testament aduce noutatea tamaduirii harice a bolilor sufletesti si trupesti de catre Iisus Hristos si apostolii Sai, punand bazele slujirii tamaduitoare a Bisericii din care fac parte si clericul si medicul ortodox  astfel incat cercetarea si vindecarea bolnavilor converg intr-un act divino-uman eclesial.

       Astfel, chemarea pe care de veacuri Biserica o face oamenilor de a duce o viata demna, cinstita si in credinta a fost intotdeauna dublata și de diferite sisteme de sprijin moral si material pentru cei aflati in impas, pentru copii orfani, pentru bolnavii cu anumite deficiente fizice si psihice pentru alte categorii de oameni care la un moment dat necesita ocrotire sociala, astfel ca intr-un timp cat se poate de scurt acestia sa fie redati societatii.

           In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacre. Un rol esential la nasterea si dezvoltarea acestor institutii au avut Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Primul a ridicat in anul 369, intr-un cartier periferic din Cezareea un complex de asistenta sociala si sanitara. Acest asezamant numit Vasiliada dupa numele sau era tocmai un ansamblu de complexe dintre care amintim: Vrefotrofiile sau caminul de zi pentru copii, Orfanotrofiile sau resedintele orfanilor, Gherontocomiile sau azilele batranilor, Nosocomiile sau spitalele, Ptohiile sau azilele pentru saraci care asigurau gazduire si ingrijire medicala.

              Un aspect practic al slujirii aproapelui isi gaseste desavarsirea in persoana si activitatea Sfantului Ioan Gura de Aur, care indata ce ajunge Episcop al Constantinipolului in anul 397 cere intendentului conturile de cheltuieli ale Palatului Episcopal si taind pe cele nefolositoare atribuie surplusul in ajutorul saracilor si in spitalul pe care il organizeaza dupa exemplul Sfantului Vasile cel Mare.Din cuvantarile sale rezulta ca “amvonul a devenit o tribuna de analiza,de denuntare a inadvertentelor care socau constiinta crestina,sociala si umana in acelasi timp”.

             O alta Biserica dedicata iubirii aproapelui a fost Biserica sin Alexandria care la ordinele Episopului a construit corpuri de infirmieri, pe asa numitii parabolani care in anii 416, 418 au depasit numarul de 500. Pe de alta parte este de remarcat faptul ca tot in Alexandria Patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un spital in anul 610. La Roma spre sfarsitul secolului al IV-lea a luat fiinta dupa cum spune Fericitul  Ieronim, spitalul vaduvei Fabiola. Exemplul ei la urmat curand Sfanta Paula care a cladit si ea un spital.

               Un spital monastic celebru a fost in secolul al XII-lea cel al Manastirii Pantocratorului”tipiconul”. Aceasta manastire descrie in detaliu doua institutii filantropice monastice: prima, o casa de ingrijire pentru 24 de batrani si infirmi si a doua un spital pentru 50 de pacienti. Este mentionat deasemenea , numarul mare de medici si asistenti medicali si avansarea lor in ranguri superioare.

              Activitatea filantropica a aparut in tara noastra in jurul manastirilor. Primele asezaminte in care se desfasurau activitati sociale au fost asa numite”bolnite manastiresti” unde erau ingrijiti calugarii bolnavi.

             In anul 1704 Spatarul Mihai Cantacuzino o intemeiat o manastire si primul spital din Tara Romaneasca cu o capacitate de 24 de paturi.

            Nicolaie Vatamanu atrage atentia ca in cea dea doua jumatate a secolului al XVIII-lea se constata un fenomen remarcabil: aparitia pe langa marile manastiri a unei noi “bolnite” cu caracter de spital, sub influenta institutiilor laice de acest gen,fenomen ilustrat mai ales de asezamintele create la Neamt din initiativa Staretului Paisie Velicicovschi. Tot in secolul al XVIII-lea , sub influenta medicilor de cultura apuseana s-a introdus termenul latin spital.

              In anul 1862 doamna Elena Cuza impreuna cu organele bisericesti contribuie la zidirea unui asezamant de fete orfane”azilul Elena Doamna” situate langa palatal Cotroceni din Bucuresti cu o capacitate de 100 de locuri. In urmatorii 3,4 ani creste capacitatea de cazare a acestui asezamant social ajungand la 400 de locuri.

         Începuturile organizării asistentei sociale pe baza de lege in Romania s-a facut in anul 1831 prin regulamentul organic, dar abia in 1881 se infiinteaza la primaria capitalei un serviciu de asistenta sociala iar in 1923 apar pentru prima data in Romania legi clare privind organizarea si desfasurarea activitatii de asistenta sociala.

        Pe lângă sprijinul acordat acestor organizatii, pe lângă construirea bolnițelor și a așezămintelor de îngrijire a bolnavilor și a tuturor acelora ce se aflau sau se află în suferință, Biserica, prin slujitorii ei, a fost și este mereu în mijlocul credincioșilor, prin rugăciunile ei care răsună neîncetat și care, de fapt, nu sunt altceva decât acel medicament râvnit de toti, medicament care ne liniștește și, cu ajutorul căruia, ajungem să dobândim biruința asupra bolilor.