vineri, 2 martie 2012

Postul – viaţa noastră

de Lucian OLARU



Motto: „Nimeni nu poate fi mai bogat decât cel ce îl poartă mereu în inimă pe Hristos şi harul său.”[1]
„Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi  şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa, într-o direcţie pozitivă”[2].

Toată viaţa noastră este un post. Sensul cel mai larg al postului este acela de a ne abţine (reţine) de la orice lucru sau faptă care ne face de ruşine sau care aduce un oarecare prejudiciu imaginii publice pe care o are fiecare dintre noi într-o societate; un sens puţin mai restrâns al postului este acela că fiecare om trebuie să aibă reţineri (abţineri) de la anumite fapte sau vorbe care displac soţiei, prietenei, părinţilor sau chiar şefului de la serviciu;
Tot un „post” putem socoti că este şi atunci când împrumutăm fapte, atitudini comportamentale, expresii sau mimică, (gesturi care nu ne definesc în mod normal), cu singurul scop de a impresiona pe cei din jur sau pentru a ne încadra bine într-o mini-societate (micro-societate) pe care o considerăm noi a fi grupul cel mai tare la care trebuie să fim şi noi membri!
Chiar şi astăzi multă lume posteşte: rabdă de foame, se înfrânează de bunăvoie de la alimentele ce conţin prea multe calorii pentru a nu se mai îngrăşa sau pentru a slăbi; greşala este că această înfrânare nu se face pentru suflet, pentru Dumnezeu, ci pentru trup. Dacă încercăm să coordonăm nevoia de post (pierderea câtorva kg) cu postul Bisericii pentru curăţirea sufletului, vom vedea că este uşor şi obişnuit să ne ţinem de rânduiala Bisericii.
În ceea ce priveşte postul autentic creştin, scopul este ca să îl „împresionăm” pe Dumnezeu, să-I arătăm că suntem „de treabă”. Ştim de la sfântul Ioan Evanghelistul că sunt mai multe aspecte ale postului: postul limbii, al pântecelui (de mâncare de dulce), al ochilor, postul minţii, postul de pofta trupului, etc. Postul limbii pare a fi cel mai greu după cum putem citi în epistola sfântului Iacov la cap. 3:
«mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată: puţin foc, şi câtă pădure aprinde! … Foc este şi limba; lume a fărădelegii, limba îşi are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg şi pune foc pe roata lumilor, ea însăşi fiind aprinsă de gheenă» (vers 5,6).
«dar limba, nimeni dintre oameni n'o poate domoli: rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte.
Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul-şi-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Fraţii mei, asta nu trebuie să fie-aşa!
Oare izvorul, el din aceeaşi gură varsă apă şi dulce şi amară?
Smochinul, fraţii mei, poate el oare să facă măsline?; sau viţa de vie, smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate da apă dulce.
Cine este'ntre voi înţelept şi priceput?: Din buna sa purtare să-şi arate faptele întru blândeţea înţelepciunii.
Dar dacă'n inimile voastre aveţi invidie amară şi zavistie, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului.
Înţelepciunea aceasta nu-i coborâtă de sus, ci-i pământească, animalică, demonică.
Fiindcă unde este invidie şi zavistie, acolo-i neorânduială şi tot lucrul rău.
Dar înţelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, nepărtinitoare, nefăţarnică.» (vers 8-17).

Este de la sine înţeles că dintr-o dată, nici un om nu poate ţine postul sub toate aceste aspecte; este nevoie de o viaţă întreagă de exerciţiu, de lupte subtile pentru ca omul să devină duhovnicesc şi sălaş al Duhului Sfânt. Totuşi, nimeni nu poate afirma că nu se poate ţine post sub toate aceste forme. Măsurile, cantităţile postului sunt diferite de la om la om şi de la o voinţă la alta; O înfrânare de la o vorbă rea, de la o înjurătură sau o jignire, o înfrânare de la a lua în derâdere (sau de la o bârfă) este întotdeauna binevenită; se spune că prin vorbe greşim cel mai mult şi cred că este adevărat; o vorbă la locul ei poate aduce un zâmbet, bucurie, pace, mângâiere, un adevăr sau o mustrare spre îndreptare; o vorbă rea, poate provoca infarct pentru un suferind cu inima, poate umple inima cu ură şi o poate transmite mai departe altor inimi; vorbă rea este minciuna de la diavolul, este mărturia mincinoasă care salvează criminali de la pedeapsă dar „ucide” casele văduvelor şi ale orfanilor; vorba mincinoasă strică familii şi poate aduce mai mult rău decât lovitura unei pietre. Toate aceste rele sau bune pot veni de la organul limbii, în funcţie de felul în care o foloseşte posesorul ei; sfântul Iacob ne învaţă că „dacă e cineva care să nu greşească'n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg”.[3]
            Marile descoperiri ale lumii s-au făcut cu paşi mărunţi dar însistenţi. Viaţa duhovnicească trăită în Duh şi plăcută lui Dumnezeu este uşoară, dar dificilă din cauza nepriceperii noastre şi a micimii noastre de voinţă. Ea trebuie întegrată în viaţa socială post-modernistă, (contemporană) cu paşi mărunţi dar deşi, cu însistenţă şi răbdare. Primii şi singurii beneficiari suntem noi înşine: pe lângă că vom fi cetăţeni ai cerului, viaţa noastră de aici va deveni mai uşoară, mai frumoasă, mai spirituală, fără a mai cădea pradă atât de uşor răutăţilor diavolului. „Toate cele pământeşti, materiale, atunci când ni se leagă de inimă, nu aduc sufletului decât tulburare, necazuri, strâmtorare, moarte[4], răutate, deznădejde, nerăbdare, cârteală, hulă, zgârcenie, mândrie, invidie, neînfrânare, desfrânare, neascultare, îngânfare, avariţie, beţie, etc.
            Mâncarea prea multă îmbolnăveşte trupul sau unele organe din el: „dacă mănânci peste măsură devii om pământesc, fără suflet ... dacă posteşti atragi harul Duhului Sfânt în tine, devii om duhovnicesc”[5].
            Postul şi înfrânarea în general „subţiază” sângele, slăbeşte patimile şi înviorează sufletul; patimile pot fi înlocuite cu virtuţile opuse încetul cu încetul, sufletul şi viaţa duhovnicească prinde putere asupra trupului şi-l domoleşte; prin post şi rugăciune agonisim răbdare, tărie, blândeţe, smerenie, simplitate, tăcere, nerăutate;
            „Singurele lucruri care îi sunt de folos sufletului sunt dreptatea, sfinţenia, adevărul, dragostea, milosârdia, blândeţea, nerăutatea, pacea, libertatea spirituală sau harul lui Dumnezeu în inimă. Acestea sunt comorile veşnice”.[6]
            Să mâncăm sănătos, adică natural; să trăim o viaţă adevărată cu „o hrană potrivită acesteia: hrana minţii, care este adevărul, hrana inimii care este pacea şi fericirea, hrana voinţei, adică un mod corect şi drept de a acţiona în viaţă. Mergi la biserică, ea poate să ţi le dea toate acestea cu prisosinţă[7].


[1] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 284.
[2] Ibidem, p 287.
[3] Iacob cap. 3, 2.
[4] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 282.
[5] Ibidem, p 265.
[6] Ibidem, p 282.
[7] Ibidem, p 284.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu