de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său
(Fac. 1,27)
Din varii motive şi, datorită unor reprezentări eronate şi strict subiective, omul nutreşte un sentiment de teamă şi de repulsie faţă de post. Postul este văzut într-un mod aproape aberant drept un exerciţiu extrem de anevoios de mortificare a simţurilor, o abţinere de la partea plăcută a vieţii şi orientarea cu precădere spre ceea ce este cu totul lipsit de bucuria de a te putea înfrupta fără limite din mirajul lumii.
De fapt, într-o oarecare măsură aşa şi este. Postul are menirea de a oferi omului hrană adevărată, iar nu iluzii şi fantezii. Nu. În schimb, cu acest tip de alimente are grijă lumea să ne hrănească din plin, iar, tot ce ţine de lume – pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (cf. I In. 2,16) – conlucrează în vederea convingerii omului că are o nevoie imperioasă şi exclusivă de această alimentaţie. Şi, omul, crede acest lucru devenind întru totul al lumii, lumesc întrutotul.
Din acest motiv, s-ar cuveni să observăm că, Triodul, principala carte de slujbă utilizată în Postul Mare, este cel care ne asigură şi încearcă să ne convingă că, postul, înseamnă o reaşezare a noastră în dimensiunea originară, originală şi, deci, adevărată a existenţei umane. Acestă dimensiune ţine de chipul cel dintâi al vieţuirii omului în lume, chip/icoană al lui Dumnezeu, Care l-a creat, iar nu al lumii, care – prin mâncare – l-a înşelat. Adam a vieţuit întru reflectarea prin propria existenţă a imaginii lui Dumnezeu, atâta timp cât această vieţuire a însemnat hrănirea contemplativă cu creaţia. Contemplaţia făpturii îl ducea pe Adam spre Cel Care a făcut toate, în virtutea faptului că, adevărul oricărei fiinţe contemplate trimitea în mod firesc la Cel care a creat-o[1], iar, hrănirea contemplativă era pentru om Euharistie/Mulţumire. Odată abandonată contemplaţia şi ales modul violent de hrănire, omul nu-L mai reprezintă iconic pe Dumnezeu în fiinţa sa, ci, lumea, cu care se hrăneşte.
Vorbind despre post şi postire în cadrele lumii de azi, trebuie să arătăm că, în mod special Duminica I a Postului Mare – numită şi Duminica Ortodoxiei – este cea care, vorbindu-ne despre cinstirea Sfintelor Icoane, ne (re)stabileşte în dinamica refacerii noastre ca şi existenţe iconice care reflectă imaginea lui Dumnezeu. Ne vom opri în cele ce urmează doar asupra câtorva texte din Triod pentru a releva acest aspect.
Astfel, la Slava de la vecernia Duminicii I a Postului se spune:
Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum arătat s-au săvârşit. Că iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ţinând icoana Aceluia pe Care Îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa! Că nouă ne este spre laudă chipul Celui ce S-a întrupat; Căruia ne închinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe acela credincioşii sărutându-l, să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.[2]
Se arată astfel că, Postul aduce dintr-odată asupra lucrurilor harul adevărului, care har redeschide omului dimensiunea iconică a creaţiei şi, lucrurile care până ieri aveau un caracter opac, idolatru, închizând accesul la perspectiva duhovnicească a existenţei, acum deschid spre Dumnezeul Cel iubitor, Care Se descoperă.
Asigurarea împotriva înşelării, a autoiluzionării pierzătoare de suflet este ţinerea icoanei Aceluia pe Care Îl cinstim. Ţinerea aceasta se referă la convertirea firii noastre prin post. Nu este o ţinere banală a unui obiect/icoana, ci, este ţinerea chipului, ţinerea de chipul iniţial după care a fost creată fiinţa noastră. Postul ne reîntoarce la cele dintru început, când omul Îl ţinea pe adevăratul Dumnezeu în sine prin chipul. Abandonarea prin păcat a acelei stări prin păcat a dus la cea mai dezastruoasă consecinţă a păcatului originar, care este tocmai frica de Dumnezeu. Frica este generată de falsa imagine pe care şi-o face omul despre Dumnezeu, deoarece, omul preferă să-şi creeze propriii zei pentru a-şi satisface nevoia de transcendenţă, dar nu vrea să-L accepte pe (Adevăratul, n.n.) Dumnezeu[3].
Luni, în cadrul aceleiaşi săptămâni a Postului, la slujba de dimineaţă, omul mărturiseşte conştientizarea stării sale din afara etosului postirii prin cuvinte ca acestea: întru întunericul necunoştinţei umblu. Ci îndreptează-mă acum cu lumina feţei Tale Doamne, pe mine cel deznădăjduit[4]. Lipsa cunoştinţei, a adevăratei cunoştinţe, coboară sufletul în întuneric şi îl gârboveşte cu deznădejdea, astfel încât, rugăciunea devine dorinţă de îndreptare şi strigăt după lumina feţei lui Dumnezeu care poate îndrepta chipul deformat de păcat şi neasemănător Creatorului, cum se arată la Slujba Vecerniei prin interogaţia: cui te-ai asemănat, o, ticăloase suflete, lenevindu-te şi nefăcând cele bune[5].
Marţi dimineaţa lucrurile se precizează şi devenind – prin post – văzători ai darurilor lui Dumnezeu, înţelegem spre ce suntem chemaţi, şi anume, Punându-ne înainte postul masă de taină, ne cheamă pe noi să ne săturăm din destul. Deci să mâncăm ca pe nişte bucate darurile Duhului cele de-a pururea vii; să bem ca o băutură izvoarele lacrimilor celor ce dumnezeieşte izvorăsc şi veselindu-ne să aducem laudă lui Dumnezeu neîncetat[6]. Hrana cea consistentă nu este cea care întreţine putreziciunea, ci, aceea care înveşniceşte. Darurile Duhului sunt cele care aduc în sufletul care se hrăneşte cu ele ca din nişte bucate, veselia cea adevărată din care izvorăşte lauda lui Dumnezeu.
Recapitulând, vom spune că, Postul, ne aşează în perspectiva adevărului, care ne scapă de înşelăciune şi de întunericul necunoştinţei. Astfel, ne îndreptăm cu lumina feţei lui Dumnezeu, în care se oglindeşte din nou chipul după care am fost creaţi, darurile Duhului devin hrana fiinţei noastre care redobândeşte veselia cea adevărată, înveşnicindu-se întru lauda adusă Celui ce ne-a Zidit.
[1] Cf., Florin Caragiu, Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed Sophia, Bucureşti, 2008, p. 20
[2] Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 218
[3] La Marko Ivan Rupnik, Arta memorie a comuniunii. Sensul teologic misionar al artei în eseistica lui Viaceslav Ivanovici Ivanov, în româneşte de Ioan Milea, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007, p. 61-62
[4] Peasna a 9-a, Triod, ed. cit. p. 219
[5] Podobia, gl. 8 de la Doamne strigat-am..., Triod, ed. cit., p. 221
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu