Protopop Pr.
Vasile GAFTON
În contextul unor
mutații sociale dinamice, ca cele pe care le asimilăm prin contact direct sau
pe calea fluxurilor informative ale mediilor prezentului, dialogul cu ceilalți
capătă valențe noi și un caracter problematizant. Problematizarea rezultă nu
atât din diversitatea socio-culturală a unei lumi dintr-odată prea dificil de
gestionat, cât din încercările aparent fără sorți de izbândă de a articula o
viziune omogenă asupra realității lumii în care trăim.
Într-un articol
recent arătam că, în modelul social de viețuire general-valabil cerința
adaptării se constituie ca necesitate de interrelaționare permanentă cu cei
care compun mediul social în care ne aflăm la un moment dat. Interrelaționarea
dintre oameni se face mai mult decât orice prin dialog, scopul dialogului fiind
acela de a se stabili limitele personale ale fiecăruia, de a se cunoaște
reciproc și de a se putea dezvolta pe baza și în conformitate cu cunoașterea
acumulată/dobândită în urma dialogului. Însă, limitele ni se pare că sunt mereu
încălcate, ceea ce înseamnă că încă nu suntem încă deplin adaptați, în
condițiile în care ne așteptăm ca rezultatul dialogului să fie, acea adaptare a
fiecăruia dintre partenerii de dialog la ceilalți și, în general, la o
perspectivă care să promoveze responsabilitatea față de ceilalți.
Totuși, perspectiva
pe care ne-o oferă această situație existențială devine benefică în noile
contexte sociale cu care luăm contact, în momentul în care înțelegem că, vrând-nevrând,
trebuie să dialogăm în primul rând cu noi înșine, iar, mai apoi, cu ceilalți.
De ce? Deoarece gândirea noastră este influențată de lumea pe care o percepem,
ba chiar avem tendința să ”ne creăm noi înșine o lume pornind de la ceea ce
vedem, de la ceea ce auzim, de la ceea ce pipăim (...) iar simțurile ne fac să
percepem astfel lumi diferite sau, mai bine zis, să percepem în mod diferit
aceeași lume”[1].
Dialogul cu noi înșine ar trebui, din acest motiv, să ne unifice lăuntric
pentru a percepe lumea sau realitatea exterioară în mod unitar, urmând ca
dialogul cu ceilalți să opereze acea unificare a realității atât de fragmentate
a lumii.
Plecând de la
premisa că, pe de o parte noi, ca oameni, influențăm propria noastră percepție
asupra lumii - și, prin dialog și intercomunicare influențăm și percepția
celorlalți asupra lumii - iar, pe de altă parte, că, niciodată prin ”lume” nu a
fost desemnată o simplă descriere a realității, ci, ”cuvântul ”lume” a tradus
dintotdeauna o judecată de valoare, rod al unui soi de act de credință, pozitiv
ori negativ”[2],
înțelegem de ce sociologia afirmă că, fiind capabili de acțiune creativă
indivizii ”configurează în mod constant realitatea prin deciziile luate și
acțiunile întreprinse”, astfel încât realității nu i se poate atribui un
caracter static și definitiv, ci unul de rezultat al interacțiunilor umane[3].
Numai că, doar atât
nu ajunge. Interacțiunile umane sunt destul de defectuoase și de neproductive
în lumea în care trăim, iar realitatea constituită pe baza acestor interacțiuni
nu este o comunitate reală așa cum ar fi de dorit, ci o societate sterilă ”în
care viața nu se mai cere celebrată”. În această societate rezultată din
întâlnirea/ciocnirea partenerilor de dialog singurul lucru considerat a fi demn
de învățat este ”utilizarea diverselor categorii cu care să învățăm să
interpretăm viața socială”. Nicidecum nu putem vorbi despre cultivarea unor
înclinații personale, despre conformitatea ”cu un cod de tradiție, despre
educarea emoțiilor, a proceselor de socializare a tinerilor și despre modelare
a unor atitudini personale de responsabilitate față de semeni”[4].
Însă, efectele
dureroase despre care vorbim sunt generate de faptul că tot ceea ce s-a pierdut
în această lume fragmentată este raportarea la o ordine superioară, raportarea
la sacru. Fără această relație cu Dumnezeu, cu dimensiunea absolută a
existenței nu se poate emite pretenția de a simți, de a gândi, de a relaționa
sau de a exista într-un mod comunitar unitar și cu sens. Chiar dacă omul crede
că poate rezolva cumva situația aceasta frustrantă fugind, fuga nu-l va salva.
Nici chiar dislocarea unor grupuri mai mari sau mai mici de oameni pentru a
evita condițiile unei zone conflictuale nu reprezintă o soluție. În fond, ce se
poate aștepta de la asemenea acțiuni disperate, când războiul, cu toată
amplitudinea lui este în cel puțin tot atât de mare măsură în sufletul omului
din societatea modernă sau postmodernă, pe cît este și în zonele de conflict
armat? Desigur, salvarea vieții. O salvare ce nu este din păcate decât un răgaz
sau o amânare pentru un termen destul de realtiv a pierderii noțiunii de viață,
în adevăratul sens al cuvântului.
Schimbând un loc cu
altul, un cadru existențial cu alt cadru existențial nu se ajunge decât într-o
altă situare care va avea aceleași coordonate și care va produce mai devreme
sau mai târziu aceeași teamă, același gol interior care nu va putea fi umplut
nici cu beneficiile unui trai îmbelșugat din punct de vedere material, nici cu
rezultatele uimitoare ale tehnicizării generalizate a vieții și, în definitiv,
va genera, din nou, dorința de a evada, dorința de a fugi. De ce? Deoarece
sistemul societal avansat nu poate oferi decât un mediu de viață ostil
supranaturalului, un mediu de viață bazat ”pe proceduri raționale, planificate,
elaborate de oameni”, în care ”comunitatea a fost grav afectată”[5].
Cum să trăiască omul într-un astfel de mediu?!
Într-o atare
situație soluția ar putea fi una singură și anume, redescoperirea motivațiilor
religioase autentice ale umanului și înțelegerea faptului că, Dumnezeu trebuie
să facă parte integrantă din lumea în care trăim pentru ca aceasta să fie o
lume reală și nu doar un simulacru fad și caduc. Creștinismul a adus ca noutate
pentru epoca în care și-a făcut intrarea în scena istoriei - și poate s-o facă
și chiar ar fi de dorit s-o facă din nou - un Dumnezeu ”angajat în lume”.
Implicațiile acestei concepții au fost și sunt majore datorită faptului că, în
acest caz, un atac împotriva lumii nu rămâne doar atât, ci îl afectează și pe
Dumnezeu, Care este de dincolo de lume, dar și în lume[6].
Dialogul cu ceilalți ar trebui să vizeze mai ales acest aspect esențial. Dacă
împreună putem să constituim o realitate socială, atunci ar trebui să înțelegem
că în miezul ei, ca element de maximă coerență, de stabilitate și de progres,
trebuie să se afle Dumnezeu, iar nu proiecțiile coșmarurilor noastre.
Dacă mobilitatea
socială și migrațiile de tot felul sunt realități cotidiene - care în primul
rând ne problematizează, iar apoi ne solicită soluții care, uneori fie întârzie
să apară, fie nu apar deloc, iar, alteori, chiar dacă apar spontan s-ar putea
să nu fie cele mai eficiente sau mai potrivite – nu ar trebui să vedem în
acestea o dimensiune funciar umană? Joseph Mitsuo Kitagawa, întreprinzând o
cercetare asupra unității fenomenelor cultural-umane și, punând laolaltă
rezultatele cercetătorilor în domeniul
arheologiei, antropologiei, filologiei, artei, istoriei și istoriei religiilor,
afirmă că în viața primitivilor se manifestau două tendințe diametral opuse:
statornicirea și migrația[7].
Chiar dacă spațiul nu ne permite să prezentăm lucrurile mai pe larg, am încerca
totuși să precizăm că, statornicia ar fi, după noi, caracteristica unei
comunități care are coerență și stabilitate datorită credințelor și valorilor
comune, pe când migrația este caracteistica unei societăți care nu se poate
coagula pentru că dialogul între factorii responsabili ar fi defectuos sau
inexistent.
Astfel, în timp ce
caracteristica lumii secularizate ar fi migrarea permanentă în interiorul unei
societăți/realități cu un echilibru de o precaritate accentuată[8]
create de oameni cu existențe limitate și goale de conținut, caracteristica
comunității ar deveni o migrație spre bine, spre Absolut, pe principiul că,
”ceea ce nu coincide încă perfect cu binele, este în drum spre el”. Desigur,
drumul acesta nu este întotdeauna neted, ba dimpotrivă, cel mai adesea el este
presărat cu suferință. Înțelegem această suferință generată de faptul de
abandona tot, de a părăsi tot, de a te angaja într-o călătorie al cărei final
este marcat – omenește vorbind - de cea mai dureroasă incertitudine, însă,
”faptul de ”a-trebui-să-fie” – deci, de a nu fi încă, n.n – îi este propriu
ființei în suferință”[9].
Însă, suferința nu este fără remediu, dacă dorința omului de a fi ceea ce
ar-trebui-să-fie este atât de puternică încât el să caute vindecare în lăuntrul
său, unde energia negativă a suferinței, este transformată cu ajutorul harului
lui Dumnezeu și impregnată cu o energie duhovnicească ce îl aduce pe om în
dialog cu Dumnezeu[10].
Ce ni s-ar impune
nouă, celor care suntem încă depozitari ai unei tradiții creștine autentice,
într-un spațiu multietnic și multicultural? Întemeierea unui dialog viu între
toți cei care au constituit o îndelungată tradiție a toleranței între diferitele
confesiuni creștine, imprimând conceptului ecumenismului nu doar o
dimensiune bisericească ci și culturală[11]. O
comunicare prin care să se poate ajunge la înțelegerea elementelor care unesc
și a celor care încă separă pe cei ce împart același spațiu al
împreună-viețuirii[12].
O înțelegere a faptului că valorile spirituale pe care le avem moștenire de la
înaintași sunt cele care ne pot ajuta să depășim momentele dificile ale
istoriei, să surmontăm crizele și să avem nădejde într-un viitor în care, prin
dialog interuman se poate reface o comunitate tradițională viguroasă din
fragmentele împrăștiate ale unei societăți lipsite de un sens spiritual.
[1] Pierre Claverie, Mic
tratat despre întâlnire și dialog, trad. din franceză și cuvânt înainte de
Monica Broșteanu, Ed. Humanitas, București, 2015, p. 26
[2] Rémi Brague, Înțelepciunea
lumii. Istoria experienței umane a universului, trad: Cornelia Dumitru, Ed.
Tact, Cluj-Napoca, 2012, p. 40
[3] Anthony Giddens, Sociologie,
Ediția a V-a, trad. de Oana Gheorghiu, Ed. All, București, 2010, p. 125
[4] Bryan Wilson, Religia din
perspectivă sociologică, trad. din limba engleză de Dara Maria Străinu, Ed.
Trei, București, 2000, p. 184-185
[5] Ibidem, p. 187
[6] Rémi Brague, Înțelepciunea
lumii..., op. cit. p. 124
[7] Joseph Mitsuo Kitagawa, În
căutarea unității. Istoria religioasă a omenirii, trad. de Claudia
Dumitriu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 28;
[8] Tzvetan Todorov, Viața
comună. Eseu de antropologie generală, trad. din franceză de Geanina Tivdă,
Ed. Humanitas, București, 2009, p. 196
[9] Rémi Brague, Înțelepciunea
lumii..., op. cit p. 174
[10] Arhimandritul Zaharia
(Zaharou), Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Corinteni 6, 13). Lărgirea
inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la
Essex, trad. din limba engleză de monahia Mariam Vicol, în colaborare cu
monahiile Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.
115
[11] Aurel Pavel, Andreas Tobler,
Editorial, în RES, anul I, Nr. 1/2009, p. 5-6
[12] † Laurențiu, Arhiepiscop al
Sibiului și Mitropolit al Ardealului, Cuvânt inaugural, în RES, anul I,
Nr. 1/2009, p. 12
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu