de Lucian Olaru
Motto: “Toţi iubim viaţa, ne zbatem pentru a ne-o
face fericită, în realitate însă ne-o irosim în patimi. De ce? Deoarece căutăm
viaţă acolo unde nu e de găsit”[1]
„Tu cauţi
fericirea / Acolo unde nu-i / Nadejdea toată-n oameni / Nesocotit ţi-o pui”[2]
Singura
agonisire a creştinilor este a-l avea pe Dumnezeu în inimă.
Fiinţa plămădită de Dumnezeu după Chipul Său – şi după
Chipul lui Iisus Hristos înnomenit – este alcătuită din trup muritor,
putrezitor şi suflet neputrezitor, ne-muritor; de aceea spunem că sunt două
feluri de oameni: un (fel de) om trupesc şi un (fel de) om duhovnicesc; aceste
două „categorii” (două feluri de a trăi ale oamenilor) de oameni sunt „duşmani”
unul altuia, nu se pot vedea, nu se pot suferi unul pe celălalt, îşi fac
necazuri unul altuia neştiind cine ar trebui să domine, să conducă, cine să fie
înrobit celuilalt, luptând adesea până în pragul morţii; nu este vorba că ar fi
doi oameni într-unul singur, sau două firi omeneşti într-una singură, ieşind la
iveală când unul, când celălalt. Este vorba de dorinţa (tendinţa) fiecăruia
dintre noi de a sluji la doi domni, de a duce o viaţă foarte bună în
desfătări aici pe pământ care să continue cel puţin la fel de bine şi în
veşnicie – deşi la cote mult mai înalte şi în doze de satisfacţii neatinse de
om pe pământ.
Să
ne imaginăm că omul este precum o axă a infinitului: în partea dreaptă de
punctul 0 mergând spre bine, adică spre Dumnezeu, iar în partea stângă de
punctul neutru mergând spre rău, adică spre diavolul care înseamnă moartea –
opusul Vieţii. Omul nu poate fi în acelaşi timp atât plus infinit cât şi minus
infinit, nu poate fi în paralel cu Dumnezeu şi cu vrăjmasul Lui, diavolul. Omul
ar trebui să se gândească foarte bine încotro aleargă toată viaţa, pentru că
toate faptele noastre au ecou în eternitate, iar ca destinaţie finală, Raiul
sau Iadul. Domnul Iisus Hristos ne-a învăţat limpede: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe
unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, … ; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu
şi lui mamona”[3]
Pentru
că în om este o bătălie crudă: ori că trupul luptă cu înverşunare împotriva
sufletului ca să-l supună, să-l slăbească şi să-l îngenuncheze, ori că sufletul
se zbate în posturi şi rugăciuni, în înfrânări şi în gânduri de neîncredere în
el însuşi şi în gândirea proprie, punându-şi toată nădejdea în mila lui Iisus
Dumnezeu; în aceste împrejurări conflictuale, atât sufletul cât şi trupul
slăbesc, se întristează, suferinţa fiind prezentă cu generozitate, fără
posibilitatea vreunui „algocalmin” care să calmeze.
Omul duhovnicesc
este preocupat cât se poate de mult de suflet, se împotriveşte adesea poftelor
trupului şi îl caută pe Dumnezeu cu strângere de inimă, “doar L-ar pipăi şi L-ar
găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi.”[4] Atunci când slăbeşte trupul şi sufletul controlează
manifestările lui, omul se înnoieşte cu har de la Dumnezeu, începe a cunoaşte
ceva din Dumnezeu şi devine gradual tot mai plin de Duhul Sfânt; de aceea se
numeşte om duhovnicesc. Adesea se întâmplă că trupul domină şi uneori „încarcerează”
sufletul cu succes, îl dez-nobilează, îl dez-umanizează, îl slăbeşte şi îl
robeşte în final în veşnicie cu robia groaznică a celui rău. Un astfel de om îl
numim „trupesc” deoarece el este numai trup, sistemul său de valori se reduce
doar la ceea ce oferă satisfacţii trupului şi la ceea ce poate fi cuantificat
în aur, valorificat în pietre preţioase; el devine rău, egoist, lacom şi
nesăţios tocmai pentru că luptă pentru o fericire falsă: „Două
rele a făcut poporul Meu: pe Mine, Izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi
şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” [5].
Iată cum ne învaţă
un sfânt:
„În tine sunt doi oameni. Pe de o parte omul vechi, trupesc, bolnav de patimi,
cedând ispitelor diavolului, umblând după cele trupeşti şi vieţuind doar în
trup; acestuia să nu-i facem pe plac, să rezistăm pornirilor sale păcătoase ...
pe de altă parte, omul duhovnicesc, omul
lui Hristos, ... care îl caută pe Hristos în toate, care trăieşte în
Hristos, care nu cedează poftelor lumeşti şi care găseşte în Hristos pace şi
viaţă; care vrea să îl aibă pe Hristos
în această viaţă şi nu râvneşte la nici una din bucuriile acesteia,
mulţumindu-se cu cele pe care le primeşte de la Hristos. Dacă pretenţiile
omului trupesc nu trebuie luate în seamă, fiindcă a face pofta lor înseamnă
moartea sufletului, cerinţele omului
duhovnicesc trebuie împlinite prin toate mijloacele ...”[6]
Noi suntem
nostalgici şi dorim ca oriunde ne aflăm să avem paradisul nostru, Raiul pierdut
demult de Adam; avem o singură viaţă – uneori foarte scurtă – şi gândim că nu
trebuie irosită nici o clipă în suferinţă şi în ne-plăceri, în foame sau în
supărări, scopul suprem fiind fericirea
mea! Totuşi este trist faptul că omul nu înţelege că fericirea este întotdeauna şi
obligatoriu lipită de Dumnezeu. Cineva crede că poate ajunge la
fericire atunci când stăpâneşte sau conduce lumea; când are resurse financiare
nelimitate, când e cel mai frumos, cel mai înţelept, cel mai bine hrănit sau
cel mai frumos îmbrăcat. În realitate, omul nu poate fi niciodată fericit dacă
Dumnezeu este absent din sufletul său, deoarece lucrurile materiale nu pot hrăni
sufletul nematerial, lucrurile stricăcioase nu pot fi săţioase pentru sufletul
nestricăcios şi veşnic.
Astăzi oamenii
ştiu foarte multe lucruri despre Dumnezeu, despre Cruce şi despre sfinţi.
Necazul este că ei nu cred. Oamenii nu cred ceea ce ştiu sau au învăţat despre
Dumnezeu; nu au încredere în Cuvintele lui Dumnezeu, în Dumnezeu-Cuvântul.
Pentru a ne
întâlni cu Domnul Iisus pe drumul Damascului vieţii noastre este necesar să
căutăm să-I fim prieteni, să ne dăm după El, să lăsăm de la noi ca să putem lua
de la El cele bune, fericirea veşnică. „Vreau lângă Dumnezeu ca să fiu mereu”.
Poate că nu îl vedem, nu Îl auzim ori nu Îl căutăm mereu. Să fim cu convingere că
„Domnul nu se lasă aşteptat”. „El este
aproape de
toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr”[7] şi avem numai de câştigat dacă-L chemăm şi ne alipim de
El.
Creştinul trebuie să
supună trupul sufletului, aşa încât trupul şi banii să fie un servitor bun
pentru suflet; această “renaştere” (transformare) a omului trupesc într-unul
care se supune legilor Duhului Sfânt (duhovniceşti) trebuie să se realizeze la
tot omul care vrea să moştenească Raiul,
aşa cum ne arată apostolul Pavel prin cuvintele: “Carnea şi sângele nu pot să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte
nestricăciunea.”[8]
Pentru ca un om să ajungă
să fie duhovnicesc – adică să fie plin de Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt), să
tânjească prin faptele sale după Dumnezeu şi Împărăţia Sa – este obligatoriu
trecerea prin „foc” şi prin „sabie”, greutăţi care au rolul de a produce
schimbări multiple, transformări la nivelul gândirii, psihicului, şi apoi la
nivelul trupului prin domesticirea lui, prin înfrânarea şi educarea la care
este constrâns şi care îi este benefică, atât în existenţa pământească -
efemeră, cât şi în Împărăţia celor drepţi.
Cu toate că unii au
susţinut că „trupul este închisoarea sufletului”[9],
totuşi unitatea dintre cele două (trup şi suflet) este atât de pronunţată încât
nici sufletul nici trupul nu pot exista în lume fără întermediul (mijlocirea)
celuilalt ... mai mult, în Rai fericirea va fi (de)plină numai după învierea
morţilor când pedeapsa sau răsplata va fi suferită / savurată şi cu trupul, (un
trup nou, pnevmatizat, spiritualizat, asemenea celui cu care a înviat Domnul
Iisus), omul se va bucura sau se va chinui în integralitatea fiinţei sale
(suflet + trup). Dar până atunci – până la Judecata Universală la Învierea morţilor
– doar sufletul fiecăruia dintre noi se va bucura de rai sau va suferi în iad,
din cauza faptelor rele necurăţite prin Taina Pocăinţei![10]
În încheiere
doresc să vă aduc aminte câteva dintre îndemnurile practice referitoare la o viaţă duhovnicească intensivă scrise de
Sfântul Ioan din Kronstadt[11]:
„Evită modul de
viaţă care se reduce la dorinţe şi porniri animalice: dormit, mâncat, băut,
îmbrăcat, plimbat şi din nou, mâncat, băut, plimbat. Până la urmă un asemenea mod de viaţă ucide cu
desăvârşire activitatea spirituală a omului, făcând din el o fiinţă prin
excelenţă pământească şi numai «de pământ», în timp ce creştinul, chiar pe pământ fiind, trebuie să fie om ceresc. ... Trebuie să citim mai mult Cuvântul lui Dumnezeu; să ne rugăm acasă şi la biserică şi, oriunde ne-am ruga, să o facem mai cu seamă înlăuntrul nostru
decât în exterior. Să cugetăm la Dumnezeu, la creaţie, la menirea şi locul
omului în lume, la pronia divină, la răscumpărare, la negrăita iubire a lui
Dumnezeu faţă de neamul omenesc, la viaţa şi nevoinţele sfinţilor, la faptele
bune pe care s-au învrednicit să le facă aceştia. Şi, de asemenea, să postim,
să ne punem la încercare conştiinţa şi să ne căim sincer şi adânc de păcatele
noastre.”[12]
Singura
agonisire a creştinilor este a-l avea pe Dumnezeu în inimă. “Trebuie să ne dăm toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu, cu toate necazurile, bolile, amărăciunile şi bucuriile,
lipsurile şi împlinirile.”[13]
[2]Diacon Gheorghe
Băbuţ, Domnului să ne rugăm, Domnului să-I cântăm, Priceasnă: «Întoarce-te
la Domnul», Ed. «Pelerinul Român», ediţia III, Oradea 1993, pp 158-160.
[9] “În filosofia
platonică trupul este caracterizat drept mormânt sau temniţă a sufletului, de
unde se izbăveşte prin moarte.” Platon, apud Georgios Mantzaridis, Morala
Creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, pp 500.
[10] „Pocăiţi-vă
că s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Matei 3, 2). “Eu
pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te
pocăieşte”(Apocalipsă 3, 19).
[11] Sfântul Ioan Serghiev din Kronştadt s-a născut la 19 octombrie
1829 în sătucul Sura din îndepărtata gubernie nordică a Imperiului ţarilor de
la Marea Albă, Arhanghelsk, ca fiu al sărmanului paracliser Ilia Mihailovici
Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. A murit la 20 decembrie 1908 după http://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Kronstadt .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu