de Pr. Protopop
Vasile GAFTON
Ne amintim că vine iar Crăciunul. Ne
unduie din nou amintirile pe la geamuri, ca și colindele care îngână șoptit Nașterea
cu zvon de îngeri coborâți la stână pentru a lăuda Pruncul Cel din iesle.
Ne amintim că vine iar... Crăciunul.
La cine? La noi, la alții?! Vine. Indiferent la cine. Noi, Îl așteptăm și Îl
lăudăm. Dar, n-ar fi bine să vină la noi? Asta nu ne preocupă? Să nu vină, pur
și simplu, Crăciunul, ci, să vină la noi, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama,
să vină, ca cel mai de obște folositor și
mai dumnezeiesc dintre cele săvârșite de Dumnezeu[1].
Orice eveniment duhovnicesc, orice
sărbătoare, orice etapă parcursă și încheiată cu succes aduce bucurie în
suflete. Dar, atunci când acestea sunt ale noastre, atunci când suntem pătrunși
de Sărbătoare, abia atunci ne bucurăm cu adevărat. Crăciunul e sărbătoarea personală
a fiecăruia. Noi suntem cei care trebuie să
o facem să fie a noastră, nu doar să ne bucurăm că alții se bucură de
Crăciun.
Și,
totuși, perioada Sărbătorilor de iarnă reușește, de fiecare dată, să ne scoată,
fie și pentru câteva clipe fugare, din mecanica preocupărilor febrile de zi cu
zi, preocupări al căror scop nu este altul decât perpetuarea propriilor noastre
vieți prin acumulare fără noimă de foloase nenumărate. N-ar fi nimic rău în
asta, dacă fondul pe care se petrece această acumulare n-ar fi neliniștea.
Poate
că, cei mai mulți oameni vor spune că nu așa stau lucrurile. Poate că, unii
dintre ei nu vor vrea, pur și simplu, să
recunoască. Poate că, nevoind să recunoască, își doresc mai degrabă să fugă de
ei înșiși, să se liniștească, însă, după cum se poate constata din existența
lor zilnică, nu se întâmplă acest lucru niciodată. Neliniștea perpetuează, pune,
în întregime, stăpânire pe suflete. Sub imperiul ei, al neliniștii, totul se
învechește, îmbătrânește, se închide ireversibil în cadrele de țărână ale unei
lumi guvernate de urmările păcatului... se întunecă.
Vine
iar Crăciunul! Puzderie de luminițe scânteietoare lucesc peste tot, luminând
din afară, din exterior, întunericul pe care utilitatea lor îndoielnică ni-l
stecoară în suflete. Ce frig s-a făcut de câțiva ani în suflete! Dar, urarea
bătrânească de Crăciun spune: La mulți
ani s-aveți folos, de Nașterea lui Hristos! Acum, da. Acum, știm de unde
vine Lumina. Acum, știm ce fel de Lumină trebuie să ne străfulgere întunericul
din suflete.
Suflete-peșteri
întunecate. Suflete-grajduri pentru foloase necuvântătoare. Suflete pustii.
Dar, în pustiul acesta întunecat, care s-a golit de tot ce era uman Se naște un
Prunc. Pruncul! De ce, prunc? Deoarece, doar pruncia ne mai poate face să
tresărim, fiind unul dintre puținele lucruri pe care le mai acceptăm. Ce nu
acceptă oamenii? Ce nu le vine lor la socoteală? Bunăoară, oamenii nu acceptă faptul
că au suflet. Însă, sufletul nostru este Hristos. Nu-L acceptăm nici pe El și,
de aceea, nu acceptăm nici faptul că avem un suflet. Nu vrem.
Este
o întreagă lume spirituală pe care n-o acceptăm datorită foloaselor pe care ni
se pare că ni le aduc lucrurile lumii îngrămădite unele peste altele și
gestionate după propria noastră voință și, care, într-un final ne înrobesc[2].
Nu
acceptăm lumea spirituală nu pentru că n-ar fi frumoasă. Nu pentru că n-ar fi
luminoasă. Aceasta n-o poate spune nimeni. Ce, nu ne plac colindele? Ba da.
Ceea ce nu ne place este faptul că lumea spirituală intră în lumea noastră,
prin deschizătura peșterii Bethleemului, această rană a lumii noastre în care
omul este prezent doar prin foloasele pe care această peșteră i le mijlocește. Doar
în aceasta se face simțită prezența umană în peștera Bethleemului, în folosul
pe care l-a dat acestui spațiu adăpost al dobitoacelor necuvântătoare.
Dar,
de Crăciun, foloasele peșterii dobitoacelor necuvântătoare sunt, dintr-odată,
uitate. Sunt întru totul lăsate deoparte și, peștera, mijlocește lumii folosul
Nașterii lui Hristos. Raționamentul este simplu: omul, căutând să-și revendice
foloasele, va dobândi folos. Folosul aduce pe pământ pace, în locul neliniștii
pe care o aduc foloasele. Și, aceasta se vede foarte bine din preocuparea
păstorilor pentru pacea din jurul peșterii, precum și din dorința magilor de a
schimba foloasele lumii în daruri, pe care le aduc Domnului ca să capete în
schimb folos. Renunță la foloasele pe
care le aduc lucrurile lumii și păstrează folosul de a fi descoperit pacea
Nașterii Domnului.
Noi,
oamenii, căutăm foloasele lumii pentru propriile noastre vieți, însă, nu ne folosim
de tot ce avem. Nu ne folosim sufletul. În toată viața noastră, noi nu mai
acceptăm că există și altceva decât lumea. Cât suflet mai avem în noi? Cât
Dumnezeu mai folosim în viața
noastră? Ne tot văicărim că Domnul ne cere prea mult, că e prea mare povara unui
post, a unei rugăciuni, a unei griji în plus - aceea față de suflet. Dar,
tocmai aceasta nu ni se cere.
Domnul
ne slujește, Se face rob, iar, astăzi se spune răspicat acest lucru: Sculați,
sculați, boieri mari! Ne spune nouă Domnul boieri? Da. Zice: Veniți la Mine! De
ce? Cum Își permite! Ne tot frământăm noi și nici nu ascultăm până la capăt
chemarea Lui, care spune: Și Eu vă voi odihni! El ne cheamă pentru noi, nu
pentru El. El vine pentru noi, Se face Robul nostru pentru a putea să avem
folos de sufletul nostru. Ce ne spun colindele? Cum e robul S-a smerit... La fel ca un rob, El nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar acceptat.
Nu dă, fără o garanție de receptivitate (...) pentru că știe că ceea ce are de
oferit nu are nici o valoare (sau folos - s.m. V.G.) dacă nu răspunde unor nevoi și întrebări vii[3].
În
toată amețeala și buimăceala lumii noastre - atât de mult ne place s-o numim
așa, încât am ajuns să folosim formula "lumea
noastră" fără niciun sentiment, uzual, banal, de parcă n-ar fi o lume, ci,
un lucru fad, insignifiant - în care toți vor să se folosească de ceilalți,
să-i păcălească, să-i manipuleze, vine Hristos și spune: Folosiți-vă de Mine!
Mutați munții, umpleți văile, schimbați lumea! Primiți folos din Nașterea Mea!
Și, toți stau năuciți și ridică din
umeri; îngerii cântă, steaua strălucește sus și, nimeni nu știe ce să facă. Și,
atunci, mănâncă toți, și beau și se veselesc. A venit Crăciunul! Ce va fi
însemnând aceasta, chiar că nu mai știe nimeni și nici nu mai contează pentru
nimeni. Totuși, ce contează? Să avem folos din toate ale noastre, însă, să nu
uităm nici o clipă că, folosul cel adevărat este doar acela care intră în
viețile noastre prin Nașterea Hristosului nostru Cel veșnic iubitor, milostiv
și Mântuitor.
[1] În,
Omilii, vol. 3, trad. din limba
greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 296
[2] Cf.
Marko Ivan Rupnik, Examenul de conștiință
- Pentru a trăi ca mântuiți, trad.
din limba italiană de, Cristian Șoimușan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș,
2004, p. 50-51
[3] La
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus.
Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 42
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu