Îndoiala

de Lucian Olaru

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”[1].

"Dumnezeu, a zis El oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"[2].

Îndoiala[3] este unul dintre defectele raţiunii noastre rezultate în urma decăderii şi degradării naturii umane datorată păcatului; ea poate fi pozitivă – atunci când ne îndeamnă la documentare, cercetare, căutarea adevărului; dar este cu siguranţă şi negativă – atunci când ne insuflă îndoială în credinţă (căci aici nu toate lucrurile se pot cerceta pentru a se ajunge la convingere, şi de aceea multe din dogmele Bisericii noastre le acceptăm (asimilăm) prin credinţă sau încredere în spusele altora – ale Domnului Iisus şi ale sfinţilor părinţi ai Bisericii).

          Se spune despre unele persoane că au un caracter îndoielnic, adică se îndoiesc de orice afirmaţie sau faptă, sunt neîncrezători, şovăielnici, unele persoane nu sunt de încredere, nu îţi poţi pune nădejdea în astfel de persoane; sau: se pomeneşte de altcineva că are o moralitare îndoielnică, adică integritatea morală sau renumele acelei persoane sunt puse sub semnul întrebării datorită unor acuze care n-au putut fi în totalitate dovedite juridic;

          Îndoiala  poate fi o virtute,  mai mică – e adevărat, deoarece ea exprimă existenţa deja a unui început de credinţă, însă nu încă o convingere puternică. Este cazul tatălui din sfânta Evanghelie[4], care-şi avea fiul în suferinţă, robit fiind de un duh mut şi surd încă din copilărie. Prima dată tatăl a apelat la ucenicii Domnului Iisus din jenă, sau pentru că Acesta era ocupat cu alţi oameni; ştim că ucenicii Domnului au primit de la Învăţătorul lor puteri speciale de a face minuni[5], că puteau alunga demonii din oameni şi vindecau tot felul de boli[6]; cu toate acestea, ucenicii nu l-au putut ajuta pe acest tată, iar cărturarii se sfădeau între ei. Domnul Iisus vindecă pe demonizat şi descoperă secretul insuccesului apostolilor doar între „patru ochi”, cum că «Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post»[7]. Tatăl bolnavului îşi exprimă credinţa săracă, neajunsă încă la maturitate: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele»[8]. Aşa cum vedem, îndoiala sau credinţa nesigură, şovăielnică, ne îndeamnă să ne documentăm pentru a ne înmulţi, întări şi permanentiza credinţa. Acelaşi lucru îl urmăreşte Dumnezeu prin diferite încercări pe care ni le trimite pe parcursul întregii vieţi.

          Un caz asemănător este o întâmplare din viaţa  sfântului apostol Petru. Fiind pe mare împreună cu ceilalţi ucenici, l-au întâlnit pe Domnul Iisus mergând pe apă la a patra strajă[9] din noapte; de frică s-au înspăimântat şi au strigat; Petru cere o verificare neobişnuită a identităţii lui Iisus; el ştie că dacă acel străin din noapte este chiar Învăţătorul, atunci va putea merge şi el pe apă. Gândul apostolului se materializează: la invitaţia lui Iisus iese din corabie şi merge pe apă ca pe uscat. Îndoiala este pentru moment duşmanul cel mai grozav al apostolului, căci în mintea lui se îngrămădesc mulţime de gânduri: «nu cumva visez?, poate fi acela chiar Iisus, căci noi l-am lăsat departe în urmă, la ţărmul celălalt! te pomeneşti că este o nălucire prostească! Cât de necugetat (imprudent) am putut  fi ca să cobor din barcă în apă în toiul nopţii!!!» Cu fiecare propoziţie gândită, sfântul Petru se afunda constant în mare; văzând valuri uriaşe înconjurându-l, cu frică dar disperat într-o ultimă încercare de a se salva, îşi aruncă toată nădejdea în Acela care ştia cu adevărat că a mai făcut minuni nenumărate de nimeni: “Doamne, scapă-mă!”[10] Iisus îi dă mâna şi urcă amândoi în corabie. Acest episod, şocant pentru apostolul Petru, este o minune în plus, o nouă “pietrificare” a credinţei tuturor apostolilor şi a noastră a celor de azi care am retrăit cu mintea trasformarea sufletească de la îndoiala credinţei la îndrăzneală şi curaj în credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Atunci când un credincios păşeşte în profunzime în tainele credinţei, când credinţa lui devine mai stabilă şi mai puternică, o ispită (încercare) din partea vrăjmaşului este inevitabilă, el încercând prin orice mijloace să strecoare (fără ca să ne dăm seama) îndoiala în suflet, iar apoi căderea în păcat.

De acelaşi necaz, îndoiala, sufereau şi evreii în pustie; după ce au băut apă din piatră seacă şi uscată, au pus sub semnul întrebării puterea Lui: "Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustiu?  - Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi pâraiele s-au umplut de apă. Oare, va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?[11] Îndoiala aceasta faţă de Providenţa Creatorului este o ispitire de la cel rău, care urmăreşte să semene neghină în sufletele oamenilor; clătinarea în credinţă este omenească, este de înţeles, dar perseverarea în ea este diavolească, ea poate duce chiar la îndoială în existenţa diavolului sau îndoială chiar în existenţa lui Dumnezeu. Se spune că cea mai mare viclenie a celui rău este să îl facă pe om să se îndoiască de existenţa diavolului, caz în care omul lasă armele jos, nu se mai luptă în nici un fel cu duşmanul, devenind astfel o captură (victimă) sigură.

          Adeseori se întâmplă ca noi să promitem lui Dumnezeu înaintea preotului la spovedanie că ne vom face oameni de treabă, că vom rupe zápisul[12] cel vechi cu veliar cel înşelător, – în general – că ne vom îndrepta şi ne vom îndepărta de la relele făcute până acum. Această hotărâre a noastră este de obicei sinceră şi spontană, la invitaţia duhovnicului nostru: «Îţi pare rău de păcate? Făgăduieşti să te îndrepţi?». Ar fi foarte bine să putem răspunde afirmativ şi convingător pentru noi înşine la aceste întrebări. Cu toate acestea, în viaţa de zi cu zi suntem adeseori tentaţi de lucruri sau de oameni să călcăm aceste promisiuni şi să recidivăm în greşelile obişnuite de până acum. La început vine îndoiala,[13] când în mintea noastră are loc un mic război nevăzut de cei din jur: oare e chiar aşa de rău? Parcă nu ar fi o greşală aşa mare pentru că toţi fac la fel; aşa merge treaba, aşa sunt vremurile de acum; nu se poate cum am gândit atunci , nu am fost realist; acea hotărâre este doar idealul şi nu este rezonabilă!!!  În acest fel omul se îndoieşte de promisiunile lui, de Legea lui Dumnezeu, pune la îndoială răutatea păcatului şi legitimitatea preotului duhovnic de a sfătui spre bine ca mesager din partea lui Dumnezeu. Iar dacă nu este sufleteşte suficient de legat de Dumnezeu, omul sfârşeşte uitându-L şi nesocotindu-I poruncile.

          Pentru a ni-L ţine pe Dumnezeu aproape, pe lângă rugăciune, avem nevoie să ne înarmăm cu hotărârea împotriva păcatului şi împotriva răului; în lupta noastră trebuie să ne asigurăm că suntem de partea lui Dumnezeu[14]. Îndoiala de orice fel din suflet trebuie scoasă afară şi înlocuită imediat cu îndrăzneala, curajul şi credinţa. Adeseori Dumnezeu ne creditează necondiţionat – are încredere constantă în noi, – deşi nu merităm pentru că de nenumărate ori L-am înşelat, L-am trădat sau chiar L-am negat conştient sau inconştient. De ce Îl privim pe Dumnezeu cu atâta suspiciune? De ce punem la îndoială vorbele Lui cele veşnice[15]? De ce avem impresia că El nu ştie, nu vede, nu cunoaşte ce gândim, ce vorbim, ce facem? De ce nu Îl luăm pe Dumnezeu în serios???

          Dragi credincioşi, în relaţiile noastre cu Dumnezeu trebuie să fim totdeauna fără îndoială faţă de existenţa lui Dumnezeu sau faţă de bunătatea Lui, să avem în El credinţă tare şi nădejde plină, fără nici o urmă de îndoială în purtarea Lui de grijă pentru omenire. Siguranţa zilei de mâine ne-o oferă  numai Dumnezeu, garanţie depusă acum două milenii prin Jertfa de pe Golgota.

---

[1] Marcu 9, 24.

[2] ­Facere 3, 1: «Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie».

[3] Îndoială = dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială, șovăire, ezitare,  îndoire, necredință, aporie; Bănuĭală, presupunere, a sta la îndoială, a fi nehotărît, a nu ști ce să faci; A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască de ceva, a fi nesigur;  La http://dexonline.ro/definitie/îndoială .

[4] Marcu 9, 14-29.

[5] Matei 10, 8: «Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi». Marcu 6, 7: «… şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate».

[6] Marcu 6, 13: «Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau»; Marcu 16, 18: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi».

[7] Marcu 9, 29.

[8] Marcu 9, 24.

[9] Fiecare dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cât făcea de strajă un ostaș;  la http://dexonline.ro/definitie/straja .

[10] Matei 14, 30.

[11] Psalmul 77, 22-24.

[12] Zápis = document, dovadă scrisă, act (de vânzare sau cumpărare), înscris. La http://dexonline.ro/definitie/zapis .

[13] Dubiu, îndoială, nesiguranţă, neîncredere, incertitudine, rezervă, şovăială; La Maria Păun, Dicţionar integral de sinonime, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2007,  p. 128, dubiu.

[14] “Nu mă rog ca Dumnezeu să fie de partea mea. Rugăciunea mea este ca eu să fiu de partea Lui”, Abraham Lincoln, la Gurie Giorgiu şi Cristian Tia, Despre mântuirea sufletului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 106.

[15] Marcu 13, 31: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece».