luni, 17 septembrie 2012

Gheorghe Lazăr

de Pr. Protopop 
Vasile GAFTON





La 17 septembrie 1823, deci, în urma cu 189 de ani, Gheorghe Lazăr, întemeietorul învăţământului superior în limba română, trecea la cele vesnice. Anul acesta, pe 17 septembrie 2012 începe școala. Un nou început, o nouă provocare pentru cei care pornesc pentru prima dată sau, din nou, spre școală, de a urca prin litere spre... Cuvântul. În spatele fiecărei litere este și truda lui Lazăr, care s-a ridicat dintre noi și s-a dus sus, atât de sus cât poate un muritor spera să se înalțe, în urma unei vieți petrecută în întregime pe cerul slovelor cu care a vrut să înveșnicească pe români. Un gând pios de recunoștință și rugăciune de iertare lui Lazăr, celui ce-a înviat pe-ai noștrii din amorțirea dorului de străinătăți. S-a născut aici și a murit aici, deși a trăit mare parte din viață departe. Noi, când ne întoarcem...?!


miercuri, 12 septembrie 2012

„Biblicizarea” predicii

de Pr. Ioan Popa 
din Porumbacu de Jos



Prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în istorie constituie îndumnezeirea acesteia, la fel cum prezenţa Cuvântului Sfintei Scripturi în predică ar trebui să reprezinte deopotrivă mărturia şi îndemnul de conformare a omului la chipul lui Hristos.
                   Când facem referire la necesitatea raportării scripturistice sau la biblicizarea  predicii, avem în vedere două aspecte complementare: unul care priveşte forma predicii – şi atunci vorbim despre cunoaşterea, interpretarea şi utilizarea textului scripturistic în cuvântare – şi celălalt care desemnează conţinutul sau fondul comunicării omiletice – iar în acest caz atenţia noastră se orientează spre Izvorul predicii, spre Hristos şi spre posibilitatea oamenilor de a deveni asemenea Lui.
                   Lucrarea predicatorială a Sfinţiilor Părinţi a avut un puternic fundament scripturistic, dar nu doar ca bază de informaţii şi sursă de „trimitere bibliografică”, ci mai ales ca trăire experimentală a Adevărului Scripturistic. Ca metodologie, dar şi ca experienţă practică, abordarea omiletică a Sfinţilor Părinţi constituie un reper pentru orice predicator care doreşte să conştientizeze şi să aplice în cuvântările lui învăţătura biblică la care se raportează nu numai ca la „arsenalul de texte argumentative ale logicii spirituale biblice, ci mai ales la puterea, la esenţa şi la sublimitatea revelaţiilor ei sfinte care dau preotului şi predicii lui o autoritate şi o influenţă covârşitoare asupra sufletelor credincioşilor”[1].
                   Efectul imediat şi tangibil al oricărei cuvântări este comunicarea. În cazul cuvântărilor creştine comunicarea presupune împărtăşirea învăţăturii de credinţă, a îndemnurilor, a avertizărilor, a mângăierilor şi a impulsurilor spre credinţă şi dragoste, toate acestea izvorâte din convingerea predicatorului că mesajul său trebuie „să slujească nu să poruncească” [2].
                   În privinţa formei în care este expusă cuvântarea creştină de orice gen, Sfânta Scriptură constituie un reper fundamental pentru întocmirea unui „vocabular omiletic” care să exprime corect fondul învăţăturii expuse şi să confere predicii expresivitate, coerenţă şi stil. Printr-o lectură permanentă şi atentă a textului biblic predicatorul poate evita repetiţiile de idei sau a termenilor din aceeaşi familie lexicală, formulările pleonastice[3] sau utilizarea eronată a termenilor. În mod concret, în predică putem întrebuinţa o serie de termeni biblici ca „Învăţătorul”, „Fiul Omului”, „dumnezeiescul Răscumpărător” sau „Duhul lui Dumnezeu”, „Sfinţitorul”, „Mângăietorul”, „Tatăl Ceresc”, „Cea plină de har” ş.a.m.d. pentru „a oferi expresivitate comunicării în actul omiletic... de a transmite mesajul şi crezul ortodox creştinilor şi lumii din vremea noastră într-o varietate lexicală conformă Scripturilor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi”[4].
                   Caracterul revelat şi rolul pedagogic al textului biblic sunt exprimate sintetic de către Sfântul Apostol Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (II Timotei III. 16-17). Aşadar, în practica omiletică nu putem proceda discriminatoriu prin ignorarea unor părţi din Scriptură. Întrega Biblie, atât Vehiul cât şi Noul Testament, ne conduce spre formarea unei imagini complete[5] a Aceluiaşi Iisus Hristos pe Care Îl prezintă, unul ca promisiune, iar celălalt ca împlinire.
                   Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească predicatorul în desfăşurarea acţiunii sale comunicaţionale eficiente este dobândirea cunoştinţelor teologice[6], filologice[7], psihologice şi oratorice necesare întocmirii cuvântului său. Această condiţie nu este doar o necesitate pentru îmbogăţirea materialului informaţional al predicatorului, ci o datorie misionară, întrucât ignorarea îndeplinirii responsabile a ei poate genera îndepărtarea personală de Dumnezeu, dar şi abaterea ascultătorilor de la Hristos[8]. Tot la fel de importantă ca această condiţie este necesitatea conformării vieţii predicatorului Adevărului pe care îl comunică. Nu poate transmite altora Adevărul o persoana care nu cunoaşte ea însăşi acest Adevăr şi nu poate îndemna spre mântuire cel care nu se află el însuşi pe acest drum. Pr. prof dr. Vasile Gordon subliniază în mod sugestiv pericolul intelectual şi spiritual la care se expune un predicator care nu cunoaşte textul biblic, fiind de părere că „pentru a utiliza cu rezultate bune ceva, trebuie să cunoşti acel ceva. A folosi Scriptura fără a fi cunoscută, atât în litera, cât şi în duhul ei, este ca şi cum ai consuma un medicament, fără să ştii ce iei, sau cum ai mânui o armă, fără să-i cunoşti mecanismul”[9].  
                   Oratorul creştin nu poate pătrunde înţelesul Cuvântului lui Dumnezeu pentru a se conforma Acestuia, fără stădanie permanentă cu sine şi fără „dezvoltarea unei culturi a cunoaşterii personale”[10]. Prin dobândirea cunoaşterii de sine, mai exact a recunoaşterii propriilor slăbiciuni şi neputinţe, predicatorul poate evita cele „trei mari ispite”[11], cum le numea Abale Dubois, care ameninţă orice predicator: lenea, orgoliul şi invidia. Pe lângă acestea menţionează un păcat care depăşeşte cu mult aceste tentaţii, care este cel mai răspândit şi totodată cel mai ucigător de suflete, anume: ipocrizia[12]. 
                   De fapt, la temelia îndeplinirii acestor condiţii şi la evitarea derapajelor  stă atitudine predicatorului faţă de misiunea ce îi este încredinţată. Această atitudine responsabilă permite să să întrezărească evlavia, metoda de lucru, curajul, sobrietatea, smerenia, dar mai ales dragostea[13] pentru ceea ce realizează şi asta deoarece „zadarnic am adunat comori dacă iubirea nu ne aprinde, dacă duhul evlaviei nu ne fecundează lucrările”[14]. Aşa se face că de multe ori rămânem impresionaţi de frumuseţea cuvântărilor Sfinţilor Părinţi, dar pierdem din vedere sentimentele puternice de credinţă şi de slujire iubitoare a lui Dumnezeu şi a semenilor acestora care au dat substanţă unor asemenea cuvântări[15].   
                   La fel ca şi exegeza scripturistică, predica fundamentată biblic reprezintă „un drum spiritual, o provocare”[16] al cărui scop ultim este cunoaşterea şi trăirea în Adevărul dumnezeiesc, mai corect a-I îngădui lui Hristos să trăiască în tine.
                   Urmând firul logic pe care Mircea Vulcănescu îl atribuie filosofiei creştine orientale[17], cercetând Scripturile, interpretându-le şi prezântându-le în predică şi omilie, am făcut primul pas, cel al cunoaşterii lui Dumnezeu. Lucrarea aceasta teandrică, în care Dumnezeu răspunde prin revelare efortului omenesc de a-L căuta, este urmată de iubirea lui Dumezeu ca stare determinantă de acţiune prin care să se reflecte cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. 
                  Îndemnul pe care ni-l adresează Mântuitorul Hristos este explicit: „Cercetaţi (έρευνάτε) Scripturile...şi acelea mărturisesc (μαρτυροΰσαι) despre Mine! (Matei V. 39), iar mărturia/mărturisire pe care o găsim în textul biblic constituie baza omiliei şi predicii creştine. Aşa se face că cel aflat în faţa credicioşilor îşi depăşeşte sfera atribuţiilor sale - de persoană consacrată şi încredinţată de către Biserică cu misiunea preoţească, ce include în mod obligatoriu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu atunci când încearcă să propovăduiască propriile păreri particulare. De altfel, orice cuvântare bisericească se face „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh[18] sau al Lui „Hristos” Cel Care „a Înviat!”. Predicatorul poate fi ferit de acest derapaj, dacă îşi conformează cuvântarea cu Sânta Scriptură[19], dar mai ales atunci când ştie cum să o utilizeze[20].
                   „Cercetarea” Scripturilor presupune un efort deosebit din partea omiletului şi este diferită de simpla citire informaţională a textului, deşi ignoranţa este mai periculoasă decât lipsa de credinţă. Atenţionarea a fost emisă de Mântuitorul către saducheii care utilizau eronat textul Scripturii Ebraice: „Şi le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciţi (πλανάσθε), neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu XII. 24). „Cercetarea” Scripturilor reprezintă aprofundarea lor, conformarea vieţii omiletului cu Adevărul pe care acestea Îl cuprind. De aici am putea trage concluzia logică, dar posibil eronată, că predicatorul poate devini un sfânt prin munca sa cu Sfânta Scriptură. Părintele Nicolae Steinhardt risipeşte acestă prejudecată prin reamintirea caracteristicilor activităţii Mântuitorului la care suntem îndemnaţi şi noi, anume: modul paradoxal şi cel uluitor de a acţiona. Concret, părintele ne îndeamnă: „Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce-ţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu”[21]. Cu alte cuvinte, nu „calităţile” predicatorului sunt cele care îi aduc vreun folos sufletesc, ci conştiinciozitatea misiunii sale de a învăţa şi determina pe alţii la o atitudine de apropiere de Hristos. În acest fel şi predicatorul dobândeşte şi înaintează în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, dacă este capabil să-şi recunoască propriile neajunsuri şi incapacităţi în a-L descoperi pe Dumnezeu.
                    Obligativitatea faţă de propovăduirea mesajului „unic şi peren” a Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură presupune şi eficientizarea acestuia, ceea ce înseamnă expunerea permanentă a mesajului astfel încât să fie înţeles[22], să genereze convingeri, să inspire audienţa cu privire la ceea ce El trasmite[23] şi să-i determine pe ascultători la adaptarea vieţii[24] Mesajului recepţionat.
                   Prin datoria de a nu propovădui idei străine de Duhul Evangheliei[25] înţelegem păstrarea cu orice preţ a identităţii conţinutului mesajului transmis, dar nicidecum a formei în care acesta se prezintă, întrucât este nevoie de reformulări şi adaptări ale predicii în funcţie de categoriile, împrejurările şi generaţiile cărora li se adresează. Acest lucru presupune raportarea realităţilor cotidiene la mesajul Scripturistic, iar nu invers, pentru a nu umbri mesajul primordial cu imagini ale vieţii cotidiene care sunt doar „auxiliare mesajului mântuitor”[26]. Cuvântul Scripturii, înţeles atât ca mesaj, dar mai ales ca Persoană, rămâne totdeuna neschimbat, aşa cum Îl caracterizează şi Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei XIII. 8). În această logică, venim în acord cu afirmaţia lui Enzo Bianchi: „Nuova evangelizzazione dunque non può significare nuovo evangelo, né questo dev’essere modificato o cambiato per essere attualizzato”[27].
                  Efortul pastoral trebuie să ţină cont de atenţionarea pe care ne-o adresează Georges Florovsky: „Din nefericire suntem adesea înclinaţi să măsurăm Cuvântul lui Dumnezeu după propria noastră statură în loc de a ne verifica mintea noastră după statura lui Hristos”[28]. Deducem de aici şi tema principală izvorâtă din textul biblic şi anume: Persoana lui Hristos. Acest lucru este susţinut de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care declară: „Însă noi propovăduim (κηρύσσομεν) pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu.” (I Corinteni I. 23-24), iar în alte locuri: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (I Corinteni III. 11) şi „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni II. 20). Aşa se face că cel mai potrivit mod de a predica este cel în care utilizăm cuvintele Sfintei Scripturi care-L conţin pe Hristos. A vorbi despre Hristos fără a folosi Sfânta Scriptură ne conduce inevitabil la îndepărtarea de Subiect, întrucât „despre Hristos se cuvine să vorbească Hristos Însuşi”[29]. 
                   Simplu în aparenţă, îndemnul lui Florovsky este demn de luat în considerare, în aceeaşi măsură ca şi grija de mântuire. Această muncă de conformare actuală după chipul lui Hristos presupune împlinirea unei unităţi între istoria realităţii în care trăieşte fiecare generaţie şi realitatea istorică transfigurată de Hristos „prin efortul de a construi bijuterii cu propriul sine, acele inele de conştiinţă care să conjuge conexiunile necesare dintre succesiunea evenimentelor (diacronia) şi multitudinea situaţiilor de viaţă (sincronia)”[30]. Sau altfel spus, este vorba despre raportarea personală a fiecărui credincios la mesajul lui Hristos, grija de a înţelege ceea ce transmite Cuvântul biblic raportat la timpul prezent.
                   Ţinând cont de cele trei tipuri ale comunicării discursive – gramatică, pentru exprimare, logică, pentru învăţare şi retorică pentru determinare – Bonaventura distinge trei proprietăţi ale discursului raţional: să coincidă, să dovedească şi să înfrumseţeze. Aceste funcţii se întemeiază pe principiului potrivit căruia „raţiunea înţelege printr-un discurs congruent, judecă printr-unul adevărat şi înduplecă printr-unul înfrumuseţat”[31]. 
                   În această înţelegere, Evangheliarul, utilizat în cultul ortodox, este nu numai o carte ce emite frumuseţe,  înţelepciune şi etică, ci contopeşte în sine cele trei funcţii ale discursului. Textul din Evangheliar propus spre a fi citit într-o anumită zi este în legat de perioada liturgică în care se face citirea respectivă şi în corelaţie cu textele din Minei, Triod, Octoih sau Penticostar. În felul acesta, pericopei Învierii de la Utrenia de Duminică îi corespunde cântarea Luminândei din acea Duminică, iar textul evanghelic de la Liturghie se coroborează cu lectura Apostolului zilei sau a  sfântului prăznuit pentru o imagine completă a perioadei liturgice pe care o evocă. Tot la fel şi textul vechi-testamentar de la Paremiile slujbei de Vecernie din ajunul sărbătorii sunt în congruenţă cu ziua respectivă. Toate aceste corelări obligă persoana predicatorului ortodox să ia în calcul pericopa Duminicii la alcătuirea cuvântării nu doar ca fundament exegetic, ci mai ales ca „program de viaţă, a cărui limpezime aduce luciditate inclusiv în ritmul liturgic intern al credinciosului”[32].  Pentru aceasta este nevoie să nu ne limităm doar la pericopa scripturistică din Duminica respectivă, decât ca formă sau atunci când întocmim o omilie, ci avem nevoie de dobândirea unei „culturi scripturistice” prin citirea zilnică din Sfânta Scriptură. Părintele Calciu Dumitresa ne-a lăsat acest îndemn cald şi constructiv în ceea ce priveşte posibilitatea pătrunderii înţelesurilor Bibliei, dar şi înaintarea în descoperirea lui Dumnezeu: „Vă rog să citiţi Scriptura, şi laici, şi teologi! Pentru că citirea Scripturii nu numai că îţi luminează sufletul, dar prin rugăciune şi prin lectură neîncetată descoperi lucruri pe care nu le-ai descoperit nici prima oară, nici la a doua, nici la a zecea lectură a Sfintei Scripturi. Dumnezeu lucrează, Duhul lui Dumezeu lucrează în fiecare dintre noi şi deschide sufletul omului pentru înţelegerea unor sensuri pe care nu le cunoşti, pe care poate nici alţii nu le-au descoperit.”[33].
                  Prezenţa fizică a Evangheliarului la Sfânta Liturghie, la celelalte slujbe sau la Sfintele Taine este dovada empirică a fundamentării scripturistice a mesajului creştin. Ignorarea textului scripturistic conduce la îndepărtarea de Originea predicii, de Hristos şi în felul acesta „se rupe de sens mărturisitor întrega pedagogie pastorală”[34].
                  Frumuseţea Evangheliarului rezidă nu doar din aspectul său îngrijit şi frumos împodobit, ci mai ales din mesajul pe care el îl transmite şi care are darul de a îndemna la decenţă şi coerenţă în exprimarea discursului, dar şi la adevăr, discreţie şi precauţie omiletică pentru a ne feri de ridicol şi urâţenie sufletească şi de exprimare.
                  Perceput în acest mod, Evangheliarul constituie imboldul concret spre fundamentarea scripturistică a predicii pe care nici un omilet conştient nu poate să-l ignore.  
                  În mod concret, metodica omiletică presupune lectura şi meditaţia zilnice pe seama textului biblic, urmate de introspecţie. François de Fénelon ne oferă o imagine sugestivă cu privire la felul în care este necesară meditaţia duhovnicească pentru a pătrunde înţelesurile scripturistice: „Când citeşti un pasaj din Scripturi, opreşte-te după fiecare verset sau frază ca să auzi ce are Dumnezeu de zis. Gândeşte-te cum ar aplica Iisus ceea ce citeşti. Gândeşte-te cum trăiesc adevărul lui Dumnezeu alţi credincioşi adevăraţi. Caută să vezi ce te poate împiedica să trăieşti tu însuţi adevărul. Pe măsură ce-ţi dai seama de propria ta neputinţă de a trăi vreun anume adevăr, vino înaintea lui Dumnezeu smerit şi în tăcere. Să vezi limpede cât de incapabil eşti. Cere-I lui Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în tine şi să facă pentru tine ceea ce tu nu poţi face singur. În mod sigur El va sfârşi lucrarea pe care a început-o în tine.”[35] (s. n.). Înţelegem astfel că pătrunderea înţelesului Sfintei Scripturi, pentru a putea fi comunicat apoi şi altora prin omilie, presupune raportarea continuă la Hristos care este măsura tuturor lucrurilor şi Cel care iniţiază şi sfârşeşte această lucrare exegetică în cel care-L caută sincer şi smerit.
                  Mai este necesară aprofundarea scripturistică şi prin citirea unor comentarii biblice, cu precădere pe cele ale Sfinţilor Părinţi, analizarea exegetică a textului, precum şi efectuarea unei „exegeze omiletice”, adică raportarea realităţilor cotidiene la Adevărul biblic. Cu privire la această exegeză omiletică, pr. Grigorie Cristescu opinează: „Exegeza omiletică se bazează fireşte pe datele exegezii ştiinţifice; dar ea izvorăşte mai ales din ceea ce vom numi intuiţie biblică şi pe care o câştigăm prin citirea zilnică a sfintei Scripturi”[36]. 
                  O altă condiţie esenţială pe care trebuie să o aibă în vedere predicatorul în întocmirea şi prezentarea cuvântului său, este raportarea la credincioşii cărora li se adresează. Deşi omilia, spre deosebire de cateheză, este concepută sub forma unui monolog în cadrul căruia ascultătorii nu intervin în mod direct, vizibil, totuşi cuvântarea genererază un raport de comunicare, o receptare cognitiv-afectivă şi o intervenţie volitivă din partea acultătorilor. De aici rezidă caracterul pedagocic al cuvântării care împlineşte rolul Bisericii de modelare a ceea ce numim „personalitatea creştină”[37].
                  Cu toate că misiunea formării caracterelor religioase revine cateheticii, totuşi omiletica are un rol foarte important prin desăvârşirea a ceea ce iniţiază catehetica. Raportarea predicatorului la ascultătorii săi presupune o atitudine iubitoare, la receptare a acestora ca „fraţi mai mici” ai lui Hristos, adică la respectarea valorii lor umane conferite prin jertfa lui Hristos. Din acest respect faţă de ei se naşte şi particularizarea cuvântării conform cu starea, statutul şi nevoia spirituală a acestora, iar de aici obligativitatea predicatorului de a cunoaşte pe cei cărora li se adresează[38]. 
                  În ceea ce priveşte receptarea predicii de către ascultători, prin ambele elemente – formă şi conţinut – predica alcătuită pe fundamente scripturistice este înţeleasă şi primită cel mai bine datorită termenilor folosiţi şi explicaţi. La acestea se adaugă drept argumentaţie posibilitatea experimentării Adevărului biblic expus de către predicator şi dezvăliut empatic de audienţă.
                   Pentru a arăta modul în care oamenii simpli primesc cuvântarea fundamentată scripturistic, pr. prof. Vasile Gordon relatează în mod neaoş un dialog pe care l-a purtat cu un astfel de om pe parcursul activităţii sale pastorale în Maramureş şi care a mărturisit: „Domnu’ părince, ştiţi cân ne place predica dumnevoastă cel mai mult? Cân voroviţi din Vangelie!”[39].

                  În cadrul Liturghiei Cuvântului[40] rostim rugăciunea din timpul cântării heruvimice prin care ne adresăm Arhiereului Ceresc cu formula „...Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru...”[41]. În felul acesta ne raportăm la Hristos ca la Izvorul, Conţinutul şi Finalilatea actului liturgic. În acest act liturgic este cuprinsă şi Sfânta Scriptură, precum şi rostirea omiliei. Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu sau Logos întrupat, constituie în acelaşi timp Întemeietorul Cuvântării creştine, Cuprinsul acesteia, dar şi scopul spre care se orientează viaţa credincioşilor. Expusă iniţial sub forma kerygmei şi a didahiei, prezenţa Cuvântului scripturistic diferă ca pondere şi prezentare în diferitele genuri ale cuvântării creştine, fie că este vorba de omilie, predică liturgică, dogmatică, morală, apologetică, biblică, istorică, panegirică, parenetică, conferinţă religioasă sau interviu. Însă, indiferent de forma de prezentare a cuvântării creştine, Hristos nu poate să lipsească din conţinutul ei, din intenţia spre care trebuie să se îndreapte predicatorul şi ascultătorii sai deopotrivă. Omilia, ca interpetare, prezentare  şi aplicare a Cuvântului Scripturistic, deşi a fost genul omiletic cel mai frumos şi des utilizat de către Sfinţii Părinţi se află de foarte mult timp, cu unele scânteieri izolate, într-o stare de apatie lîncedă atât ca formă de expunere, ca încadrare liturgică, dar mai ales în ceea ce priveşte conţinutul ei. Lipsa forţei dinamizatoare a omiliei conferite de prezenţa lui Hristos în ea, denotă o stare spirituală în care vorbim despre orice, inclusiv despre Hristos, dar fără Hristos. Cu greu ne regăsim echilibrul duhovnicesc încercând să aflăm soluţii în modele comunicaţionale pe care ni le oferă cu generozitate „lumea”, societatea, când de fapt Calea se află chiar sub „ochii” noştrii, „înlăuntrul” nostru (Luna XVII. 21), în actele şi semnele liturgice cărora le uităm semnificaţia şi le ignorăm legătura, nu Semnificatul. Modele de mărturisire a lui Hristos pe care ni le oferă martirii, puţini dintre ei încă contemporani cu noi, precum şi reperele pe care le găsim la părinţii duhovniceşti din zilele noastre sunt soluţionările pe care le avem în vedere atunci când pornim să-L descoperim pe Hristos şi să-L împărtăşim altora prin cuvântul scripturistic în formă omiletică.    
Concluzionând importanţa folosirii Sfintei Scripturi în predică, putem spune că „acordând un rol mai important cuvântului lui Dumnezeu în viaţa fiecărui creştin, ca şi în viaţa comunităţilor, se merge la esenţial, se îngăduie urmării sfintei Evanghelii să modeleze tot mai mult existenţa credincioşilor. În acest mod, în lume şi în istorie, între oameni, viaţa creştinilor va deveni o exegeză vie a Scripturilor, a Cuvântului făcut trup”[42].


[1] Icon. dr. Grigorie Cristescu, Predică şi cateheză, Tiparul Tipogrefiei Arhidiecezane, Sibiu, 1929,  p. 101.
[2] Wolfang Trillhaas, Evangelische Predigtlehre, Berlin, 1954, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Marginalii la o carte de Omiletică, în MA, nr. 7-8/1969, pp. 530, 531.
[3] Asist. drd. Victor Marola, Cognome şi termeni corelativi în practica omiletică, în ST, nr. 3-4/2003, p. 77.
[4] Ibidem, p. 81.
[5] Pr. prof. Vladimir Prelipceanu şi pr. prof. Grigorie Marcu, Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, în ST, nr. 1-2/1971, p. 34.
[6] Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Cu privire la  textul predicii, în MA, nr. 11-12/1964, p. 890, a se vedea şi Abatele Dubois, Practica zelului preoţesc sau mijloace pentru a face slujba preoţească stimată şi rodnică, traducere de Gheorghe Neamţiu alias Geo Gherman, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, p. 101.
[7] Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Marginalii..., p. 534.
[8] Abatele Dubois, op. cit., pp. 90, 99.
[9] Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică,  în BOR,    7-8/1985, nr. 7-8, p. 534.
[10] Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Evangheliarul, obiect liturgic uitat? – importanţa sa în propovăduire, în ÎB, Sibiu, 2012, p. 156, a se vedea şi Abatele Dubois, op. cit., p. 324.
[11] Abatele Dubois, op. cit., p. 326.
[12] „În general, într-o vorbire nu există nimic mai rece şi îngheţat decât o căldură prefăcută” - Abatele Dubois, op. cit., pp. 344-345.
[13] Pr. prof. Grigore Cristescu, Îndrumări omiletice, în BOR, nr. 7-8/1953, p. 694.
[14] Ibidem, p. 106.
[15] Pr dr. Gabriel Popescu, Predică şi predicator în Biserica Ortodocă Română, în BOR, nr. 1-2/1971, p. 117.
[16] Pr. Costantin Necula, Recenzie la „Enzo Bianchi, Ascultând Cuvântul – pentru lectura duhovnicească a Scripturii în Biserică, traducere de Maria-Cornelia Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2011”, în RT, Sibiu, nr. 3/2011, p. 219.
[17] Mircea Vulcănescu, Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, pp. 4-5.
[18] Asist. drd. Victor Marola, Formule de adresare în cuvântările bisericeşti, în ST, nr. 3-4/2004, p. 179.
[19] Wolfang Trillhaas, op. cit., p.533.
[20] Drd. Caplat S. Simion,  Sfânta Scriptură a Veciului Testament ca izvor al predicii, în ST, nr. 1-2/1967, p. 77.
[21] Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credinţă - , Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p.198.
[22] Pr. prof. dr. Grigore Cristescu, op. cit., p. 689.
[23] Georges Florovsky, Duhul pierdut al Scripturii, traducere de drd. Ioan I. Ică, în MA, nr. 3/1986, p. 19.
[24] Icon. dr. Grigore Cristescu, Predică ..., p. 52.
[25] Idem, Îndrumări..., p. 671.
[26] Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 533.
[27] Pr. Enzo Bianchi, Come evangelizzare oggi, Editione Qiqajon, Monastero di Bose, 1997, p. 7.
[28] Georges Florovsky, Ibidem.
[29] Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 538.
[30] Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Ibidem.
[31] Sfântul Bonaventura, Despre reducerea artelor la teologie, traducere de Horia Cojocariu, Editura Univers Enciclopedic Gold, ediţia a II-a, Bucureşti, 2010, p. 29.
[32] Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Evangheliarul..., p. 153.
[33] Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, ediţie îngrijită de ieromonah Savatie Baştovoi, ediţia a II-a, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, p. 14.
[34] Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, op. cit., p. 154.
[35] François de Salignac de La Mothe-Fénelon, Inimă în căutare, Editura „Lampadarul de Aur”, Oradea, 2011, p. 53.
[36] Icon. dr. Grigorie Cristescu, op. cit., p. 104.
[37] Pr. Dumitru Călugăr, Preocupări catehetice, TTES, Sibiu, 1944, p. 2.
[38] Pr. dr. Nicolae Terchilă, Evanghelia în şcoală, TTES, Sibiu, 1935, p. 6.
[39] Pr. prof. dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 534, nota 1.
[40] Considerăm mai elocventă această nouă titulatură care desemnează prima parte a Liturghiilor  Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare decât cea de Liturghie a catehumenilor în privinţa realităţilor teologico-liturgice pe care le exprimă şi conformă situaţiei bisericeşti actuale. Am preluat-o ca atare de la  Pr. lect. dr. Nicolae Dură, Propovăduirea Cuvântului şi  Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, teză de doctorat în teologie, conducător ştiinţific al lucrării pr. prof. dr. Constantin Galeriu, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 202; Constantin Paraschiv, Omilia - gen al predicii creştine, Teză de doctorat, cordonator ştiinţific pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Bucureşti, 2008, p. 262-263 şi Pr. Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina împărăţiei, traducere de pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 76, 80..
[41] Liturghier, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 149.                        
[42] Enzo Bianchi, Ascultând Cuvântul – pentru lectura duhovnicească a Scripturii în Biserică, traducere de Maria-Cornelia Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2011, p. 158.