de Pr. Protopop
Vasile GAFTON
Biblia
ne spune că apariția omului în lume este precedată de dialogul din interiorul
Sfintei Treimi, dialog care stabilește care va fi modul de existență al omului
și anume, după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu (cf. Fac. 1,26). Omul,
va primi prin suflarea dumnezeiască (Fac. 2,7) darul vieții și al posibilității
de a opta pentru rămânerea într-un permanent dialog cu Dumnezeu-Viața. Observăm,
deci, cum, potrivit Bibliei, Dumnezeul cel viu este un Dumnezeu care vorbește.
El a comunicat cu oamenii prin vorbire și dorește ca și oamenii să comunice
între ei în același fel pentru a nu regresa și sărăci într-atât, încât să fie străini
de viața dialogică și asimilați regnului animal[1].
Astfel,
după așezarea lui Adam în rai, adaptarea lui la mediul care i se dă spre
stăpânire se realizează ca urmare a comunicării Creatorului cu el, mai apoi,
omul creându-și premise de adaptare la lume prin punerea de nume celorlalte
viețuitoare (Fac. 2,20).
Omul
primește viața de la Creatorul său și o identifică și o definește în celelalte
viețuitoare. Apoi, referindu-se la femeia pe care Dumnezeu a creat-o din coasta
sa, Adam spune că, omul, va lăsa pe tatăl
său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Fac.
2,24), arătând prin aceasta necesitatea unei adaptări în cadrul umanului la noi
și noi condiții de existență. Iar, mai târziu, va mai spune ceva și anume, că,
femeia se va numi Eva, adică viață (Fac. 3,20) într-o permanentă încercare de
adaptare la cerințe noi și la contexte spațio-temporale noi[2].
Așadar,
omul, în rai, are în permanență doi referenți: Dumnezeu și lumea, iar, ulterior
apare și al treilea, femeia. E drept, în același peisaj paradisiac apare și
diavolul, ca experiență a dialogului fals, care dialog poate determina un
derapaj periculos de la mediul prim de existență al omului și, deci,
inadaptarea omului la existența paradisiacă.
Căderea,
cum este denumit în Sfânta Scriptură derapajul omului de la dialogul autentic,
desemnează pe de o parte incapacitatea de a-L asculta pe Dumnezeu și, implicit,
de adaptare la mediul paradisiac, însă, în același timp, aceeași cădere definește un mediu nou și niște
condiții noi cărora omul trebuie să li se conformeze/adapteze tot prin
comunicare și dialog.
Din
momentul căderii, ceea ce trăiește omul în lume nu mai este viața, ci, moartea,
în fapt, plata păcatului (Rom. 6,23). Mediul îi oferă dovezi în această
privință și, totodată îl subjugă, deoarece, individul
văzut ca unitate autonomă nu este de fapt niciodată independent de mediu. În
creşterea emoţională nu se petrece nimic decât în relaţie cu asigurarea
mediului, care trebuie să fie îndeajuns de bună[3].
Astfel, datorită păcatului, omul trebuie să se adapteze și să se conformeze
condițiilor de mediu în care trăiește, condiții în care toate devin insuficiente
pentru om, pentru că se transformă în lucruri, obiecte, se depreciază, dispar.
Iar, omul, copiază acest model, căci, tot
așa cum copilul-lup devine lup dacă-și duce viața în pădure, și noi devenim
încetul cu încetul funcționali aidoma obiectelor din preajma noastră[4].
Așadar,
problema care ar trebui să suscite astăzi - dacă nu cumva o și face - cel mai
viu interes este aceea a necesității de a ne adapta la o lume pe care nu o mai
(re)cunoaștem, la oameni pe care nu-i mai (re)cunoaștem, la fel și fel de
activități în și prin care nu ne mai (re)cunoaștem. Dialogul ne poate ajuta în
acest sens, însă, constatăm cu stupoare că, lumea, lumea pe care o știm cu
toții este, de fapt, plină de monologuri și lipsită în totalitate de dialog.
Vorbesc...
lucrurile. Fiecare își spune povestea, vorbește pe limba lui omului, iar, omul,
tace. Tace și ascultă monologurile lucrurilor. Tace, pentru că nu mai are
cuvânt și, chiar dac-ar avea, nu l-ar mai asculta nimeni. Devine astfel de
notorietat faptul că oamenii, chiar și cei care sau mai ales cei care duc o
viață opulentă nu mai sunt înconjurați ca
până acum, de alți oameni, ci de obiecte. În relațiile lor zilnice nu-i mai au
parteneri pe semenii lor, ci primesc și manipulează din ce în ce mai mult,
bunuri și mesaje.[5]
Dar și
noi, oamenii, la rândul nostru, influențăm spațiul în care ne aflăm. Între noi
și spațiul în care ne aflăm se produce un permanent dialog, un permanent schimb
de informații. Scopul? Același. Adaptarea. Transformarea noastră este
solicitată de cerința adaptării la mediul în care ne aflăm, la comunitatea în
mijlocul căreia existăm și ne formăm ca oameni, apoi formăm pe alții, pentru ca
viața umană în ansamblul ei să persiste.
Datorită
existenței noastre ca oameni într-un mediu prin excelență social, cerința
adaptării se constituie ca necesitate de interrelaționare permanentă cu cei
care compun mediul social în care ne aflăm. Interrelaționarea dintre oameni se
face mai mult decât orice prin dialog, scopul dialogului fiind acela de a se
stabili limitele personale ale fiecăruia, de a se cunoaște reciproc și de a se
putea dezvolta pe baza și în conformitate cu cunoașterea acumulată/dobândită în
urma dialogului.
Rezultatul
scontat în urma dialogului va fi de fiecare dată acea adaptare a fiecăruia
dintre partenerii de dialog la ceilalți și, în general, la o perspectivă care
să promoveze responsabilitatea față de ceilalți, așa încât să se poată ajunge
într-un final la rugăciunea Bisericii, făcută împreună cu ceilalți și la
faptele bune lucrate împreună cu ceilalți, acțiuni care oferă posibilitatea concretă
a cunoașterii și a respectului reciproc, într-o unitate deschisă și valorizată
prin trăire autentic creștină a tuturor[6].
De aceea, pentru Biserică relaționarea nu se referă și nu se oprește la cei
care viețuiesc în lumea aceasta, ci, îi cuprinde și pe cei deja plecați
dincolo. Prin ei ar trebui, în condițiile de azi, să ne adaptăm și noi la lumea
de dincolo. Prin faptul că legăturile noastre afective nu se rup, ci, îi avem
prezenți mereu în suflete și-n rugăciuni, lumea de dincolo devine și pentru noi
o prezență, o realitate de care trebuie să ținem seama, la care trebuie să ne
adaptăm.
Dar,
omul tace. La început, în rai, îi vorbea Dumnezeu și omul Îi răspundea. Apoi,
după ce omul acceptă să-i vorbească șarpele, totul se schimbă pentru el și,
încet, încet, nu-l mai aude deloc pe Dumnezeu, nici nu-L mai caută, ci, se
caută doar pe sine și se aude doar pe sine și dorințele sale legate de
lucrurile din lumea în care se caută. A urmat apoi o vreme când oamenii își
vorbeau unii altora, se războiau, se sfădeau și se împăcau, însă, dialogau
adaptându-se în permanență la locuri noi și la oameni noi, adaptându-se prin
ceilalți chiar la existența de dincolo de moarte..
Astăzi,
așa cum spuneam, vorbesc lucrurile. Ele și doar ele, vrăjindu-l pe om cu
poveștile lor despre cum are el nevoie doar de ele pentru a exista și de nimic
altceva, cu toate că, dincolo,
lucrurile nu mai există. Însă, mi se pare sau chiar așa este? În toate
poveștile cu care-l subjugă lucrurile pe om aud de fiecare dată un sâsâit rece:
Ca de... șarpe?!
[1]
John Scott, Puterea predicării, trad. de Emanuel Conțac, Ed. Logos, Cluj-Napoca,
2004., p. 61
[2]
La Delia Suiogan, Simbolica riturilor de trecere, Ed.
Paideia, București, 2006, p. 40
[3]
D. W. Winnicott, Opere 6. Joc și realitate, trad. din
engleză de Ioana Lazăr, Ed. Trei, 2006, p. 196
[4]
Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri și structuri,
trad. de Alexandru Matei, Ed. Comunicare.ro, București, 2008, p. 30
[5]
Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri și structuri,
op. cit., p. 29
[6]
D. Stăniloae, Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea
Bisericii, în tudii Teologice,
1-2/1970, p. 30, apud. Nicolae Moșoiu, Sobornicitatea
deschisă, paradigmă pentru ethos-ul ecumenic. Viziunea creatoare a Părintelui
Profesor Dumitru Stăniloae, în RES, nR. 1/2012, p. 33; 35
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu