de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Acestea
a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis:
Părinte,
a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău,
ca
şi Fiul să Te preaslăvească.
(In.
17,1)
Dar,
ridică-te și stai pe picioarele tale.
(Fapte,
26,16)
S-a produs în ultima perioadă de
timp (așa, cam de vreo douăzeci de ani) o erodare gravă a relațiilor sociale.
Atât de gravă încât, tot ceea ce se mai poate numi astăzi comunitate nu mai
este decât un simulacru al matricei etnice și spirituale care a generat și a
întreținut viața sacră a obștilor sătești. Cauza? Subminarea sistematică a
încrederii oamenilor în oameni. Oamenii de azi mai au încredere într-un singur
lucru și anume, în acela că doar părerea lor despre lume și oameni contează și
contează pentru că este corectă. Și atunci, așa stând lucrurile, nimic și
nimeni nu mai are dreptul să existe.
Din acest punct și până la
falsificarea credinței și a ruperii legăturii cu Dumnezeu n-a mai fost decât un
pas, urmat de prăbușirea privirii omului la pământ, ceea ce este totuna cu
dispariția totală de pe fondul lumii a omului pe care grecii l-au denumit anthropos, adică, cel ce privește în sus.
Iar din momentul în care n-a mai privit în
Sus omul n-a mai stat nici în picioare, fiind îngenuncheat, gârbovit, de cele
ale lumii și uitând cu totul de cele de Sus.
Și, astfel, uităm mereu lucrurile
importante și ne amintim de cele neimportante. Ba, chiar facem totul să uităm
lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi, bunăoară, unde trebuie să privim.
Uitarea e ca moartea, pentru că, pe tărâmul uitării fiecare e primul om cum
spunea Albert Camus. Prin uitare, lucrurile pe care le uităm și oamenii pe care
îi uităm mor pentru noi, nu mai există. Însă, sunt realități care există
indiferent dacă noi le uităm sau dacă ne amintim de ele. Bunăoară, uităm de
Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că El nu mai există.
În schimb, pentru că așa am fost
învățați și pentru că așa face toată lumea, dăm noi realitate unor lucruri sau
unor păreri care nu au niciun suport în realitate.
Un lucru trebuie să îl tratăm cu
seriozitate maximă: toate cele pe care le uităm apar la un moment dat în viața
noastră, ca să ne aducă aminte de existența lor, existență care, ne șochează.
Dar, ce ni se cere? Din diverse texte
ale Sfintei Scripturi reiese că trebuie să ne ridicăm iar în picioare și să
privim din nou în sus, la fel ca Hristos. Credem
și să mărturisim acest lucru, așa
cum ne rugăm înainte de Sfânta Împărtășanie, însă, cum? Să fie, oare, de ajuns
instituirea unor adevărate prigoane
împotriva celor pe care nu-i înțelegem și, din motive pe care nu le înțelegem?!
Cu siguranță nu. Asta nu înseamnă decât tot privire în jos. Însă, trebuie să
fim conștienți de faptul că viața noastră este întemeiată pe relația pe care o
avem cu Dumnezeu Care ne-a creat prin Cuvântul Său, în urma sfatului intratreimic (Cf. Fac. 1, 26).
Și mai trebuie
să fim conștienți că, în Biserică suntem cu un anumit scop, chiar cu un dublu
scop aș spune eu și anume, pe de o parte, acela de a ne constitui/forma ca
oameni în comuniune cu ceilalți, de a ne căpăta identitatea de ființe
raționale, libere și cuvântătoare, prin comuniune cu ceilalți și, totodată, pe
de altă parte, de a constitui/forma Trupul Lui Hristos, adică, de a-I da Trup
lui Hristos, Logosul Întrupat, de a-L face pe Hristos să se întâmple în noi,
între noi și prin noi.
Cu alte cuvinte,
avem menirea de a da glas Cuvântului prin cuvintele noastre și, mai ales, de a
da glas Cuvântului în și prin ființa noastră, conștienți pe deplin de faptul
că, discursul nostru existențial în această lume devine, el însuși,
descoperire continuă a Ființei[1]
sau, am spune noi, a Cuvântului, ce susține din interior Ființa.
Să ne ridicăm din nou privirile în
Sus. Știu, acesta este cel mai greu lucru, deoarece ne-am pierdut încrederea în
noi, în credința noastră, în posibilitatea noastră de a sta pe propriile
picioare și, din acest motiv, ne plecăm urechea doar ceea ce ne spun ceilalți
și privim doar în direcția ce ni se indică de către ceilalți.
Condiționăm ridicarea privirilor
noastre de multe alte lucruri care ne țin legați, însă, singura motivație reală
este faptul că am uitat cum se face. Pentru a reînvăța, să privim la Hristos,
Care Se roagă pentru noi, cei care L-am ales. Până când? Până când nu devenim
o lume
amorfă hrănită doar din frustrarea celor ce o compun că nu au avut
niciodată curajul de a sta pe picioarele lor și de a privi în Sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu