luni, 26 noiembrie 2012

TIMPUL ŞI IUBIREA, DORUL ŞI NOSTALGIA ORIGINILOR LA SFÂNTUL AUGUSTIN

de Prof. MARIA CECILIA ŞOŞU
C.N. „UNIREA” - Braşov
 


Motto:
 “Ne îndreptăm către Dumnezeu, nu mergând, ci
iubind (non ambulando, sed amando); nu paşii, ci trăsătura morală ne apropie de El.
                           Trăsătura morală nu se măsoară prin ce ştie omul, ci prin ce iubeşte.”
                                     ( Epistulae 155 ,13 )






Dorinţa de a fi veşnic este sădită în fiecare persoană. De la cel care scrijeleşte pe trunchiul copacului numele său până la cel care caută comuniunea cu Dumnezeu, cu toţii alergăm spre aceeaşi veşnicie. Ceea ce îl face pe om nemuritor este iubirea.
 Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu dobândeşte în mod tainic nemurirea.
 Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care  Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa:
Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria, lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în Tine. ( Confesiuni I, cap. I, 1)
După Labriolle1, acest pasaj introductiv rezumă întregul spirit al Confesiunilor: adevărata odihnă intelectuală se află doar în Dumnezeu, căci doar El dizolvă rătăcirile intelectului şi sfâşâierile inimii.
 Fiinţele umane nu erau înzestrate cu eternitatea, căci aceasta ar fi însemnat să fie eterne prin firea lor, dar între calitatea de “creaturi” şi atributul “eternitate prin fire” este o contradicţie. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutate de harul dumnezeiesc. De aici rezultă necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. După Augustin timpul este bun : “Pe cine a vătămat răsăritul soarelui sau pe cine a vătămat apusul soarelui?  Deci timpul nu vatămă pe nimeni. Cei ce sunt răniţi sunt oamenii şi sunt răniţi de oameni.”2
 Mişcarea în timp este valorificată astfel de către eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Sugestivă este în acest sens analogia pe care o face Părintele Profesor Dumitru Stăniloae3  cu exerciţiul de întărire a  mişcării copilului, aşezat la distanţă de mamă şi atras de dorul ei.


 Toată viaţa Augustin a fost stăpânit de dorul (aspiraţia) spre pace, spre Dumnezeu şi implicit spre eternitate. Relevante sunt  în acest sens următoarele fragmente din Confesiuni:
§     Pe Tine te doresc,  dreptate veşnică şi nevinovăţie frumoasă, împodobită
cu străluciri neprihănite şi cu încântări de care nu te saturi niciodată. La Tine găsim o linişte adâncă şi o viaţă  tihnită. Cine intră întru Tine intră întru bucuria Domnului său, nu va mai avea de ce să se teamă şi se va simţi foarte bine, întru bunătatea Celui Preabun. (Confesiuni II,  cap. X, 18 )
§   În  adâncul sufletului meu aveam nevoie ca de o hrană lăuntrică  de  Tine
Însuţi, Dumnezeul meu, dar nu de o asemenea foame eram eu flămând şi eram lipsit de dorinţa pentru această hrană nestricăcioasă. ( Confesiuni III, cap, I, 1)  
§  Cum mai ardeam, Dumnezeul meu, cât de mult ardeam de dorinţa de a mă
ridica în zbor de la cele pământeşti către Tine. – Quomodo ardebam, Deus meus, quomodo ardebam revolare terrenis ad te. ( Confesiuni III, cap. IV, 8)
§  Suspin după Tine zi şi noapteSuspiro tibi die et nocte. (Confesiuni VII,
cap. X, 16)
La prima vedere structura Confesiunilor este derutantă. După nouă cărţi autobiografice, culminând cu o descriere profund tulburătoare a morţii şi a recviemului mamei, lucrarea îl deconcertează pe cititorul neiniţiat, căci Augustin vorbeşte în continuare despre memorie, timp şi creaţie.
De fapt în ultimele patru cărţi se află cheia întregului text. Episcopul de Hippona şi-a interpretat povestea ca microcosmos al scenariului creaţiei: căderea în abisul haosului şi al “lipsei de formă”, “convertirea” ordinii creaturale a universului la iubirea pentru Dumnezeu, pe măsură ce creatura simte durerile chinuitoare ale nostalgiei originilor.
Explorarea propriei experienţe de fiu rătăcitor din primele nouă cărţi capătă dimensiune cosmică în ultimele. Secţiunile autobiografice sunt exemplificări accidentale ale pribegiei sufletului omului în “tărâmul disimilitudinilor”(expresia lui Platon pentru domeniul material aflat la mare depărtare de cel divin).
Pribeagul este asemenea călătorului însetat din deşert sau asemenea  îndrăgostitului care duce dorul fiinţei  iubite la care nu poate ajunge (Ps. 37.14):
“nu am păstrat cu mine decât o amintire plină de adâncă iubire, de care îmi era dor, ca şi cum aş fi simţit mireasma unei mâncări cu care nu eram încă în stare să mă hrănesc”.
            Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ar fi un interval  între El şi creatură, dar şi mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea, conform schemei:
                                 
Suspiro tibi die et nocte
ETERNITATEA  ← ←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←   TIMPUL
LUI DUMNEZEU                                                                                               OMULUI
[ aspiraţia « mediu de creştere » a omului spre      
participare la eternitate]
                                                                                                                                                                                      Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţă bună, la existenţa fericită, eternă în Dumnezeu, este o mişcare prin voinţă, şi primeşte prin aceasta numele de lucrare. Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai aleasă este iubirea şi, astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensul acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. Este un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere. La sfârşitul acestui drum le apare Dumnezeu sau intră în comuniune iubitoare cu El.
       Motivul  drumului (via), pe care îl abordează Augustin în Confesiuni, nu este lipsit de importanţă pentru problema creaţiei.  Marie-Anne Vannier1, observă cu acuitate faptul că Augustin găseşte astfel o modalitate de a arăta că platonicienii l-au făcut să cunoască natura spirituală, necreată, infinită a lui Dumnezeu, dar că nu au mers până la recunoaşterea Dumnezeului Creator. Prin urmare, patria pe care o evocă ei nu poate fi atinsă urmând o cale. Dimpotrivă, creştinismul propune o cale care nu este alta decât Hristos şi care cheamă la smerenie, la recunoaşterea relaţiei dintre Creator şi fiinţa creată. Lui Augustin i se dezvăluie o nouă viziune asupra fiinţei, care îl conduce spre o nouă ontologie, o ontologie teologală. În cadrul unei astfel de ontologii, Creatorul apare ca Atotputernic (omnipotentissimus), Neschimbător (immutabilis), în timp ce fiinţele create sunt schimbătoare, create şi recreate de Creatorul lor, iar Hristos le permite să  înainteze spre El Însuşi.
       Iată câteva pasaje sugestive  pentru acest motiv literar:
Am rătăcit, înfumurat ce eram, ca să mă duc departe de Tine, iubind căile mele şi nu pe ale Tale, iubind o libertate de sclav fugar. ( Confesiuni III, cap. III, 5)
Pluteam în voia valurilor, dar Tu mă cârmuiai, mergeam pe calea largă a lumii, dar Tu nu mă părăseai.( Confesiuni, VI, cap V, 8)
Pălăvrăgeam despre aceste chestiuni ca un om priceput şi, dacă nu aş fi căutat în Hristos, Mântuitorul nostru, calea Ta, aş fi devenit în curând nu un om priceput, ci un om pierdut. ( Confesiuni VII, cap. XX, 26)
       La eternitatea lui Dumnezeu participă deplin cel ce a devenit întreg al lui Dumnezeu, căci în acest caz şi Dumnezeu a devenit întreg al lui. Dar aceasta înseamnă o iubire totală între om şi Dumnezeu. La această stare se ajunge prin efort şi în timp.
       Însă iubirea  porneşte de la Dumnezeu ca ofertă şi acestă ofertă o face El continuu. 
El este Cel Care nu va părăsi niciodată iubirea pentru tine, dacă tu nu vei părăsi iubirea pentru EL.” (Confesiuni IV, cap. XI, 16)
Să se întoarcă deci către Tine şi să Te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, Tu nu ţi-ai părăsit creatura. (Confesiuni  V, cap. III, 2)
       Iubirea omului este numai un răspuns la această ofertă. Şi ea n-ar putea avea loc dacă n-ar fi această ofertă, care este totodată şi o putere dată omului de a-I răspunde.
Aceasta înseamnă că eternitatea lui Dumnezeu ţine legat de sine timpul creaturii sau timpul acesteia este legat continuu de eternitatea lui Dumnezeu. Mai mult, eternitatea lui Dumnezeu este prezentă în timpul omului prin oferta iubirii Sale, care provoacă şi ajută pe om la răspuns.
       Contemplarea lui Dumnezeu este -  în viziunea lui Augustin – calea de abolire a trecerii timpului. Sugestiv în acest sens este întreg capitolul XXX din Cartea a XI-a a Confesiunilor, din care reţinem doar fragmentul: “aţintindu-mi privirile neîncetat către cele ce sunt mereu prezente, printr-o încordare desprinsă de orice risipire a spiritului urmez palma chemării cereşti, acolo unde voi auzi glasul slavei şi unde voi contempla frumuseţea Ta, care nici nu vine, nici nu trece.”
       IUBIREA este cea care aşează sufletul la locul care i se cuvine:
În voinţa cea bună ne aflăm pacea. Prin greutatea sa, fiecare corp tinde spre locul ce i se cuvine (…)  Fiecare este împins de propria greutate şi îşi caută locul care îi este propriu. Cât timp nu se află la locul care li se cuvine, lucrurile sunt în mişcare; când îşi găsesc locul, îşi află şi repaosul. Greutatea mea este iubirea (Pondus meus amor est.). Prin DARUL Tău suntem înflăcăraţi şi purtaţi spre înălţimi; ardem şi astfel ne înălţăm; urcăm pe scara inimii şi cântăm cântarea treptelor. Suntem arşi în focul Tău cel binefăcător şi ne înălţăm, ne ridicăm în sus, către pacea Ierusalimului, deoarece m-am bucurat că aud cuvintele acestea: vom merge în casa Domnului. Acolo ne va găsi locuinţă voinţa cea bună şi nu vom mai voi nimic decât să rămânem acolo pentru veşnicie. (Confesiuni, XIII, cap.IX,10)


1         citat  de Eugen Munteanu, în note şi comentarii la Confesiuni,  pg.541
2.       Augustin,  De natura boni, CXXXVII, CSEL, vol. XXV, s VI, p II,  p.873
3.       În Teologie Dogmatică Ortodoxă,  vol. I, ediţia a II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996
1 Marrie-Ane Vanier, Sfinţii părinţi pe înţelesul tuturor, vol 1, Creaţia, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003,  pg. 64-89

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu